Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2476/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2476/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 15-03-2013 în dosarul nr. 2476/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2476
Ședința publică de la 15 Martie 2013
Completul constituit din:
Președinte: S. A. C.
Judecător: M. M.
Judecător: I. M.
Grefier: A. Golașu
M. Public – P. de pe lângă Curtea de Apel C. este reprezentat de procuror V. N..
Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. – Direcția Generală a Finanțelor P. M. împotriva sentinței civile nr. 218/27.11.2012, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți R. V., S. O., F. V., C. M., R. I., Ș. L., B. D., precum și cu intimații-intervenienți în interes propriu D. M., F. S. și F. N., având ca obiect despăgubiri în baza Legii 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimata-reclamantă R. V. și intimata-intervenientă D. M., asistate de apărător ales P. S., cu împuternicire la dosar, apărător ce reprezintă interesele și celorlalți intimați.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recursul este declarat și motivat în termen legal, iar prin serviciul registratură, intimații au depus întâmpinare (1 exemplar).
Curtea, având în vedere că recurentul solicită și judecarea pricinii în lipsa sa, consideră că nu este cazul să se comunice întâmpinarea formulată în cauză. După care, nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Avocat P. S. în reprezentarea intimaților solicită respingerea recursului și menținerea drept temeinică și legală a sentinței criticate potrivit întâmpinării. Precizează că recursul este neîntemeiat, întrucât este cunoscut că cei deportați nu-și luau bunurile după ei, autoritățile întocmind acte doar pentru bunurile imobile nu și cele mobile, astfel că acestea pot fi dovedite cu martori. De altfel, suma solicitată este una modică față de valoarea bunurilor mobile dispărute sau distruse. Nu cere cheltuieli de judecată.
M. Public - P. de pe lângă Curtea de Apel C. prin procuror V. N. pune concluzii de admitere a recursului ca fiind fondat și modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii și a cererii de intervenție. Invocă în sprijin Deciziile ÎCCJ nr. 2192/2012 și 1002/2011, care stabilesc că, se acordă despăgubiri bănești în temeiul Legii 221/2009 pentru bunurile ce se circumscriu Legii 10/2001 și Legii 247/2005, dacă bunurile nu au fost restituite în temeiul acestor din urmă acte normative. Susține de asemenea că proba nu a fost pe deplin făcută, cei 2 martori care la momentul deportării aveau 12 ani, nu puteau reține cu lux de amănunte bunurile mobile rămase în gospodărie, aceste din urmă bunuri putând fi solicitate doar pe calea dreptului comun.
În replică, apărătorul intimaților susține că se pot acorda despăgubiri bănești pentru bunurile mobile în baza Legii 221/2009, dacă acestea nu s-au recuperat pe altă cale.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
P. sentința recurată, Tribunalul M. a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei DGFP M. chemată în judecată în nume propriu.
A respins acțiunea față de această pârâtă pentru lipsă calitate procesuală pasivă.
A admis în parte acțiunea privind pe reclamanții R. V., S. O., F. V., C. M., R. I., Ș. L. și B. D. și pe pârâții S. R. prin M. Finanțelor P. și S. R. prin M. Finanțelor P. - Direcția Generală a Finanțelor P. M., având ca obiect Despăgubiri Legea nr. 221/2009 și cererea de intervenție în sensul că:
A obligat pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. să plătească reclamanților și intervenienților D. M., F. S. și F. N. în calitate de moștenitori ai autorilor F. D. și V. suma de 28.030 lei reprezentând despăgubiri materiale.
A respins cererea pentru acordare daune morale.
