Partaj judiciar. Decizia nr. 1618/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1618/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 10-02-2012 în dosarul nr. 1618/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1618
Ședința publică de la 10 Februarie 2012
Completul constituit din:
Președinte: M. M.
Judecător: I. M.
Judecător: A. M.
Grefier: A. Golașu
Pe rol, judecarea contestației în anulare împotriva deciziei nr. 1231/27.09.2011, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/318/2010, formulată de contestatorul B. I. în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns în reprezentarea contestatorului mandatar D. R., cu procură la dosar, lipsă fiind părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că:
- a fost atașat dosarul de fond,
- prin serviciul registratură intimatul a depus întâmpinare (2 exemplare),
- cererea nu este timbrată, deși contestatorului i s-a adus la cunoștință această obligație.
Mandatarul contestatorului depune la dosar chitanța . nr._/08.02.2012, reprezentând taxa de timbru de 5 lei, și o un exemplar al plângerii îndreptate împotriva României depusă la CEDO.
Curtea comunică reprezentantului prezent un exemplar de pe întâmpinare și, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat și excepții de invocat, acordă cuvântul asupra admisibilității contestației în anulare.
Mandatar D. R. pentru contestator susține că în speță sunt incidente dispozițiile art. 317 pct. 2 Cod proc. civ., și solicită prin prisma acestora admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și rejudecând recursul – trimiterea cauzei unui complet competent de la Tribunalul Gorj în vederea soluționării acțiunii în pretenții pe legea fondului funciar, nu cum greșit s-a reținut că s-ar fi solicitat despăgubiri în temeiul actului normativ enunțat.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față:
P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg-J. la data de 18.11.2010, sub nr._/318/2010, reclamantul B. I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea Statului R. la plata contravalorii ce va rezulta din expertiza de evaluare a 6 ha teren, cuvenită ca despăgubire pentru terenul aflat în situația imposibilității de retrocedare.
În fapt, s-a arătat că prin HCJ nr. 1378/10.02.2005 emisă de Comisia Județeană V., s-a validat propunerea Comisiei Locale privind acordarea de despăgubiri pentru terenul său în suprafață de 3 ha, teren care se află ocupat de Cariera Berbești cu capital integral de stat, motivat de faptul că nu i se poate face retrocedarea terenului în natură.
Totodată, prin HCJ nr._/30.11.2011, emisă de către aceeași comisie județeană s-a validat suprafața de 3 ha teren cu vegetație forestieră și a fost convocat cu adresa nr. 2805/29.04.2009 a Consiliului Local Alunu, V., pentru a fi pus în posesie pe un alt amplasament, întrucât vechiul amplasament a fost ocupat de către aceeași EMC Berbești, însă noul amplasament a fost refuzat întrucât era sub orice critică.
Reclamantul a precizat că a făcut numeroase demersuri pentru acordarea despăgubirilor, însă insistențele sale au rămas fără rezultat.
P. Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente terenurilor care nu pot fi restituite în natură, dar până la această dată nu a devenit aplicabilă în plenitudinea sa reglementarea normativă precizată.
Reclamantul a mai subliniat că dimensiunea dreptului său de proprietate și dreptul la despăgubire au fost stabilite prin HCJ nr. 1378/10.02.2005 și HCJ nr._/30.11.2001, însă reala și echitabila despăgubire nu a fost efectuată.
În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 481 și 482 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 6 alin. 1 CEDO, art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
În probațiune, s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și expertiză tehnică de evaluare a terenului în cauză.
La data de 20.12.2010, Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Tg-J. în soluționarea cauzei, având în vedere că terenurile a căror contravaloare se solicită se află în jurisdicția Judecătoriei Horezu, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru considerentul că Legea nr. 247/2005 nu specifică faptul că despăgubirile solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001 și legile fondului funciar vor fi acordate de către S. R., reprezentant MFP (filele 20-22).
De asemenea, reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare la data de 14.02.2011, invocând dispozițiile art. 8 alin. 1 C. pr. civ., Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și art. 25 din Decretul nr. 31/1954 pentru a răspunde la excepțiile invocate prin întâmpinare (filele 32-33).
