Validare poprire. Decizia nr. 5472/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5472/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 25-04-2012 în dosarul nr. 5472/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE NR. 5472
Ședința publică de la 25 aprilie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. E.
Judecător P. B.
Judecător C. T.
Grefier V. P.
_
Pe rol, judecarea recursului declarat de debitoarea C. DE A. DE S. D., împotriva deciziei civile nr.79/20.02.2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu intimata creditoare T. M. și intimata terț poprit T. C., având ca obiect, validare poprire.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns intimata creditoare T. M., lipsind recurenta debitoare C. de A. de S. D., precum și intimata terț poprit T. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, care a învederat că:
- recursul este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege;
- recurenta debitoare solicită judecarea cauzei în lipsă, după care;
Intimata creditoare T. M., depune adresa nr._/22.12.2011, în dublu exemplar, invocând excepția lipsei cererii de interes în promovarea recursului.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța a constatat cauza în stare de soluționare, acordând cuvântul părții prezente asupra recursului:
Intimata creditoare solicită respingerea recursului ca nefondat, precizând că recurenta debitoare a încasat banii în totalitate.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr._/20.10.2011, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, a fost admisă cererea formulată de creditoarea T. M., împotriva debitoare C. de A. de S. D. și terțul poprit T. C..
A fost validată poprirea în mâinile terțului poprit T. C. înființată prin adresa de înființare poprire din data de 28.02.2011 emisă în dosar de executare nr. 111/E/2010 al B. C. F. și obligă terțul poprit să plătească creditoarei suma de 4295,02 lei .
Prin decizia civilă nr.79/20.02.2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, s-a respins apelul declarat de apelantul debitor C. DE A. DE S. D., împotriva sentinței civile nr._ din 20.10.2011 pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata creditoare T. M., și intimata terț poprit T. C..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2247/19.11.2008 pronunțată de Tribunalul D., a fost obligată debitoarea C. de A. de S. D. să plătească creditoarei suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% pentru perioada 17.04._08 data pronunțării hotărârii, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Hotărârile anterior menționate reprezintă titluri executorii, nemaifiind necesară învestirea cu formulă executorie, aspect ce reiese din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 22 din Legea 554/2004 potrivit cu care "hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au respins acțiunile formulate potrivit dispozițiilor prezentei legi și s-au acordat cheltuieli de judecată se învestesc cu formulă executorie și se execută silit, potrivit dreptului comun".
Întrucât debitorul nu și-a executat de bunăvoie obligația, creditoarea s-a adresat executorului judecătoresc C. F., întocmindu-se dosarul de executare nr. 111/E/2010, în cadrul căruia a fost emisă somația de executare la data de 07.04.2009 și s-a întocmit procesul verbal privind cheltuielile de executare în cuantum de 420,85 lei.
La data de 28.02.2011 s-a dispus de către B.E.J. C. F. înființarea popririi în mâinile terțului poprit T. Municipiului C. asupra conturilor debitoarei C. de A. de S. D. pentru suma de 4295,02 lei reprezentând debit conform titlului executoriu – sentința civilă nr. 2247 pronunțată de Tribunalul D. la data de 19.11.2008 plus cheltuieli de executare stabilite conform procesului verbal întocmit de executor.
Potrivit dispozițiilor art. 456 din c.pr.civ. „ În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadența acestora, terțul poprit este obligat: a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite și să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevăzute la art. 453 alin. 1”.
Conform art. 460 C.pr.civ., „dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi. Instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi (…) Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadență, cât și pentru cele care vor fi scadente în viitor, validarea producându-și efectele numai la data când sumele devin scadente”.
Din aceste prevederi legale rezultă că, pentru validarea unei popriri, trebuie îndeplinite în mod obligatoriu două condiții: neîndeplinirea obligațiilor ce-i revin terțului poprit pentru efectuarea popririi, pe de o parte, si raportul juridic obligațional între terțul poprit si debitor, pe de alta parte.
Din adresa nr. 3981/03.03.2010 rezultă că terțul poprit a refuzat să își îndeplinească obligațiile care îi reveneau, motivând că în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 executarea silită având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială este suspendată de drept, susținere ce este neîntemeiată.
