Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 6210/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6210/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 15-05-2012 în dosarul nr. 6210/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 6210
Ședința publică de la 15 Mai 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE P. P.
Judecător M. P.
Judecător M. C.
Grefier M. V. A.
M. Public a fost reprezentat de procuror D. T. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
********************
Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P., împotriva sentinței civile nr. 409/15.12.2011, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți J. C. M., I. C. G., având ca obiect-despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publicăa răspuns avocat C. S. pentru intimații reclamanți J. C. M., I. C. G., lipsind recurentul pârât S. R. P. M. FINANȚELOR P..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Avocat C. S. pentru intimații reclamanți J. C. M., I. C. G., a depus la dosar adresa nr._/29.03.1991 și concluzii scrise.
Instanța, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursului.
Avocat C. S. pentru intimații reclamanți, a pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat, menținerea sentinței ca temeinică și legală.
M. Public a fost reprezentat de procuror D. T., a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursului de față;
P. sentința civilă nr. 409/15.12.2011, Tribunalul Gorj a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții J. C. M., I. C. G., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., având ca obiect despăgubiri solicitate în baza Legii nr.221/2009 .
A constatat caracterul politic al măsurii administrative aplicate autorilor reclamanților.
A obligat pârâtul la 282.509 lei despăgubiri civile reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate și la 500 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a constatat următoarele:
Potrivit art. 3 din legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securității, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliul obligatoriu, internarea în unități și coloni de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative prevăzute la literele a – f, iar potrivit art. 4 alin.2 persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative alte decât cele prevăzute la art. 3 pot de asemenea solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Din înscrisurile depuse de reclamanți rezultă că autorii reclamanților J. C. M. (I.) fiica lui G. și S. I. a fost dislocată împreună cu soțul G. J. la data de 2 martie 1949 în baza decretului nr. 83/1949 din . și i s-a fixat domiciliul obligatoriu în orașul Tg-J., iar la data de 17 august 1963 prin adresa M.A.I. nr._/1963 i s-au ridicat restricțiile domiciliare.
Având în vedere că acest decret nu este prevăzut ca măsură administrativă din cele enumerate la art. 3 din legea nr. 221/2009, tribunalul în raport cu dispozițiile art. 4 alin.2 din legea nr. 221/2009 a constatat caracterul politic al măsurii administrative aplicată autorilor reclamanților.
Potrivit dispozițiilor art. 5 lit.b din legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6.03.1945 – 22.11.1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II – lea inclusiv, pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin.4 în termen de 3 ani de la publicarea prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituire sau nu a abținut despăgubiri prin echivalent în condițiile legii nr. 10/2001 sau ale legii nr. 247/2005.
În ceea ce privește acordarea daunelor materiale, tribunalul a constatat că cererea se privește a fi întemeiată în raport de măsura aplicată autorilor reclamanților în baza decretului nr. 83/1949 și procesele verbale de inventariere și evaluarea bunurilor încheiate la data de 11 martie 1949 și respectiv 17.03.1949 din care a rezultat că au fost confiscate de la autorii reclamanților bunurile descrise și în raportul de expertiză și evaluate la suma de_ lei.
Astfel, reclamanții au calitatea de moștenitori, respectiv reclamanta J. C. M. este fiica lui G. I. și S. I. și reclamantul I. C. G. este nepot de fiu al celor doi autori și deci pot solicita despăgubiri în raport de dispozițiile art. 5 lit.b din legea nr. 221/2009.
În considerarea celor expuse, tribunalul a constatat că acțiunea este întemeiată în raport de obiectul cauzei și temeiul juridic invocat, acțiune ce a fost dovedită cu înscrisurile depuse și cu concluziile raportului de expertiză, motiv pentru care a admis acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative aplicată autorilor reclamanților și a obligat pârâtul la 282.509 lei despăgubiri civile reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate și la 500 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P..
Recurenta susține că instanța de fond în mod greșit a constatat că acțiunea este întemeiată în raport de obiectul cauzei și temeiul juridic invocat. Acțiunea formulată de reclamanți este inadmisibilă întrucât din economia textului art. 5 alin. (1) lit. b din Legea nr. 221/2009 se desprind următoarele condiții de admisibilitate, obligatorii, potrivit legii, a fi îndeplinite, pentru a se constata că pot fi acordate despăgubirile materiale pretinse:
- existența unei hotărâri judecătorești de condamnare prin care să se dispună și confiscarea bunurilor pentru care se pretind despăgubiri, existența unui proces verbal de confiscare a bunurilor sau confiscare să fie rezultatul luării față de proprietarul bunurilor a unei ,măsuri administrative, în sensul dat acestei noțiuni de Legea nr. 221/2009;
- bunurile pentru care se pretind despăgubiri, în condițiile de admisibilitate enunțate să reprezinte bunuri imobile, nu bunuri mobile, având în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b din Legea nr. 221/2009 prin care se face trimitere expresă la imobilele preluate abuziv, pentru care se pot acorda despăgubiri, dacă nu au fost acordate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Din enunțarea acestor condiții de admisibilitate pe care reglementarea specială a Legii nr. 221/2009 le prevede în cazul în care se solicită acordarea de despăgubiri materiale, nu este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri pentru bunuri mobile, ci doar pentru bunuri imobile, confiscate ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic, respectiv al măsurii administrative, această prevedere fiind corelată cu dispoziția art. 5 alin. 5 din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora „acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001. republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005. cu modificările și completările ulterioare"
Astfel, reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri materiale pentru o . bunuri mobile, deși Legea nr. 221/2009 nu prevede o astfel de posibilitate.
