Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 263/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 263/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 22-04-2015 în dosarul nr. 263/2015
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 263
Ședința publică de la 22 Aprilie 2015
Complet constituit din:
Președinte: M. P.
Judecător: T. Ț.
Judecător: R. M.
Grefier: A. Golașu
M. Public – P. de pe lângă Curtea de Apel C. este reprezentat de procuror C. N..
Pe rol, judecarea contestației în anularea Deciziei nr. 559/14.03.2014, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._ *, formulată de contestatorul C. A. în contradictoriu cu intimatul S. R. prin M. Finanțelor P..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns în reprezentarea intimatului consilier juridic S. N., cu delegație la dosar, lipsă fiind părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că Tribunalul D. a dat curs cererii instanței și a înaintat dosarul solicitat, iar prin serviciul registratură contestatorul a depus un script prin care solicită judecarea pricinii în lipsă.
Reprezentanta convențională a intimatului precizează că a fost executată decizia atacată și depune la dosar, spre dovedire, adresa nr. 290.818/13.01.2015.
Nemaifiind alte cereri de formulat, Curtea apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra admisibilității contestației în anulare.
Consilier juridic S. N. pentru intimat solicită respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 318 alin. 2 Cod pr. civilă de la 1865, instanța de recurs analizând și pronunțându-se asupra tuturor motivelor invocate.
M. Public - P. de pe lângă Curtea de Apel C. prin procuror C. N. pune concluzii de respingere a contestației în anulare, în principal – ca inadmisibilă, iar în subsidiar – ca neîntemeiată.
Arată că motivele invocate de către contestator nu se pot încadra în cele prevăzute de art. 318 Cod pr. civilă .
De asemenea, menționează că instanța de recurs a motivat temeinic respingerea capătului de cerere privind acordarea drepturilor salariale lunare pierdute ca urmare a suspendării din funcție a contestatorului de azi.
CURTEA,
Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
P. cererea înregistrată sub nr. 2516/113/16.05.2011 la Tribunalul B., reclamantul C. A. a chemat în judecată în calitate de pârât S. R., prin M. Finanțelor P., pentru a fi obligat la plata sumei de 300.000 Euro din care: 100.000 Euro daune materiale, constând în pagubele financiare pe care le-a suferit ca urmare a pierderii funcției de director executiv adjunct la Poliția Comunitară B. și cheltuielile efectuate cu deplasarea la instanțele de judecată cu ocazia proceselor penale; suma de 200.000 Euro, reprezentând daune morale pentru gravele prejudicii aduse reclamantului și familiei sale prin lezarea sănătății, demnității, onoarei și reputației.
In drept, și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 504 -506 Cod de procedură penală; art. 43 alin. 3 din Constituția României; art. 5 paragraful 1 și art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
P. sentința civilă nr.1263 din 13.10.2011, pronunțată de Tribunalul B. - Secția Civilă, în dosar nr._, a fost respinsă excepția puterii de lucru judecat și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P..
A fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul C. A., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. județul B..
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, criticând-o ca nefiind legala.
P. decizia civilă nr.7959/10.07.2012, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, a fost admis recursul declarat de reclamantul C. A., împotriva sentinței civile nr. 1263 din 13.10.2011, pronunțată de Tribunalul B. - Secția Civilă, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. prin M. Finanțelor P. și S. R. prin M. Finanțelor P. prin DGFP.
A fost casată sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul D..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului D. sub nr._ .
P. Decizia Civilă nr. 7959/10.07.2012, s-a admis recursul declarat de reclamant, s-a casat cauza și a trimis-o spre rejudecare la Tribunalul D.., reținând că instanța a soluționat cererea reclamantului fără a intra în cercetarea fondului.
P. sentința nr.150 din 30 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, s-a respins excepția autorității de lucru judecat.
S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și s-au respins, ca fiind prescrise, capetele de cerere vizând acordarea daunelor morale pentru arestarea nelegală și încălcarea dreptului la respectarea vieții private și de familie.
S-a respins ca nefondată, cererea formulată de reclamantul C. A., domiciliat în B., ..12-14, ., județul B., în contradictoriu cu pârâții S. R. P. M. FINANȚELOR P., cu sediul în București, ., sector 5, și S. R. P. M. FINANȚELOR P. P. D.G.F.P., cu sediul în B., ., județul B., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil.