A obligat pârâtul să plătească reclamantei R. V. suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului M. sub nr._, reclamanții R. V., S. O., F. V., C. M., R. I., Ș. L., B. D. au chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. și Direcția Generală a Finanțelor P. M., pentru ca prin hotărâre judecătorească pârâtul să fie obligat la plata daunelor morale în sumă de 70.000 euro și a despăgubirilor materiale în sumă totală de 80.000 lei noi, reprezentând echivalentul valorii bunurilor mobile rămase la domiciliul părinților respectiv, bunicilor lor F. D. și F. V. în prezent decedați, în momentul deportării lor în B., pe care nu le-au mai găsit la reîntoarcere în anul 1956, după cum urmează: - cazan rachiu, storcător de struguri, trăsură pe 4 roți, căruță de 4 roți pentru cai, sanie, 10 bucăți vase emailate de bucătărie, două cazane de aramă a câte 50 litri fiecare, pentru preparat magiun și bulion, 3 găleți pentru untură de câte 10-20-30 litri, 6 tablouri, 3 goblenuri, o pianină Zimerman, 60 volume cărți literatură beletristică și veselă în valoare de 5.000 lei noi, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că în fapt, la 18 iulie 1951, ca efect al deciziei 200/1951 a M.A.I., împreună cu părinții și respectiv bunicii lor F. Dumitrie și F. V. au fost ridicați forțat din domiciliul lor din Dr.Tr. S. și strămutați în ., unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu până în anul 1956 când s-au ridicat restricțiile domiciliare și s-au reîntors la domiciliul din Dr.Tr. S..
Au mai arătat reclamanții că anii de suferință fizică și psihică le-au afectat sănătatea părinților și le-au scurtat viața, grăbindu-le decesul iar în ceea ce îi privește pe ei nu și-au putut continua studiile, așa încât niciunul dintre ei nu au reușit să se realizeze conform aspirațiilor și capacităților intelectuale iar pe de altă parte au dobândit diferite afecțiuni care le-au marcat sănătatea tot restul vieții .
În drept, s-au invocat disp. art.90 C.pr.civ., CEDO, Constituția României, Decretul lege nr.118/1990, OUG 214/1996 și legea nr.221/2009.
În dovedirea acțiunii, reclamanții au depus la dosar următoarele înscrisuri: adresa nr._/13.11.1990 a Ministerului de Interne, acte medicale, acte de filiație ,decizia nr._ din 19.09.1991 privind acordarea pensiei pentru muncă depusă și limita de vârstă a numitei R. I., Hotărârea nr.108/7 aprilie 1992 de revizuire a Hotărârii nr.195/25 iulie 1990, adresa nr.75.581/13.11.1990 emisă de M. de Interne, copii –extras nr.994/2002 ale Arhivelor Naționale, Hotărârile nr.104 și nr.108 din 7 aprilie 1992, nr.40 din 24 august 1993, nr.178 din 19 mai 1992 și nr. 1404/11 martie 1991 date de Comisia Județeană M. în baza Decretului nr.118/1990, deciziile nr. 1247/08.11.2001, 1432/29.11.2001 și nr. 662/9.05.2012 ale Comisiei pentru Constatarea Calității de luptător în rezistența anticomunistă și adresa din 04.03.1991 a Ministerului de Interne și au solicitat încuviințarea probelor testimoniale și cu expertiză în vederea dovedirii și evaluării bunurilor pentru care solicită acordarea despăgubirilor materiale.
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a DGFP M. chemată în judecată în nume propriu arătând că în cauza de față S. R. ca pârât, este reprezentat de M. Finanțelor P..
Privitor la fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii susținând că în ceea ce privește daunele morale, această cerere este lipsită de temei juridic în condițiile în care disp. art. 5 al.1 din legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională iar în ceea ce privește despăgubirile materiale, cererea este neîntemeiată întrucât nu sunt întrunite condițiile disp. art.5 alin.1 lit. b din Legea 221/2009, iar reclamanții aveau la îndemână valorificarea drepturilor lor prin procedura legilor speciale.
S-au audiat sub prestare de jurământ martorii M. M. și P. E. și a fost efectuată expertiza, având ca obiective: evaluarea bunurilor solicitate de reclamanți, respectiv, cazan rachiu 100 l, storcător de struguri, trăsură cu 4 roți, căruță cu 4 roți, sanie,10 vase emailate de bucătărie, 2 cazane de aramă de 50 l pentru preparat magiun și bulion, 3 găleți de untură de 10,20 și 30 l, 6 tablouri, 3 goblenuri, o pianină Zimerman, 60 volume cărți literatură beletristică și veselă .
La dosarul cauzei s-a depus raportul de expertiză întocmit de expert P. P..