Susține recurentul pârât că reclamanții aveau posibilitatea de a obține restituirea in echivalent a bunurilor confiscate în temeiul OUG nr. 214/1999. aspect pe care instanța de fond nu l-a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor, obligând însă S. R. la plata contravalorii acestor bunuri si validând astfel lipsa de diligentă a moștenitorilor autorului G. loanițescu în valorificarea drepturilor recunoscute de lege.
Mai mult decât atât, susținerile instanței de fond cu privire la cuantumul sumei acordate reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate sunt fundamentate exclusiv pe baza expertizei efectuate în cauză, ale cărei susțineri sunt reluate de către aceasta. De altfel, expertiza, întocmită în mod vădit în favoarea intimaților reclamanți, nu are valoare probatorie absolută și ilustrează numai opinia unor specialiști.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, recurentul a solicitat instanței respingerea ca neîntemeiat, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.274 alin.1 Cod proc.civilă.
Conform acestor prevederi partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca parte care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.
O altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, ori în situația de față nu ne încadrăm în această categorie.
De asemenea, nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă dau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu poteau fi reținute în sarcina recurentului pârât pentru ca să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată or, în cazul de față, nu este îndeplinită nici una din aceste condiții drept pentru care a solicitat respingerea și acestui capăt de cerere.
Analizând recursul formulat se constată că este nefundat pentru următoarele considerente;
Potrivit art. 5 alin.1din legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
Din economia acestui text de lege, nu reiese că pentru obligarea statului la despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca urmare a măsurii administrative, este necesar să existe un proces verbal de confiscare.
În accepțiunea textului respectiv, prin confiscare nu se înțelege doar confiscarea unor bunuri consemnată într-un proces-verbal de confiscare, ci și acea confiscare de fapt, adică acea situație în care, urmare a măsurii administrative, bunurile deținute de către persoana supusă măsurii respective, în speță, fixarea domiciliului obligatoriu, au rămas la domiciliul acesteia de dinaintea strămutării, și nu au mai fost recuperate de către acesta după expirarea măsurii administrative datorită faptului că au dispărut fără a se cunoaște în ce mod.
În speță, la dosar există un proces verbal de inventariere a bunurilor autorilor reclamanților, întocmit cu ocazia luării măsurii respective, bunuri ce nu au mai fost recuperate de către aceștia.
Este deci evident că autorii reclamanților au fost deposedați de acele bunuri cu ocazia luării față de ei a măsurii administrative, deposedare ce are același efect ca și al unei confiscării, astfel că din acest punct de vedere acțiunea era admisibilă, critica fiind nefondată.
De asemenea este de observat din textul de lege că acesta nu face o deosebire în sensul de fi vorba de bunuri mobile sau imobile, trimiterea la legile indicate de către recurent neavând o asemenea semnificație.
Cât privește cuantumul despăgubirilor, se poate observa că acestea au fost calculate de expert pe baza unor oferte de bunuri similare, cu luarea în calcul a vechimii acestora, iar la instanța de fond, recurentul nu a formulat obiecțiuni în legătură cu această valoare, astfel că nici această critică nu este fondată.
Cât privește cheltuielile de judecată, potrivit art. 274 cod proc. Civ. acestea cad în sarcina părții care a pierdut procesul, instituindu-se o prezumție de culpă procesuală în sarcina acesteia, astfel că în mod legal instanța de fond a obligat recurentul la plata acestor cheltuieli.
Pentru aceste considerente, constatând că sentința atacată este temeinică și legală, în baza art. 312 cod proc. Civ. recursul va fi respins ca nefundat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul pârât S. R. P. M. FINANȚELOR P., împotriva sentinței civile nr. 409/15.12.2011, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți J. C. M., I. C. G..
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 15 Mai 2012
Președinte, P. P. | Judecător, M. P. | Judecător, M. C. |
Grefier, M. V. A. |
Red.jud. M.P.
Tehn.red. MA / 2 ex
Data 22.05.2011
Jud. fond N.U.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 6195/2012. Curtea de Apel... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 6516/2012. Curtea de... → |
|---|