Referitor la invocarea aplicării in cauza a prevederilor O.U.G. 71/2009, instanța retine ca art. 6 paragraful 1 din Convenția (Europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală se reține că acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătoreasca de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (de exemplu, cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României.
Dispozițiile derogatorii ale O.U.G. nr. 71/2009 și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile de drept al muncii intră în sfera dreptului privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel CAS D., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, cale de atac ce a fost calificată de instanță ca fiind apel.
Prin decizia nr. 79/20 februarie 2012 Tribunalul D. a respins apelul ca nefondat
În considerentele deciziei s-a reținut că aspectele de fapt și de drept deduse judecății, respectiv legalitatea executării silite, privită prin prisma aplicabilității dispozițiilor OUG nr. 71/2009, a concordanței dintre acestea și normele Convenției Europene au mai făcut obiectul analizei și cercetării judecătorești, pe calea contestației la executare, soluționată prin sentința civilă nr_/2010 pronunțată de Jud C., în dos nr_/215/2010., rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursului, filele 16-20 dosar fond.
D. urmare, chestiunile litigioase tranșate în respectiva hotărâre judecătorească nu mai pot fi repuse în discuție, pentru că altfel ar însemna a se admite să se aducă atingere puterii de lucru judecat, ceea ce nu este posibil.
De altfel, instanța de fond a interpretat în mod corect prevederile legale incidente în cauză.
Astfel, aceasta a reținut în mod corect că în cauză au prioritate la aplicare prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului fata de prevederile legale interne, același principiu fiind înscris și în art. 20 din Constituție.
In acest sens, așa cum în mod constant s-a decis în jurisprudența CEDO, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare hotărârilor judecătorești ce constituie titluri executorii încalcă atât prev. art. 1 Protocolul 1, cât și prevederile art. 6 CEDO, text legal conform cu care statele membre sunt ținute a asigura executarea silită a hotărârilor judecătorești, lipsa fondurilor nefiind un motiv justificat de întârziere a acestei executări.
Justificările apelantei că OUG 71/2009 se încadrează în situația de excepție in care ingerința statului în drepturile patrimoniale ale cetățenilor este justificată, deoarece în cauză sunt întrunite toate cele 3 condiții ale unei asemenea situații de excepție -privarea de bun este prevăzută de lege, urmărește un interes legitim si este respectată cerința proporționalității dintre interesul public care a dictat o asemenea măsura, modalitatea în care s-au restrâns drepturile cetățenilor și interesul privat al cetățeanului supus unei asemenea masuri – nu sunt nici reale, nici conforme cu situația de fapt.
Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar al statului nu poate scuti statul de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil. Autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
În ce privește speța de față, se constată că Statul nu și-a executat obligațiile de plata către intimata deși creanța este scadentă deja de aproape 2 ani, decizia Curții de Apel, ce constituie titlu executoriu fiind pronunțată la data de 04.12.2008.
În ce privește critica vizând neaplicarea deciziilor nr. 188/2010 si respectiv nr. 190/2010 ale Curții Constituționale ale României care au constatat că sunt constituționale prevederile O.U.G. nr. 71/2009 se reține că dacă legea internă conține dispoziții contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului se aplica cu prioritate dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul a constatat că prima instanță în mod legal a verificat compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr. 71/2009, față de circumstanțele concrete ale speței, cu dispozițiile art. 6 din Convenție, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și jurisprudența constantă a CEDO în materia executării hotărârilor judecătorești care are o aplicare directă în dreptul intern.
Conform art. 20 din Constituție, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte.
Curtea de la Strasbourg este interpreta supremă a Convenției, care se aplică direct în statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv în România, astfel că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, urmând ca judecătorul național să dea eficiență acesteia.
În lumina jurisprudenței CEDO deja menționate, se poate concluziona că, atât în situația în care un stat se bucură de imunitate de executare silită, cât și în situația în care în dreptul intern este posibilă executarea silită a statului, refuzul sau întârzierea nejustificată de a plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil protejat de art. 6 al Convenției, cât și dreptul de proprietate protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs C. de A. de S. D., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea recursului, s-a arătat în esență, că actul normativ invocat în apărarea CAS D., respectiv OUG nr.71/2009, cu modificările și completările ulterioare, este în concordanță cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.