S-a respins ce nefondată, acțiunea formulată de reclamantul C. A. în contradictoriu cu pârâții S. R. P. M. FINANȚELOR P. și S. R. P. M. FINANȚELOR P. P. D.G.F.P., având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul C. A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare a arătat că în mod nelegal instanța s-a transformat în «interpret » al legii ce reglementează obiectul acțiunii respectiv art. 504-506 CP Penală, luând în calcul "doua ipoteze de lucru" și o aplică pe cea contrară drepturilor omului. Astfel instanța respinge acțiunea privind solicitarea daunelor morale pe motiv de prescripție a dreptului la acțiune motivând că avea dreptul să introducă acțiunea în termen de 18 luni de la data de 09.06.2006 când a fost pus în libertate prin încheierea nr. 3717/09.06.2006 a ICCJ, asimilând-o cu «hotărârea instanței de revocare a măsurii preventive restrictive de libertate la care se refera art 504 CP Penală», neluând în calcul data rămânerii definitive a hotărârii de achitare respectiv 11.03.2011. Totodată instanța a apreciat că, reclamantul însuși a interpretat în aceiași fel legea promovând o acțiune cvasiidentică la Tribunalul B. în dosarul nr._ ce a fost soluționat prin sentința civila nr. 289/30.04.2008 de respingere a acțiunii rămasă definitivă și irevocabilă. În fapt și în drept situația reală privind promovarea acțiunii probată prin înscrisuri este următoarea: La data de 31.05.2006, a fost reținut și arestat preventiv pentru 29 zile de către DIICOT G., iar la data de 09.06.2006, urmare recursului declarat a fost pus în libertate de către ICCJ prin încheierea nr. 3717 din 09.06.2006. Instanța supremă a reținut în motivare că « măsura arestării a fost ilegală fiind lovită de nulitate absolută ».
În mod ilegal instanța consideră că termenul de 18 luni de introducere a acțiunii curge de la data de 09.06.2006 întrucât deși a fost pus în libertate a fost totuși trimis în judecata iar dacă ar fi fost condamnat, automat nu ar mai fi fost îndreptățit să fie despăgubit pentru arestare ilegală. Conform art. 160 al.4 din CP Penala, instanța de judecata pe tot parcursul procesului penal putea dispune arestarea din nou a inculpatului dacă apăreau probe noi astfel că temeiul legal este tot hotărârea de achitare de la care curge termenul de 18 luni. Contrar principiului privind asigurarea unei practici judiciare unitare, Tribunalul D. a apreciat că încheierea 3717/09.06.2006 a ICCJ poate fi asimilată hotărârii de revocare a măsurii preventive restrictive de libertate la care se referă art. 504 al. 3 CPP » tocmai pentru a interpreta prescripția dreptului la acțiune, iar Tribunalul B. în dosarul 3712/ 113/2007 despre care se face vorbire în sentința atacată, pentru a-i respinge acțiunea introdusă de 18 luni la acea dată, a hotărât ca încheierea 3717 a ICCJ de punere în libertate nu poate fi asimilată cu o hotărâre de revocare a măsurii privative de libertate .
Deci, fiecare instanța interpretează în deplină cunoștință de cauză tocmai pentru a-i respinge acțiunea printr-o încălcare fragrantă a drepturilor omului. A considerat că sentința civila nr. 150/2013 pronunțată în acest dosar este nelegală, iar acțiunea promovată îndeplinește condițiile legale pentru a fi admisă așa cum prevede art. 504-506 CPP, jurisprudența interna și internațională, astfel:
1. În dosarul penal nr._ în care a fost reținut și arestat, în urma judecării cauzei, Curtea de Apel Suceava a pronunțat sentința penală nr. 65 din 25.06.2010 prin care a fost achitat, sentință ce a rămas definitivă prin decizia nr. 963 din 11.03.2011 a ICCJ. Conform prevederilor art. 506 al. 2 CPP, a promovat aceasta acțiunea pentru despăgubiri în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare respectiv 16.05.2011.