În cauză au formulat cerere de intervenție în interes propriu D. M., F. S. și F. N., solicitând ca alături de reclamanți să beneficieze de despăgubirile materiale și morale pe care aceștia le-au solicitat prin acțiunea introductivă întrucât sunt moștenitorii acelorași autori F. D. și F. V., fiind fiii descendentei acestora, F. A.. În susținerea cererii au anexat în xerocopii acte de stare civilă pentru a dovedi calitatea de moștenitori ai autorilor de pe urma cărora se solicită despăgubiri .
Cererea de intervenție a fost încuviințată în principiu în ședința publică din 6.11.2012
Analizând întregul material probator al cauzei, tribunalul a constatat și reținut următoarele:
Examinând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală a Finanțelor P. M. s-a constatat că, față de dispozițiile art. 4 alin. 4 din Legea 221/2009 - care statuează că cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile aduse persoanelor ca urmare a aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic sau a unei condamnări cu același caracter în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin M. Finanțelor P.- aceasta este întemeiată, pârâta neavând legitimitate procesuală pasivă în astfel de acțiuni. Împrejurarea că, în art. 5 alin. 2 din același act normativ este stipulat că hotărârile pronunțate în astfel de cauze sunt puse în executare de M. Finanțelor P. prin direcțiile sale din fiecare județ, nu conferă calitate procesuală acestor direcții.
În ceea ce privește daunele morale trebuie menționat însă că disp. art. 5 alin.1 din Legea nr.221/2009 care stabileau un drept la despăgubiri pentru persoanele condamnate și moștenitorii acestora, prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, dispoziții pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, au fost declarate neconstituționale, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere art. 31 alin. 1 din Legea 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție potrivit cărora, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.
La data soluționării acțiunii de față termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, astfel că acțiunea este lipsită de temei juridic.
În condițiile stabilite de art. 31 alin. 1 și 3 din Legea 47/1992 și art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
Așadar, ca o consecință a respectării caracterului general obligatoriu a deciziilor Curții Constituționale prin care a fost constatată neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin.1 din Legea nr.221/2009, cererea privind acordarea despăgubirilor morale va fi respinsă.
De altfel, prin decizia în interesul Legii nr.12/19.09.2011 pronunțată de ÎCCJ, s-a statuat că, declararea neconstituționalității dispozițiilor art.5 alin.(1) lit.a) teza I din Legea nr.221/2009 a avut drept consecință atât încetarea efectelor juridice ale acestora, cât și imposibilitatea de a le invoca drept temei juridic în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
P. acțiunea introductivă de instanță și prin cererea de intervenție formulată ulterior, reclamanții și intervenienții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 80.000 euro reprezentând contravaloarea bunurilor rămase în gospodăria părinților, respectiv bunicilor F. D. și F. V. la momentul deportării în anul 1951.
Cu adresa nr._/13.11.1990, reclamanții și intervenineții au făcut dovada că autorii lor comuni F. D. și F. V. împreună cu fiii A., T., E., V., I., O., V., G., L. și M. au fost deportați în B. prin decizia MAI nr.200/1951 unde li s-au stabilit domiciliul obligatoriu în . Călărași până în anul 1954 când s-au ridicat restricțiile domiciliare prin Decizia nr.2599/1954.
La momentul ridicării din domiciliu din Dr.Tr. S., în gospodăria familiei F. D. și V. au rămas bunurile mobile menționate de reclamanți în acțiune respectiv, cazan rachiu 100 l, storcător de struguri, trăsură cu 4 roți, căruță cu 4 roți, sanie,10 vase emailate de bucătărie, 2 cazane de aramă de 50 l pentru preparat magiun și bulion, 3 găleți de untură de 10,20 și 30 l, 6 tablouri, 3 goblenuri, o pianină Zimerman, 60 volume cărți literatură beletristică și veselă .
Potrivit art.5 lit.b din Legea 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la: a)...; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a abținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor bunuri imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c)...” .
Chiar dacă la momentul deportării nu s-a întocmit un proces verbal de confiscare sau de preluare a bunurilor, existența acestora a fost dovedită prin proba testimonială administrată în cauză, cei doi martori audiați fiind persoane în vârstă și care vizitau gospodăria familiei reclamanților în dese împrejurări.