În cauză a fost întocmit un raport de expertiză tehnică la solicitarea reclamantului, având ca obiectiv: să se determine contravaloarea terenului în litigiu, conform dimensiunilor și categoriei de folosință, în funcție de HCJ nr. 1378/10.02.2005 și HCJ nr._/30.11.2001, (filele 43-65), la care au fost atașate contracte de vânzare cumpărare (filele 66-76).
P. sentința civilă nr.2985/31.03.2011 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamantul B. I., în contradictoriu cu pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR PUBLICE.
A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 103.800 lei, reprezentând valoarea de piață estimată a terenului arabil în suprafață de 3 ha și să plătească suma de 184.800 lei, reprezentând valoarea de piață estimată a terenului cu vegetație forestieră în suprafață de 3 ha, moștenitorilor autorilor C. A., C. I. și C. M., validați prin HCJ V. nr._/2001 anexa 53.
Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, conform art. 137 alin. 1 C. pr. civ., instanța a apreciat că aceasta este neîntemeiată, și a fost respinsă, întrucât potrivit art. 3 alin. 1 lit. h din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, „titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, de a primi, în numerar o sumă de maxim 500.000 lei…”
Astfel, pârâtul S. R. este subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății, iar dispozițiile menționate nu exclud reprezentarea acestuia în justiție prin Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 25 alin. 2 din Decretul 31/1954.
Pe fond, s-a reținut că prin HCJ V. nr. 1378/10.02.2005 a fost validată anexa 39 despăgubiri, conform H.G. nr. 1546/2004, cu suprafața de 287, 3 ha, echivalent arabil pentru 295 posesori, dintre care la poziția 258 a fost validat moștenitorul B. I. pentru autoarea C. M., în ceea ce privește suprafața de 3 ha, situată în Cariera Berbești (filele 8-9).
De asemenea, prin HCJ V. nr._/30.11.2001 au fost validați moștenitorii C. M., N. V., C. P. M. pentru autorii C. Alexandu, I., M., pentru suprafața de 3 ha cu vegetație forestieră situată în UP 2, Ua 24; 25; 84 (filele 11, 12).
Potrivit adresei nr. 2805/29.04.2009 (fila 17), suprafața de 3 ha cu vegetație forestieră menționată, validată în anexa 53, poziția 134, după autorii C., a HCJ nr._/30.11.2001 a fost expropriată prin Decretul nr. 184/1980 și haldată cu steril de către EMC Berbești.
În baza adresei nr._/29.10.2010 (fila 6), emisă de către Instituția Prefectului județului V., s-a constatat că pentru suprafața de 3 ha validată prin HCJ nr. 1378/10.02.2005 nu s-au acordat încă despăgubiri, iar pentru suprafața cu vegetație forestieră de 3 ha, de asemenea, nu s-au depus acte de proprietate sau dovada acordării de despăgubiri, pârâtul, prin reprezentanții săi, neformulând apărări în acest sens.
Astfel, s-a reținut potrivit concluziilor raportului de expertiză că valoarea de piață estimată a terenului arabil este în valoare de 103.800 lei, iar valoarea de piață estimată a terenului cu vegetație forestieră este de 184.800 lei (fila 48).
În acest sens, expertul desemnat în cauză a atașat spre comparare contracte de vânzare-cumpărare prin care se atestă valoarea de circulație a terenurilor cu vegetație forestieră și categoria de folosință arabil (filele 66-76).
Așadar, instanța a reținut că până în prezent titularii menționați în anexele de despăgubiri, nu au beneficiat nici măcar în parte de o reparație echitabilă pentru ingerința în respectarea dreptului de proprietate recunoscut în procedura specială a Legilor nr. 18/1991, nr. 1/2000 etc.
S-a avut în vedere ineficiența constant condamnată la CEDO a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 11 din Constituția României, „S. român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” (Convenția europeană a drepturilor omului a fost ratificată de România în iunie 1994). De asemenea, art. 20 alin. 2 din Constituție prevede că „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
S-a apreciat că instanța are obligația de a da eficiență cu prioritate dreptului internațional și de a analiza cererea dedusă judecății, conform criteriilor statuate în jurisprudența CEDO. Astfel, s-a considerat că deși deciziile Curții nu se bucură de autoritatea de lucru judecat, noțiune existentă numai în dreptul intern român, se bucură în schimb de «autoritate de lucru interpretat».
Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P Gorj considerând-o netemeinică și nelegală.