Astfel, în cauza Pietro contra României este subliniat faptul că întârzierea în executare a unei sentințe este imputabilă autorităților care în speță nu au furnizat nicio justificare valabilă pentru ingerința suportată de reclamanți. Notorietatea crizei economice mondiale și implicit naționale, oferă însă o justificare valabilă întârzierii în executarea hotărârii judecătorești, fiind subliniată în însăși partea introductivă a O.U.G. nr.71/2009.
În continuare, recurenta a arătat că referitor la situația de excepție la care face referire cauza Brumărescu contra României, menționată în motivarea hotărârii de fond, cu privire la condițiile în care poate opera o astfel de măsură fără a se încălca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în speță, sunt îndeplinite cele trei condiții, respectiv: amânarea este prevăzută de lege, fiind reglementată de O.U.G. nr.71/2009, act normativ declarat constituțională de către Curtea Constituțională a României; privarea urmărește un interes legitim – posibilitatea plății drepturilor bănești într-un termen rezonabil fără a afecta bugetul asigurărilor sociale de sănătate, fără a limita accesul asiguraților la servicii medicale și medicamente din cauza diminuării fondurilor cu această destinație; cerința proporționalității măsurii este îndeplinită prin faptul că norma legală reglementează raportat la interesul public eșalonarea și nu exonerarea de la plată; în plus, pentru a înlătura situația în care persoana în cauză ar putea suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei), O.U.G. nr.71/2009 menționează și actualizarea debitului cu indicele de inflație comunicat de Institutul Național de S..
Recurenta a arătat, de asemenea, că nu s-a ținut cont nici de deciziile Curții Constituționale a României nr.188/02.03.2010 și nr.190/02.03.2010, prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate ale prevederilor O.U.G. nr.71/2009 și nu a făcut nici un fel de referire la acestea, ceea ce a condus la soluționarea greșită a cauzei.
În drept, a invocat dispozițiile art.304 pct. 9 Cod pr. civ.
Recursul este fondat.
Criticile formulate se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă. În soluționarea cauzei Curtea apreciază că dispozițiile OUG nr. 71/2009 sunt aplicabile, aceste dispoziții legale nefiind în conflict cu prevederile Convenției Europene pentru Drepturile Omului.
Pentru a conchide astfel instanța are în vedere contextul economic național și internațional, de notorietate, în care a fost adoptată OUG nr. 71/2009. În anul 2008 s-a declanșat criza economică în SUA. Începând cu 2009 efectele acesteia s-au făcut simțite și în Europa, inclusiv în România. Principalul efect al crizei economice, care prezintă interes în cauză, este cel al diminuării veniturilor bugetare. Guvernul a fost în situația de a adopta măsuri aspre pentru a menține echilibrul bugetar (cum ar fi acordarea a 10 zile de concediu fără plată salariaților din sistemul bugetar în lunile noiembrie-decembrie 2009, creșterea TVA, reducerea cu 25% a salariilor din sistemul bugetar începând cu 1 iulie 2010 etc). Necesitatea menținerii echilibrului bugetar a constituit un aspect de interes general ce a impus luarea unor măsuri ce pot fi calificate ca ingerințe în drepturile recunoscute prin Convenție (dreptul la un proces echitabil și dreptul la respectarea bunurilor).
OUG nr. 71/2009 este o astfel de măsură, cu efecte în planul celor două drepturi protejate de convenție. Contextul economic în care această măsură a fost adoptată, finalitatea urmărită, în condițiile în care este, de asemenea, de notorietate că împotriva statului existau pronunțate un număr relativ mare de hotărâri judecătorești prin care a fost obligat la plata unor sume de bani (reținându-se aplicarea necorespunzătoare a unor prevederi referitoare la salarizarea unor categorii de salariați din sistemul bugetar) impune calificarea acestei măsuri ca fiind justificată, din considerente de interes general (menținerea echilibrului bugetar).
Totodată, faptul că prin actul normativ menționat amânarea executării obligației a fost dispusă pentru termene precise (fiind înlăturată, astfel, incertitudinea sub aspectul momentului realizării creanței), îndreptățește Curtea să considere că prin adoptarea OUG nr. 71/2009 nu a fost afectată substanța dreptului reglementat prin art.6 alin.1 din Convenție pentru persoanele care intră sub incidența acestei ordonanțe de urgență.