P. expertiza efectuată în cauză au fost evaluate aceste bunuri, ținându-se seama evident și de uzura fizică a bunurilor din momentul respectiv.
Deși prin expertiza efectuată în cauza de față au fost evaluate toate bunurile menționate în înscrisuri, față de dispozițiile legale anterior menționate, tribunalul a apreciat întemeiată în parte acțiunea în sensul că, reclamanții și intervenienții sunt îndreptățiți doar la acordarea despăgubirilor materiale .
În considerarea celor mai sus expuse, tribunalul a pronunțat o sentință prin care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei DGFP M. chemată în judecată în nume propriu, a respins acțiunea față de această pârâtă pentru lipsă calitate procesuală pasivă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamați și a obligat pârâtul să le plătească suma de 28.030 lei reprezentând contravaloarea bunurilor dovedite astfel cum au fost menționate anterior în considerente.
În temeiul art.274 c.pr.civ., pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei R. V. suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea onorariului de expert.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. – Direcția Generală a Finanțelor P. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, motivând în esență că în mod greșit tribunalul a interpretat dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent nu doar bunurile imobile, ci și bunurile mobile, această interpretare adăugând la lege. Astfel, susține recurentul că din condiția impusă de legiuitor prin Legea 10/2001 și Legea 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile legilor de reparație 10/2001 și 247/2005.
P. urmare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor administrative abuzive și să nu fi obținut, în condițiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent. În cauză, însă bunurile a căror contravaloare a fost acordată sunt bunuri mobile, nefiind îndeplinită condiția impusă de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009.
Arată recurentul că în cauză trebuia să se facă dovada că bunurile solicitate au fost confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic și pe de altă parte, că nu au fost restituite în natură sau prin echivalent, din probele administrate neputându-se concluziona că s-a realizat în concret confiscarea bunurilor pentru care s-a acordat despăgubirile materiale, declarațiile martorilor necoroborându-se cu alte probe.
De asemenea, critică sentința primei instanțe și sub aspectul încuviințării cererii privind cheltuielile de judecată acordate în suma propusă de parte, având în vedere că acțiunea a fost admisă în parte, iar acest gen de cereri fiind scutite de plata taxelor de timbru.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor aduse și a dispozițiilor legale în materie, Curtea reține următoarele:
Potrivit disp. art. 5 lit. b din legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
„...acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;...”
Pentru a fi incidente dispozițiile legale precitate trebuie făcută nu numai dovada proprietății bunurilor a căror contravaloare se solicită, dar și a faptului că bunurile în cauză au fost supuse confiscării ori unei alte forme de preluare abuzivă.
Pe de altă parte, legea nu distinge între bunurile mobile și cele imobile, astfel încât nici cel care interpretează legea nu are dreptul de a face o astfel de diferențiere, conform principiului „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”.
Existența unor hotărâri de speță la nivelul Înaltei Curți nu pot conduce la o altă concluzie, întrucât numai deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată; în afară de această excepție, practica judecătorească nu este reglementată ca izvor de drept în sistemul nostru legislativ.
Cum legea nr. 221/2009 nu reglementează situații de excepții de la regimul probatoriu reglementat de dreptul comun, rezultă că sunt aplicabile dispozițiile Codului civil în această materie.
Ori, disp. art. 1191 C. Civil prevăd că:
„Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.
Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depășește 250 lei.
Părțile însă pot conveni ca și în cazurile arătate mai sus să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta privește drepturi de care ele pot să dispună.”
De vreme ce art. 1191 nu face nicio referire la actele juridice care le vizează, inadmisibilitatea probei cu martori se aplică în cazul tuturor actele juridice, indiferent de felul lor: convenții sau acte unilaterale, acte prin care se creează raporturi juridice sau prin care se recunosc, se confirmă, se modifică, se transmit, ori se sting raporturi juridice.
Această regulă nu se aplică la dovada faptelor materiale stricto sensu, fie ele fapte naturale sau fapte ale omului, cu excepțiile prevăzute de lege.
P. urmare, dreptul de proprietate asupra unui bun care are o valoare ce depășește suma de 250 lei sau mai precis actul juridic care constată nașterea acestuia în orice mod prevăzut de lege, dar și stingerea acestuia prin intermediul măsurii confiscării trebuie dovedit prin înscrisuri.