A fost reiterată susținerea că acțiunea se circumscrie sferei de aplicare a legilor speciale reprezentată de Lg.10/2001, modificată și completată prin Lg.247/2005, în cuprinsul acestei legi fiind indicată modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, precum și competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care emite la finalul procedurii o decizie referitoare la cuantumul despăgubirilor.
Totodată s-a susținut că nu sunt incidente dispozițiile dreptului comun ci normele speciale în baza cărora au fost emis hotărârile C J V..
Au mai arătat că în mod eronat a fost chemat în judecată S. R. întrucât instituția care acordă titlurile de despăgubiri este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
S-au invocat modificări aduse Lg.247/2005 prin OUG nr.62/2010, referitoare la suspendarea emiterii titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență și s-a făcut trimitere la cauza M. A. ș.a. împotriva României.
P. decizia nr. 294 din 11 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr._/318/2010, s-a respins ca nefondat apelul civil declarat de către apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj împotriva sentinței civile nr.2985/31.03.2011 pronunțată de Judecătoria Tg-J. în dosarul nr._/318/2010.
S-a reținut că potrivit art. 40 alin. 1 din Legea nr. 1/2000 (anterior modificării prin Legea nr. 247/2005 ), pentru toate terenurile solicitate prin cereri întemeiate, aprobate de organele competente, înregistrate în termenele și cu procedura prevăzute de Legea nr. 18/1991, care nu pot fi retrocedate, precum și în situațiile în care foștii proprietari au optat pentru despăgubiri, prin hotărâre a Guvernului, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, se vor stabili valoarea terenurilor, sursele financiare și modalitățile de plată către foștii proprietari.
Termenul de 45 de zile stabilit prin art. 40 alin. 1 din Legea nr. 1/2000 nu a fost respectat întrucât abia în octombrie 2004 a fost publicată în Monitorul Oficial H.G. nr.1546/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de stabilire a valorii terenurilor, surselor financiare și modalităților de plată către foștii proprietari, iar ulterior regimul surselor financiare și modalităților de plată a fost reglementat prin Legea nr. 247/2005 (titlul VII).
Astfel, încă din anul 2001, respectiv 2005, au fost emise hotărârile Comisiei Județene V. fără ca reclamantul în calitate de moștenitor al autorului deposedat să fi beneficiat de reparația efectivă a prejudiciului suferit ca urmare a deposedării abuzive de către stat a autorului său de terenurile în litigiu, respectiv se invocă o nefinalizare a procesului de reparație așa cum este reglementate prin legile speciale ale fondului funciar.
Referitor la calitatea procesual pasivă a Statului R. s-a avut în vedere că potrivit art. 1 alin. 3, titlul VII din Legea nr. 247/2005, despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr.18/1991, a Legii nr.1/2000, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr.169/1997, vor urma procedura și se vor supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege, iar art.3 alin.1 lit. h), titlul VII din Legea nr. 247/2005, prevede că titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama statului român.
Totodată s-a avut în vedere ineficacitatea mecanismului de reparație stabilit prin Titlul VII din Legea 247/2005 și stabilirea constantă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a despăgubirilor, iar judecătorul național are posibilitatea de înlătura normele de legislație internă care sunt ineficiente sau contrare Normelor Convenției.
Reclamanții au invocat ca și temei juridic al acțiunii lor Protocolul nr.1 adițional la CEDO și în raport de faptul că s-a stabilit în procedura prevăzută de legea specială a fondului funciar dreptul acestora la acordarea despăgubirilor pentru terenurile ce nu pot fi restituite în natură, s-a considerat că reclamanții au o creanță patrimonială care intră sub incidența noțiunii de bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 al Convenției, iar nerestituirea imobilului până în prezent în absența oricărei despăgubiri constituie o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor.
S. R. nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa la timp și cu coerență în ceea ce privește problema de interes general ce o constituie restituirea bunurilor ce au fost trecute în proprietatea sa cu atât mai mult cu cât mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedește în prezent funcțional.
S-a concluzionat că lipsa unui mecanism eficient care să asigure o perioadă rezonabilă pentru acordarea despăgubirilor face pe deplin întemeiată acțiunea reclamanților, întrucât nu li se poate pretinde reclamanților să aștepte derularea unor proceduri, conform Legii nr.247/2005 proceduri care sunt incerte în privința duratei și a finalității și asupra cărora reclamanții nu pot avea nici un control în contextul în care autoritățile au lăsat să treacă un număr însemnat de ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plății despăgubirilor la care sunt îndreptățiți reclamanții în schimbul terenurilor asupra cărora nu pot beneficia de o restituire în natură.