Cât privește proporționalitatea măsurii, analizată în raport de speța concretă dedusă judecății, Curtea apreciază că aceasta a fost respectată în cauză. Pentru a concluziona în acest sens instanța are în vedere mai multe aspecte:
- faptul că prin titlul executoriu nu s-a reținut lipsirea în totalitate a creditorului de salariu pentru o perioadă de timp în care munca a fost prestată (ci doar unele diferențe salariale datorate de angajator pentru o perioadă anterioară, diferențe rezultate din aplicarea greșită a unor prevederi legale cu impact în ce privește drepturile salariale ale creditorului în calitatea sa de angajat în sistemul bugetar);
- obligația efectuării plății din titlul executoriu nu a fost stinsă, prin voința legiuitorului, ci doar amânată;
- față de amploarea crizei economice perioada pentru care a fost eșalonată plata este una rezonabilă;
- pentru a preîntâmpina prejudiciul ce ar putea fi produs creditorului prin amânarea și eșalonarea executării obligației de plată, s-a prevăzut actualizarea creanței cu indicele prețurilor de consum.
În concluzie, instanța apreciază că OUG nr. 71/2009 nu contravine Convenției Europene pentru Drepturile Omului; astfel fiind și întrucât prin această ordonanță de urgență a fost amânată și eșalonată executarea hotărârilor judecătorești care au ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar (categorie în care se încadrează și titlul executoriu al intimatei), Curtea apreciază că soluția care se impunea a fi adoptată în cauză era cea de respingere a cererii de validare.
Referitor la jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, invocată de instanța de apel, Curtea apreciază că nu este determinantă în soluționarea cauzei. Circumstanțele concrete care au fost avute în vedere de instanța europeană pentru drepturile omului în cauzele menționate atunci când a reținut că au fost încălcate prevederile Convenției, diferă sub multe aspecte față de elementele concrete ale speței de față. Spre exemplu: în niciunul dintre cazurile menționate ingerința nu îmbrăca forma unui act normativ.
Faptul prelungirii în anul 2010 (prin O.U.G. nr. 45/2010) a primei eșalonări cu caracter general (efectuată prin O.U.G. nr. 71/2009) a unor diferențe salariale stabilite prin hotărâri judecătorești, datorate de către angajatori din sistemul bugetar, nu poate conduce la o altă concluzie în cauză față de faptul că abia la acea dată (în 2010) efectele crizei au fost resimțite acut în România iar măsurile dure de reducere a cheltuielilor bugetare au fost gândite și aplicate începând cu anul menționat.
Excepția autorității de lucru judecat a fost greșit reținută de instanța apel. Observându-se hotărârile pronunțate în litigiul anterior, litigiu ce a avut nr._/215/2010, se constată că nu există identitate de cauză juridică. În primul litigiu s-a invocat nelegalitatea declanșării procedurii executării silite prin prisma prevederilor OG 22/2002 în timp ce în litigiul de față s-a supus controlului judecătoresc refuzul debitoarei de a executa obligațiile ce-i revin ca urmare a înființării popririi, refuz argumentat însă pe prevederile OUG 71/2009.
În temeiul art. 312 Cod pr. Civilă coroborate cu dispozițiile art.304 Cod procedură civilă, instanța va admite recursul formulat, va modifica decizia atacată cu recurs, va admite apelul și, în consecință, va schimba sentința în sensul că va respinge acțiunea de validare poprire formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de debitoarea C. de A. de S. D., împotriva deciziei civile nr.79/20.02.2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu intimata creditoare T. M. și intimata terț poprit T. C..
Modifică decizia.
Admite apelul declarat de C. de A. de S. D., împotriva sentinței civile nr._/20.10.2011 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ . Schimbă sentința.
Respinge cererea de validare poprire formulată de creditoarea T. M..
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 25 aprilie 2012.
Președinte, L. E. | Judecător, P. B. | Judecător, C. T. |
Grefier, V. P. |
Red.jud.P.B/10.05.2012
Tehn.red.V.P/3 ex.
Red.j..>
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 5117/2012. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 5470/2012. Curtea de... → |
|---|