A solicitat ca instanța de recurs să respecte principiul practicii judiciare unitare întrucât ICCJ, ca instanță supremă în toate cazurile admise în domeniul despăgubirilor pentru lipsire ilegală de libertate a stabilit că termenul de promovare a acțiunii este de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare răspunzând astfel la toate criticele formulate în diferite cauze de acest gen de către reprezentanții Parchetului sau al Statului R. astfel:
- prin Decizia ICCJ Secția Civila nr. 5567/29.06.2011 în care reclamantul DS a introdus acțiune în anul 2009 la Tribunalul Iași pentru măsura restrictivă de a părăsi țara în perioada 20.04._05, ICCJ a dispus că « nu pot fi admise criticele parchetului de pe lângă CA Iași referitoare la stingerea dreptului la acțiune prin împlinirea termenului de prescripție prevăzut de art 506 al.2 CPP. Termenul de 18 luni prevăzut de textul de lege menționat de la rămânerea definitiva a hotărârii de achitare, în speță 20.09.2008 a fost respectat de reclamant care a formulat cerere de chemare în judecată la data de 22.06.2009,
- prin Decizia ICCJ Secția Civila nr. 457 din 27.01.2012 se hotărăște în admiterea acțiunii ca «tocmai soluția de achitare este ipoteza premisă a normei ce reglementează acordarea de despăgubiri pentru erori judiciare, respectiv dacă reclamantul nu ar fi fost achitat nu ar fi îndeplinit condițiile prevăzut de art 504-505 CPP pentru a promova acțiunea în pretenții »,
- Decizia ICCJ Secția Civilă nr. 983 din 03.12.2009. Reclamantul MT a introdus acțiune la Tribunalul A. la data de 12.02.2007 pentru arestare nelegala de 30 zile in perioada 24.06._02. Instanța supremă răspunzând criticilor statului roman cu privire la tardivitate a hotărât că "cererea de chemare în judecată nu a fost introdusă tardiv așa cum susține statul roman, cererea de chemare în judecată fiind întemeiată pe dispozițiile art. 504-507 CPP. Potrivit art. 8 din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiune in repararea pagubei pricinuită prin faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art 506 al. 2 CPP acțiunea poate fi introdusa în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive după caz a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanței procurorului. Cum ICCJ a pronunțat hotărârea în recurs la data de (achitare) iar acțiunea a fost promovată la acțiunea nu este tardivă. »
În contextul celor expuse mai sus întemeiate pe prevederi legale și jurisprudență a instanței supreme cere să se constate că instanța de fond în mod nelegal a respins și celelalte solicitări de acordare a despăgubirilor morale pentru încălcarea dreptului la respectarea vieții private și de familie în sensul că:
- a dovedit prin articole de presă depuse la dosar că procurorul de caz a difuzat informații mincinoase și denigratoare prin încălcarea prezumției de nevinovăție. Dovada că instanța nu a analizat aceste articole este tocmai motivarea de respingere a acestui capăt de cerere precum ca « reclamantul nu a făcut dovada că la originea articolelor de presă au stat acțiunile de informare si de furnizare date de organele judiciare ». Invocarea instanței precum ca « adresarea cu acțiuni în justiție în asemenea cazuri nu este condiționată de pronunțarea unei soluții pe fondul cauzei » este ilegala întrucât nici o instanță nu i-ar fi dat dreptate până nu prezenta o hotărâre de achitare mai ales în condițiile în care în articole de presă se preciza «conform procurorului de caz... « sau rechizitoriul publicat în presă de procurorul de caz, articole de presă pe care le-a depus la dosar.
- Aceeași motivație pe care o apreciază nelegală a expus-o instanța și cu privire la solicitarea de despăgubiri morale pentru interceptări telefonice și percheziții domiciliare autorizate de o instanța necompetenta material, așa cum de altfel a stabilit ICCJ prin hotărârea nr. 3717 din 09.06.2006., probă clară și concludentă în susținerea cererii.
2. Cu privire la respingerea cererii privind încălcarea dreptului la un proces echitabil precum că nu este întemeiată apreciez că este nelegală din următoarele motive:
În condițiile în care s-a pronunțat în acest dosar o hotărâre definitivă de achitare, instanța apreciază că « durata procedurilor nu a fost una excesivă pe de o parte complexitatea cauzei determinată de natura și gravitatea faptei ». Oare unde este gravitatea faptei dacă în dosar s-a pronunțat hotărâre de achitare?
Greutatea deplasării celor 23 de martori de la G. la Suceava este motivată greșit de instanță, întrucât toți sunt cu domiciliu stabil, aproape toți sunt lucrători de politie, ceea ce rezultă că în doar câteva luni ar fi fost rezolvată situația audierilor.
Motivarea strămutării cauzei invocată de instanță ca un motiv de prelungire nu poate fi luată în calcul în defavoarea sa, pentru că s-a dovedit de către ICCJ că i s-au încălcat drepturile în acest proces, că exista pericolul influențării actului de justiție motivat de faptul că reclamantul în acest dosar C. C. era căsătorit cu C. C. procuror la DIICOT G. instituție care a dispus măsuri ilegale împotriva sa.
Existenta celor trei termene de judecată la recursul declarat la ICCJ invocate de instanță nu-i sunt imputabile, ci chiar DIICOT care a primit aceste termene pentru a-și rezolva incompetența întrucât au declarat o cale greșită de atac.
Față de cele expuse a considerat că în cauză i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul că acest proces a durat cinci ani de zile, existând astfel o depășire peste limită a termenului «rezonabil», cu repercusiuni financiare și morale asupra sa și familiei sale.
S-a invocat în admiterea recursului pe latura acordării despăgubirilor morale și Decizia ICCJ Secția Civilă nr. 8801 din 28.10.2009 care a admis o acțiune similară statuând că perioada de 6 ani a procedurii penale și mediatizarea accentuată a avut repercusiuni negative asupra vieții private a reclamantului pe plan profesional și social ceea ce a adus și la o încălcare a art. 8 din Convenția Europeană.