Existența OUG nr.62/2010 se aplică în contextul derulării procedurii prevăzute de Titlul VII din Lg.247/2005 referindu-se la suspendarea emiterii titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani și nu constituie un impediment în soluționarea prezentei cauze prin care se urmărește practic eficientizarea demersurilor făcute de reclamant pentru valorificarea drepturilor sale legate de terenurile de a căror proprietate este lipsit, urmărindu-se stabilirea în concret a drepturilor cuvenite.
Cauza M. A. ș.a. împotriva României vine dimpotrivă să sublinieze necesitatea ca S. R. să adopte măsurile cele mai eficiente pentru soluționarea situațiilor ce vizează valorificarea anumitor drepturi, în special în sfera de aplicabilitate a legilor fondului funciar și a Lg.10/2001, ori și în prezent S. R. nu prezintă un mecanism eficace pentru asigurarea în termen rezonabil a drepturilor pe care le au titularii deposedați abuziv de stat.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Gorj solicitând casarea sentinței și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului recurentul a susținut că acțiunea de față se circumscrie sferei de aplicare a legilor speciale reprezentate de Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005. În aceste legi este indicată modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii iar competența revine Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor, comisie ce emite o decizie în acest sens. S-a apreciat că nu s-a urmat în totalitate procedura stabilită de actele normative enunțate.
Referitor la hotărârile nr. 1378/2005 și_/2001 s-a susținut că au fost emise în baza Legilor nr.18/1991 și respectiv nr.1/2000 caz în care temeiul de drept al acțiunii nu este reprezentat de dreptul comun, respectiv art.481 și 482 cod civil ci normele speciale menționate anterior.
Potrivit Legii nr.247/2005 Titlul VII instituția implicată în acordarea titlurilor de despăgubire este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Astfel fiind în mod eronat a fost chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pe fondul litigiului s-a susținut că prin OUG nr.62/2010 s-au adus modificării Legii nr. 247/2005 în sensul că pe o durată de 2 ani începând cu . acestei ordonanțe se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII; pe această perioadă valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se face doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul proprietatea.
S-a apreciat utilă suspendarea judecății, în acest sens invocându-se și concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului expuse în pct.7 din dispozitivul hotărârii din 12 octombrie 2010 în cauza A. și alții împotriva României.
Instanța a apreciat că cererea de suspendare a judecării recursului nu poate fi primită, întrucât nu sunt întrunite cerințele art. 244 și urm. Cod pr. civilă.
P. decizia nr.1231 din 27 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/318/2010, s-a admis recursul declarat de pârâtul S. R. R. P. M. FINANȚELOR PUBLICE P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE GORJ, împotriva deciziei civile nr. 294 din 11 iulie 2011, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția Civilă în dosar nr._/318/2010, în contradictoriu cu reclamantul B. I..
S-a modificat decizia.
S-a admis apelul declarat de către apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj împotriva sentinței civile nr.2985/31.03.2011 pronunțată de Judecătoria Tg-J. în dosarul nr._/318/2010.
S-a schimbat sentința în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamantul B. I..
S-au menținut restul dispozițiilor sentinței.
S-a reținut că temeiul legal al introducerii cererii în stabilirea despăgubirilor și obligarea recurentului pârât la plata acestora l-au constituit prevederile art. 481, 482 Cod civil, art. 44 din Constituție, art. 6 alin.1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la aceasta.
Prevederile art. 6 alin.1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului nu sunt incidente în cauză. Incidența acestora nu a fost reținută nici de instanțele de fond.
Criticile intimatului reclamant pentru care au fost invocate prevederile art. 6 alin.1 din Convenție se referă la lipsa de eficiență a mecanismului de despăgubire reglementat în sistemul de drept românesc pentru definitivarea aplicării unora dintre reglementările cu caracter reparator adoptate după anul 1990 si are strânsă legătură cu dreptul la respectarea bunurilor. Aceasta mai ales în condițiile în care intimatul reclamant nu a susținut și dovedit că a avut pe rolul instanțelor litigii, ori dreptul reglementat de art. 6 alin.1 din Convenție este în strânsă legătură cu modul în care decurg procedurile judiciare, inclusiv faza de executare.