Nu este incidentă nici excepția prevăzută la alin. 3 al art. 1191 c. civ., întrucât reprezentantul Statului nu are dreptul de a dispune drepturile supuse judecății, nici excepția prevăzută de art. 1198 pct. 4, deoarece un astfel de caz nu a fost dovedit în speță.
Ar fi aplicabilă excepția prevăzută de art. 1197 c. civ. cu privire la existența unui început de dovadă scrisă, numai dacă s-ar face dovada existenței unui proces-verbal de inventariere a bunurilor preluate de către stat.
De asemenea, reclamantul căruia îi revenea sarcina probei putea face cel puțin dovada că a efectuat demersuri la Arhivele Naționale sau la alte instituții publice cu privire la identificarea unor astfel de procese-verbale de inventariere a bunurilor preluate de către stat.
Astfel de procese-verbale au fost depuse în cauze asemănătoare celei de față, astfel încât nu se poate invoca o așa-zisă notorietate cu privire la modul de acțiune al statului din acel timp, în ceea ce privește confiscarea bunurilor fără a le consemna în procese-verbale de inventariere sau alte acte similare.
Astfel, reclamantul, prin folosirea unor simple prezumții, neconfirmate de probe pertinente încearcă să inducă ideea că autorul său era o persoană avută, dar orice avuție este compusă dintr-o sumă de bunuri concrete, care pentru a fi retrocedate în natură sau prin echivalent trebuie în primul rând dovedită dincolo de orice dubiu existența lor fizică, pe de o parte și dacă au fost supuse în mod efectiv confiscării ori unei alte măsuri administrative de preluare, pe de altă parte.
Chiar dacă s-ar lua în considerație declarațiile de martori audiați în cauză, vârsta fragedă a acestor persoane la momentul săvârșirii faptelor atestate, respectiv neprecizarea modului în care au luat la cunoștință de faptele expuse - aspecte care pot fi imputate persoanei care a propus această probă – sunt criterii care afectează în mod profund relevanța acestor mărturii.
Pe de altă parte, declarațiile testimoniale nu sunt deloc edificatoare sub aspectul modului de preluare a unor bunuri, iar bunurile sunt atestate la modul generic, fără a fi precizate elemente suficiente pentru a putea fi identificate în vederea unei corecte evaluări.
De asemenea, în raportul de expertiză nu sunt precizate criteriile de evaluare a unor bunuri care nu pot fi identificate în prezent, iar simpla referire la „prețul stabilit prin comparație cu bunuri similare ofertate pe internet” ridică serioase semne de întrebare cu privire la valoarea științifică a unui astfel de raport, în condițiile în care nu este explicat modul cum s-a ajuns la o modalitate de comparare sau la o stabilire a similarității unor bunuri, după cum existența unor simple anunțuri la mica publicitate afișate pe internet nu pot constitui criterii serioase de stabilire a valorii unor bunuri.
Referitor la solicitarea de cheltuieli de judecată de către reclamanți se constată că în raport de soluția pronunțată pe motivele de recurs, aceasta cerere urmează a fi respinsă, potrivit disp. art. 274 cpc.
În concluzie va fi admis recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. – Direcția Generală a Finanțelor P. M..
Va fi modificată în parte sentința în sensul că va respinge acțiunea și cererea de intervenție.
Vor fi menținute dispozițiile sentinței numai cu privire la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive și a capătului de cerere având ca obiect daune morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. – Direcția Generală a Finanțelor P. M., împotriva sentinței civile nr. 218/27.11.2012, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți R. V., S. O., F. V., C. M., R. I., Ș. L., B. D., precum și cu intimații-intervenienți în interes propriu D. M., F. S. și F. N..
Modifică în parte sentința în sensul că respinge acțiunea și cererea de intervenție.
Menține dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive și capătului de cerere având ca obiect daune morale.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 Martie 2013.
Președinte, S. A. C. | Judecător, M. M. | Judecător, I. M. |
Grefier, A. G. |
Red. AC/ Tehnored. A.G. 27 Martie 2013
Jud. fond: C. P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2863/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 2678/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