Dreptul la libertate și siguranța este garantat de art. 5 din Convenție, iar dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat de art. 5 paragraful 5 din Convenție care condiționează acordarea de despăgubiri doar de existența unei arestări nelegale.
Totodată, prin Decizia 457/27.01.2012, ICCJ Secția Civilă a hotărât în admiterea acțiunii că "prejudiciul moral cauzat printr-o arestare nelegală nu trebuie dovedit întrucât prin măsura respectivă se încălcă unul din cele mai importante atribute ale personalității umane, dreptul la libertate ca drept inalienabil al ființei umane și ca valoare primordială într-o societate democratică iar suma acordată de instanță cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit trebuie să fie o reparație pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației sale prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsuri restrictive și în final achitarea persoanei».
3. Cu privire la respingerea cererii privind acordarea drepturilor salariale lunare pierdute ca urmare suspendării din funcția publică pentru trimitere în judecată precum și a cheltuielilor de judecată hotărârea instanței este nelegală din următoarele motive:
A dovedit cu înscrisuri legale că la data arestării preventive îndeplinea funcția de director executiv adjunct la Politia Comunitara B., unde datorită mediatizării excesive a cazului și-a dat demisia și a fost trecut pe un post de funcție publică de conducere respectiv șef birou intervenții. La data de 22.11.2006 ca urmare a trimiterii în judecată și prin publicarea rechizitorului în presă de către procurorul de caz (a anexat la dosar ziarul respectiv) a fost suspendat din funcția de șef birou intervenții de către conducerea unității conform prevederilor legii 188/1999 R care prevede procedura suspendării funcționarilor publici în cazul trimiterii în judecată. În acest sens a depus la dosar Decizia conducerii Politiei Comunitare nr. 746/22.11.2006 și referatul de specialitate nr. 5791 în baza cărora a fost suspendat din funcția publică de conducere șef birou. A chemat în judecată S. R. pentru recuperarea salariilor pierdute începând cu 22.11.2006 (data suspendării din funcție) și până la data de 11.03.2011 (data rămânerii definitive a hotărârii de achitare), întrucât le-a pierdut ca urmare a trimiterii în judecată, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 504-506 CPP.
De altfel art. 505 al. 4 din CPP prevede că « reparația în toate cazurile este suportată de stat prin M. Finanțelor». Aprecierea instanței în respingere precum ca «recuperarea diferențelor salariale pe perioada soluționării acțiunii penale, perioada în care raporturile de serviciu au fost suspendate este de conceput numai între reclamant și entitatea în care acesta fost încadrat, iar reclamantul nu a dovedit că a chemat în judecată unitatea de politie în care și-a desfășurat activitatea pentru despăgubiri » este total ilegală, în contradicție cu prevederile art. 505 al.4 CPP. Trimiterile instanței la prevederile legii 188/1999 R precum că nu s-a prezentat după achitare pentru reluarea activității este inaplicabilă în acest caz întrucât prin cererea de chemare în judecată a specificat în mod expres că nu solicită reîncadrarea în funcția publică avută și pierdută prin suspendare, dar chiar și așa Legea 188/1999 R nu are nici o prevedere în care sa menționeze că unitatea care a dispus suspendarea ca urmare a măsurilor dispuse de organele judiciare este obligată în caz de achitare să achite drepturile salariale solicitate ca despăgubiri și nici dacă după achitare dacă nu te prezinți pentru reluarea activității nu ai avea dreptul să primești diferențele bănești pierdute ca urmare a suspendării din funcție.
Mai mult decât atât, instanța prin încheierea de ședința din 25.03.2013 numește pe expertul contabil M. M. să efectueze o expertiză contabilă necesară cauzei (pentru care a achitat 700 RON), prin care să stabilească salariile lunare cu sporuri și majorări pe care le-a pierdut pe parcursul procesului, ca urmare a suspendării din funcție în perioada 22.11._11, precum și actualizarea cheltuielilor de judecată. Expertul a depus raportul de expertiză contabilă prin care a calculat și a stabilit suma corectă de_ RON reprezentând salarii de care a fost lipsit în perioada 22.06._11. La obiecțiunile pârâtului Statului R. prin MPP și ale reprezentanților Ministerului Public, expertul își menține în scris rezultatul expertizei ca fiind corect, iar instanța respinge obiecțiunile și acceptă rezultatul expertizei. De neconceput și ilegal este că în pronunțarea sentinței de respingere, instanța nu face nici un fel de trimitere la rezultatul acestei expertize pe care a dispus-o, a achitat-o, iar expertul a calculat corect suma.