Cât privește încălcarea dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, întemeiată pe normele din dreptul intern dar și pe prevederile Convenției, Curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată se impunea a fi respinsă pentru următoarele considerentele.
În aplicarea Legii nr. 10/2001 precum și a reglementărilor reparatorii adoptate în materia fondului funciar a fost adoptată o procedură comună, prevăzută în titlul VII din Legea nr. 247/2005. În conformitate cu această procedură dosarul cu hotărârile de care se prevalează intimatul reclamant a fost înaintat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Acestei entități îi revine obligația de a emite titlurile de despăgubire. Neîndeplinirea acestei obligații de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor poate fi supusă analizei pe cale judiciară, pentru a se verifica în ce măsură termenul în care trebuia îndeplinită această sarcină (prevăzut de lege sau, în lipsă, un termen rezonabil) a expirat sau nu și a se decide în consecință.
Astfel fiind, câtă vreme prin lege s-a prevăzut o anumită procedură ce trebuie urmată pentru a se obține măsurile reparatorii prevăzute în legile fondului funciar și în condițiile în care nu s-a dovedit că această procedură a fost urmată în totalitate, nu poate fi primită solicitarea de acordare directă de către instanța internă a unei despăgubiri în temeiul prevederilor art. 481, 482 Cod civil, coroborat cu art. 44 din Constituție și art.1 din Primul Protocol la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.
Nu este de neglijat în cauză nici aspectul că litigiul a fost declanșat de intimatul reclamant în anul 2011, respectiv după pronunțarea Curții Europene pentru Drepturile Omului în cauza A. și alții împotriva României. După pronunțarea hotărârii pilot de către instanța europeană au intervenit modificări în funcționarea mecanismului reglementat prin Legea nr. 247/2005, respectiv Fondul Proprietatea a fost listat pe bursă, la 25 ianuarie 2011, astfel încât nu s-a mai putut reține că mecanismul nu este funcțional.
Împotriva deciziei a formulat contestație în anulare contestatorul B. I., întemeiată pe dispozițiile art.317 alin.1 pct.2 Cod pr.civilă într-o primă teză iar în teză subsidiară întemeiată pe dispoz. art.318 teza 1 Cod pr.civilă.
În primul motiv al contestației în anulare s-a susținut că recursul s-a judecat de către o instanță necompetentă material și implicit „cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, conform art.317 alin.1 pct.2 Cod pr.civilă, în sensul că dosarul nu trebuia judecat în apel ci doar în recurs de către Tribunalul Gorj, întrucât este o cauză funciară ce vizează nerespectarea procedurii dispuse prin Titlul VII din Legea nr.247/2005 cauză care este supusă numai recursului conform art.5 alin.1 teza I din Titlul XIII din Legea nr.247/2005.
S-a invocat întâmpinarea formulată de contestator la tribunal prin care a ridicat excepția tardivității recursului, excepție pe care Curtea a refuzat să o judece prin analizarea apelului pe fond, prin încălcarea dreptului procesual dispus de lege și de o justiție echitabilă.
În raport de aceste motive ale contestației s-a solicitat trimiterea dosarului către instanța competentă material să judece recursul, respectiv Tribunalul Gorj.
În următorul motiv al contestației în anulare s-a susținut că, în contextul în care se apreciază că instanța competentă material să judece recursul funciar, după valoare, ca fiind curtea de apel, în temeiul art.318 teza 1 Cod pr.civilă se solicită admiterea contestației, întrucât decizia din recurs este rezultatul unei greșeli materiale constând în consemnarea greșită „dosarul cu hotărârile de care se prevalează intimatul reclamant a fost înaintat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor”, ceea ce este o totală greșeală materială întrucât la dosar nu se află o dovadă concretă în acest sens.
Contestatorul a invocat „temeiul juridic esențial motivat în considerentele acțiunii” sale ca fiind cel prevăzut de Titlul VII din Legea 247/2005 și doar ca temei subsidiar dispoz. art.481-482 Cod civil și art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, cauza dedusă judecății fiind o acțiune funciară în realizarea dreptului la despăgubire.
La data de 3.02.2012 intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare.
Contestația în anulare este nefondată.