4. Referitor la respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor ocazionate de procesul penal apreciază că instanța în mod nelegal nu a aprobat aceste cheltuieli motivând că "cheltuielile normale pot consta în onorariu avocat, onorariu expert, alte cheltuieli privind administrarea probatoriului... În concluzie cheltuieli necesare susținerii intereselor procesuale ale inculpatului." și nu intră în această categorie cheltuielile avansate la Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Instanța nu a luat în calcul prevederile art. 189 CPP care prevede că cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, consemnarea mijloacelor materiale de probă și orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părți.
De altfel, deși instanța a învederat în conceptul de cheltuieli și «cheltuielile necesare susținerii intereselor procesuale ale inculpatului», dar le respinge, consideră că plata efectuată pe bază de chitanțe la Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a existat, a dovedit-o și i-a fost necesară în susținerea intereselor procesuale ce a constat în consultarea și ajutorul primit de la juriștii acestei organizații pentru susținerea intereselor procesuale. De altfel consultanța și sprijinul pe care l-a primit s-a materializat și este dovedit prin memoriul depus la dosar cu ocazia judecării recursului împotriva măsurii de arestare unde chiar în hotărârea 3717 din 09.06.2006, ICCJ menționează că «s-a prezentat și Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului prin consilier juridic T. I.», la Curtea de Apel Suceava a depus memoriu în apărare existent la dosar iar nenumăratele precizii scrise depuse la fiecare termen de judecată au avut la bază și consultările cu această organizație. În concluzie există o legătură de cauzalitate clară între măsura arestării ilegale urmată de trimiterea sa în judecată și prejudiciul complex moral și material care i-a fost creat acesta fiind o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supus.
Invocă necesitatea unei practici judecătorești unitare, întrucât practica neunitară este sancționată de CEDO. Neaplicarea acestui principiu încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, existând discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Față de cele expuse în conformitate cu prevederile art. 312 al. 1, 2 din Cod pr. civilă s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile nr. 150/2013 din 30.09.2013 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul_, în sensul admiterii cererii și a precizărilor depuse la instanță în 03.10.2012.
P. decizia nr.559 din 14 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._ *, s-a admis recursul declarat de recurentul-reclamant C. A. împotriva sentinței civile nr. 150/30.09.2013, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., prin M. Finanțelor P. – Direcția Generală Regională a Finanțelor P. C., având ca obiect reparare prejudiciu erori judiciare.
S-a casat în parte sentința, în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere având ca obiect acordarea de daune morale, ca urmare a constatării arestării nelegale, pe excepția prescripției dreptului la acțiune și, în rejudecare:
S-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.
S-a admis în parte acțiunea formulată de recurentul-reclamant C. A., în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P..
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4000 lei, cu titlu de daune morale, ca urmare a constatării arestării nelegale.
S-a menținut sentința cu privire la soluționarea celorlalte capete de cerere.
S-a reținut că temeiul de drept al acțiunii pendinte este dat de disp. art. 504 C.Proc. pen. și art. 998 c. civ., fiind completat pe aspecte procesuale de disp. art. 505-506 cpp, iar prevederile constituționale sau cele din tratatele de drept internațional consfințesc anumite principii de drept care trebuie să fie reflectate în disp. art. 504 C.Proc. pen.
Potrivit disp. art. 504 cpp, sunt cazuri care dau dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal:
„(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
(3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
(4) Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.”
Astfel cum s-a decis în contenciosul constituțional prin decizia nr.45/1998, principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate de aceasta.
După pronunțarea acestei decizii, s-a produs modificarea textului art.504 din Codul de procedură penală, care în prezent are forma mai sus citată.
Curtea europeană a Drepturilor Omului a decis că art. 5 parag. 5 este respectat atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparație ca urmare a unei privări de libertate, care a fost luată în condiții contrare parag. 1, 2, 3 și 4.
Dar, a adăugat această instanță – cauza Benham c/Marii Britanii, cauza X c/Elveția – această împrejurare nu interzice statelor să supună acordarea unei indemnizații condiției dovedirii prejudiciului rezultat dintr-o potențială încălcare a drepturilor garantate de Convenție.
Deci, art. 5 parag. 5 din Convenția europeană garantează numai dreptul de a obține o reparație de la autoritățile statale, dar nu specifică prin el însuși celelalte condiții care ar conduce la o constatare a caracterului nelegal o măsură a arestării sau deținerii.
Greșeala primei instanțe nu este aceea că s-ar fi transformat în «interpret » al legii ce reglementează obiectul acțiunii respectiv art. 504-506 CP Penala, de vreme ce acesta este rolul unei instanțe de judecată, de a aplica și interpreta norma legală, în raport de situația de fapt care rezultă din probatoriul administrat în dosar.
De asemenea, nu este incorect a asimila încheierea nr. 3717/09.06.2006 a ICCJ, cu o hotărâre a instanței de revocare a măsurii preventive restrictive de libertate la care se refera art. 504 CP Penala.
Greșeala primei instanțe este că nu a luat în calcul data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, în calculul termenului de prescripție a dreptului la cerere având ca obiect acordarea de daune morale, ca urmare a constatării arestării nelegale.
Astfel, în dosarul nr._ aflat pe rolul Tribunalului B., soluționat prin sentința civila nr. 289/30.04.2008 s-a constatat că nu se pot solicita daune morale ca urmare a revocării arestării, întrucât revocarea a avut la bază considerente procedurale, iar nu o soluție ce ține de fondul cauzei, adică de constatare a nevinovăției reclamantului.
Ori, prin pronunțarea unei hotărâri de achitare, practic se deduce din interpretarea disp. art. 504-506 CP Penala că se prezumă caracterul nelegal al măsurii arestării preventive luate în cursul unui proces penal, care este finalizat printr-o soluție de achitare.
În aceste condiții, pe de o parte, nu era împlinit termenul de prescripție al unei astfel de acțiuni, iar pe de altă parte, reclamantul este îndreptățit la a primi daune morale, pentru că a suportat 10 zile de arestare pe parcursul unui proces penal, care a încetat printr-o soluție de achitare, adică de constatare a nevinovăției inculpatului.
Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (2) C.proc.pen., persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal are dreptul la repararea pagubei.
Articolul 505 din C.proc.pen. reglementează felul și întinderea reparației, stipulând că ea constă în plata unei sume de bani sau, după caz, în constituirea unei rente viagere, respectiv în încredințarea unui institut de asistență socială și medicală, și este, în toate cazurile, suportată de stat, prin M. Finanțelor P.. La stabilirea întinderii reparației se va ține seama de durata privării sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate.
Din perspectiva textelor de lege evocate mai sus, indiscutabil reclamantul are dreptul la repararea pagubei suferite printr-o privare nelegală de libertate.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se așadar de către instanța de judecată prin apreciere, în funcție de consecințele negative produse asupra celui în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, efectul produs asupra situației sociale, familiale și profesionale. Desigur, toate aceste criterii trebuie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.
În cauză, în aplicarea acestor criterii, în raport cu argumentele și indicile produse de reclamant și din care rezultă că arestarea sa nelegală s-a întins pe o perioadă restrânsă de timp de numai 10 zile, iar intensitatea cu care a fost percepută la nivel psihic privarea de libertate nu a generat afecțiuni grave care ar putea fi constatate printr-un act medical, act care să fie de natură a reda o astfel de legătură de cauzalitate.
Astfel, s-a apreciat că un cuantum total al daunelor morale de 4000 lei – 400 lei pe zi de arestare - este de natură să compenseze prejudiciul moral, în acord și cu jurisprudența instanței supreme sau a Curții europene în materie.
Instanța a făcut aplicarea cazului de casare prevăzut de disp. pct. 5 al art. 304 cpc, coroborat cu disp. art. 312 alin. 5 cpc și art. 312 alin. 6 ind. 1 cpc, și anume dacă intervine o nouă casare în aceeași cauză, Curtea va rejudeca în fond cauza, chiar și la termenul când a avut loc admiterea recursului.
Curtea a menținut sentința cu privire la soluționarea celorlalte capete de cerere, considerând că celelalte motive de recurs nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Recurentul a apreciat că a dovedit prin articole de presă depuse la dosar că procurorul de caz a difuzat informații mincinoase și denigratoare prin încălcarea prezumției de nevinovăție, dar aceste aprecieri nu sunt urmate de demonstrarea caracterului denigrator sau calomnios al respectivelor afirmații, pentru a se putea înlătura motivarea primei instanțe.
Pe de altă parte, invocarea instanței precum ca « adresarea cu acțiuni în justiție în asemenea cazuri nu este condiționată de pronunțarea unei soluții pe fondul cauzei » este corectă, în măsura în care respectarea prezumției de nevinovăție nu este condiționată de pronunțarea unei hotărâri de achitare.
Simpla depunere la dosar a unor articole de presa nu este suficientă, în condițiile în care revine reclamantului sarcina de a demonstra în ce măsură responsabilitatea articolului de presă revine fie celui care l-a scris, fie sursei de la care provine informația, după cum caracterul calomnios al unei afirmații trebuie ilustrat prin redarea în concret a informației potențial ofensatoare, pentru a se putea justifica și eventualul prejudiciu provocat.
O acuzație formulată la modul general, de genul afirmațiile procurorului de caz astfel cum au fost citate de presă au fost calomnioase și dovada este efectuată prin articolele de presă depuse la dosar nu este suficientă în a reda pe de o parte caracterul ilicit al faptelor imputate, iar pe de altă parte prejudiciul produs.