În raport de prevederile art.317 și art.318 Cod pr.civilă, contestația în anulare este o cale extraordinară de atac ce se poate exercita împotriva unei hotărâri judecătorești irevocabile în următoarele cazuri: când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență; când dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
În speță, contestatorul a invocat în principal dispozițiile art.317 alin.1 pct.2 Cod pr.civilă privind încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență iar în subsidiar dispozițiile art.318 teza 1 Cod pr.civilă, apreciind că hotărârea pronunțată în recurs este rezultatul unei greșeli materiale.
Trecând peste faptul că petentul contestator nu a invocat excepția necompetenței materiale, pe calea recursului, în privința primului motiv al contestației în anulare, se constată că recursul declarat împotriva deciziei Tribunalului pronunțată în apel a fost soluționat de instanța competentă material, respectiv de Curtea de Apel C., în condițiile în care obiectul acțiunii civile formulate de reclamant la data de 18.11.2010 l-a constituit obligarea Statului R. la plata despăgubirilor pentru terenul în suprafață de 6 ha, aflat în situația imposibilității de retrocedare, temeiul de drept al acțiunii constituindu-l dispoz. art.481 și art.482 Cod civil.
De altfel prin încheierea de ședință pronunțată de Tribunalul Gorj la data de 7 iulie 2011 ( fila 16, dosar tribunal) instanța a calificat calea de atac ca fiind apelul, apreciind că litigiul este întemeiat pe dispozițiile dreptului comun, fiind o acțiune în pretenții, avându-se în vedere valoarea acestora care este de peste 100 000 lei și dispozițiile art.2821 Cod pr.civilă.
Totodată, împotriva deciziei pronunțată de Tribunalul Gorj în apel a declarat recurs numai pârâtul S. R. reprezentat prin M. Finanțelor, reclamantul achiesând în acest mod la calea de atac a apelului, ce a fost soluționat de tribunal.
Împrejurarea intervenită ulterior, prin pronunțarea deciziei de recurs de Curtea de Apel C., în sensul admiterii recursului declarat de pârât și respingerii acțiunii reclamantului, întemeiată pe dreptul comun, nu conduce la concluzia că, această instanță de recurs nu era competentă material să soluționeze acțiunea, în condițiile în care instanța a judecat în limitele investirii, cu respectarea principiului disponibilității. Invocarea considerentelor deciziei din recurs, referitoare la faptul că obiectul litigiului viza probleme de aplicare a legilor fondului funciar, nu era de natură să atragă necompetența materială a curții de apel cu soluționarea acțiunii civile formulată de reclamant, având ca temei prevederile art. 481, 482 Cod civil.
De altfel, contestatorul nu a invocat pe calea recursului excepția necompetenței materiale
Este nefondat și cel de-al doilea motiv al contestației în anulare, întemeiată pe dispoz. art.318 teza1 Cod pr.civilă, referitor la existența unei erori materiale, în considerentele deciziei pronunțată în recurs.
Din interpretarea textului legal arătat rezultă expresia „greșeli materiale” se referă la greșeli materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau alte erori asemănătoare pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Susținerea contestatorului referitoare la reținerea de către instanța de recurs a faptului că „ dosarul cu hotărârile de care se prevalează intimatul reclamant a fost înaintat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor”, fără a exista o dovadă concretă în acest sens nu constituie o „greșeală materială” în sensul dispoz. art.318 teza 1 Cod pr.civilă, ci, eventual greșeală de judecată, ce nu poate fi invocată pe calea contestației în anulare.
O greșeală în aprecierea probelor, datorită căreia situația de fapt reținută de instanță ar fi eronată, este o greșeală de fond, de apreciere a probelor, ce nu poate fi valorificată pe calea contestației în anulare.
Față de considerentele expuse, constatând că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.317 alin.1 pct.2 Cod pr.civilă și art.318 teza 1 Cod pr.civilă, urmează a se respinge ca nefondată contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul B. I. împotriva deciziei nr. 1231/27.09.2011, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/318/2010, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10 Februarie 2012.
Președinte, M. M. | Judecător, I. M. | Judecător, A. M. |
Grefier, A. Golașu |
Red.jud.A.M.
Tehn.M.D.2 ex/05.03.2012
J.r.I.V.
P.B.
T.R.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1593/2012. Curtea de... | Validare poprire. Decizia nr. 1878/2012. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