Cu privire la solicitarea de despăgubiri morale pentru interceptări telefonice și percheziții domiciliare autorizate de o instanța necompetentă material, s-a reținut că singura sancțiune prevăzută de lege în acest sens este excluderea din ansamblul probator a probelor obținute în mod nelegal.
Pe de altă parte nu s-a demonstrat nici caracterul eventual prejudiciabil al administrării unor astfel de probe, în condițiile în care pronunțarea unei hotărâri de achitare, precum și acordarea de daune pentru arestarea nelegală reprezintă modalități de reparație suficiente pentru a fi înlăturate consecințele potențial dăunătoare al administrării unor astfel de mijloace de probă.
Cu privire la respingerea cererii privind încălcarea dreptului la un proces echitabil se apreciază că durata procedurilor nu a fost una excesivă, iar complexitatea cauzei a fost determinata de natura si gravitatea faptei de care a fost acuzat reclamantul, gravitate care trebuie raportată nu la hotărârea finală de achitare, ci la posibilitatea constatării ca reală a unei asemenea fapte care se referea la afectarea siguranței naționale.
Totodată, există o reală și incontestabilă dificultate în deplasarea și audierea unui număr de 23 de martori, în condițiile în care procesul s-a desfășurat într-o altă localitate decât cea de domiciliu a acestora, indiferent de profesia pe care o aveau martorii, irelevantă de altfel în desfășurarea unui proces penal.
Potrivit disp. art. 60 cpp, Înalta Curtea dispune, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii de strămutare, așa încât nu se pot cunoaște care ar fi motivele reale pentru care s-a strămutat judecarea dosarului penal.
Ceea ce este cert că este că prin formularea de către reclamant a unei cereri de strămutare – motivată pe o potențială influențare a procurorului de caz, iar nu a instanței de judecată - și ulterior prin admiterea unei astfel de cereri, procesul a fost întârziat, fără ca organele de anchetă să aibă vreo culpă în această privință.
Existența celor trei termene de judecata la recursul declarat la Înalta Curte nu reprezintă de asemenea o întârziere suficient de nejustificată sau nerezonabilă pentru a conduce la constatarea unui caracter excesiv al duratei procedurilor.
Exemplul oferit din jurisprudență, prin care s-a admis o acțiune similara s-a statuat asupra unei perioade mai mari decât cea din speță, și anume de 6 ani și în orice caz depinde de specificul fiecărei cauze.
Soluția de respingere a cererii privind acordarea drepturilor salariale lunare pierdute ca urmare suspendării din funcția publica pentru trimitere in judecata, precum si a cheltuielilor de judecata este corectă din următoarele motive:
Astfel, reclamantul a chemat in judecata S. R. pentru recuperarea salariilor pe care le-ar fi putut obține începând cu data de 22.11.2006 (data suspendării din funcție) si pana la data de 11.03.2011 (data rămânerii definitive a hotărârii de achitare), întrucât susține că aceste drepturi le-ar fi pierdut ca urmare a trimiterii in judecata, cererea fiind întemeiata pe dispozițiile art. 504-506 CPP.
Ori, aprecierea instanței in respingerea acestei cereri, precum că recuperarea diferențelor salariale pe perioada soluționării acțiunii penale, perioada in care raporturile de serviciu au fost suspendate este de conceput numai intre reclamant si entitatea in care acesta fost încadrat, iar reclamantul nu a dovedit ca a chemat in judecata unitatea de politie in care si-a desfășurat activitatea pentru despăgubiri, este legala.
Potrivit disp. Art. 117 ale legii nr. 188/1999, “Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.”
Ori, în aceste condiții devin aplicabile disp. alin. (2) al Art. 52 c. muncii: “În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c), dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea anterioară și i se plătește, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.”
P. urmare, reclamantul era dator să inițieze în primul rând o acțiune împotriva angajatorului în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale și numai în subsidiar, dacă solicitarea sa ar fi fost respinsă din motive obiective, s-ar fi putut îndrepta împotriva statului.
În ceea ce privește raportul de expertiză, acesta cuprinde numai o evaluare a întinderii drepturilor salariale, iar expertul nu poate face aprecieri decât asupra situației de fapt, nu asupra dispozițiilor legale pe care s-ar putea întemeia îndreptățirea reclamantului la primirea unei despăgubiri.
Referitor la respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor ocazionate de procesul penal, instanța in mod corect a apreciat că aceste cheltuieli reprezentate de un onorariu plătit unei organizații pentru apărarea drepturilor omului are un caracter voluptoriu.
Atâta timp cât reclamantul nu a dovedit că a fost reprezentat de către un avocat – fie el membru sau nemembru al unei organizații pentru apărarea drepturilor omului -, acesta nu poate solicita contravaloarea unei sume plătite unei organizații, care nu a demonstrat că are abilitarea legală de a acorda asistență juridică într-un proces penal.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în hotărârea Nolkenbockhoff v. Germania (hotărârea din 25 August 1987, paragraf 36), după ce a constatat aplicabilitatea în cauză a laturii penale a art. 6, că nicio prevedere din Convenție nu poate fi interpretată în sensul că acuzatul are dreptul la restituirea cheltuielilor efectuate în caz de abandonare a acțiunii îndreptate împotriva lui. În cauza Lutz v. Germania (hotărârea din 25 August 1987, paragraf 63), a precizat că refuzul de a obliga statul să suporte cheltuielile făcute de reclamant nu reprezintă o pedeapsă și nicio măsură echivalentă unei pedepse.
Curtea a făcut distincția necesară între aceasta situație și aceea din hotărârea Minelli v. Elveția, în care, deși procedurile împotriva reclamantului au fost oprite datorită intervenirii prescripției, acesta a fost obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de stat și de partea adversă. Aceasta a reprezentat o adevărată constatare a vinovatei reclamantului, în lipsa unei condamnări definitive. Or, în cauza Lutz, statuând în echitate, instanțele nu i-au aplicat reclamantului nicio sancțiune, ci au refuzat sa oblige comunitatea să îi restituie cheltuielile, deoarece art. 6 alin. 2 din Convenție nu obligă statele sa îl indemnizeze pe acuzat în ipoteza încetării urmăririi.
Cu referire la hotărârile judecătorești invocate de recurent în dovedirea situației că practica instanței este în sensul acordării anumitor drepturi, este de precizat că practica judiciară nu este izvor de drept, cu excepția unei decizii pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii, ceea ce nu este cazul în speță.
Nu există astfel o încălcare a dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care se referă la interdicția oricărei discriminări cu privire la exercitarea vreunuia din drepturile fundamentale reglementate prin convenții ori protocoale adiționale, pentru că nu orice diferență de tratament constituie o discriminare.
Împotriva deciziei a formulat contestație în anulare contestatorul C. A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
A considerat că respingerea recursului referitor la capătul de cerere privind acordarea drepturilor salariale lunare pierdute ca urmare a suspendării din funcție este nelegală în sensul că s-a omis din greșeală cercetarea motivelor invocate de contestator în susținerea recursului ori nu s-a observat de către instanța înscrisurile probatorii depuse astfel:
În calitate de reclamant fiind victima unei erori judiciare a chemat în judecată S. R. pentru recuperarea salariilor pe care le-a pierdut în perioada 22.11.2006 când ocupând o funcție publică de conducere în cadrul Politiei Comunitare Brailă a fost suspendat din această funcție conform art.81 al.l din Legea nr.l88/1999 R privind statutul funcționarilor publici și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de achitare, respective 11.03.2011 precizând că suspendarea din funcție s-a făcut în baza referatului de specialitate al Politiei Comunitare B. nr.5791/22.11.2006 (anexat în copie),în care se menționează în mod expres că "în conformitate cu art.81 al .1 ind.l din Legea nr.l88/1999R, raportul de serviciu se suspendă de drept pentru trimiterea în judecată....",dar și a Deciziei nr.746/22.11.2006 emisă în baza referatului susmenționat și pe care îl anexează în copie pentru a profundă documentare.
Instanța de fond i-a respins acest capăt de cerere, invocându-se în mod greșit că pentru recuperarea acestor salarii era dator să inițieze o acțiune împotriva angajatorului (Politia Comunitara B.), în temeiul răspunderii civile contractuale, motivare preluată prin neobservarea înțelesului juridic și de către instanța de recurs.
Această motivarea de respingere este greșită prin confundarea unor elemente privind calitatea procesuală pasivă a statului roman, astfel:
- art.504-506 C.P.P. constituie o dispoziție specială privind răspunderea statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare (Decizia CCR nr,417/2004)
- dispozițiile art.52 al.3 din Constituție si cele art.504-506C.P.P. au caracter de normă specială în raport cu dreptul de a obține despăgubiri de către persoanele vătămate prin erori judiciare. Totodată sunt întemeiate pe dispozițiile legislației comunitare,respective art.4 al.l din Directiva nr.2004/38/EC.
Potrivit art.506 al.3 din C.P.P. legiuitorul a stabilit că S. R. prin M. Finanțelor are calitate procesuală pasivă în cazul recuperării pagubelor pentru erori judiciare întrucât atingerea adusă libertății persoanei s-a făcut de către agenți ai statului.
Art.5 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Invocarea de către instanța a răspunderii angajatorului (Politia Comunitara Braila),este greșita întrucât aceasta instituție nu are calitate procesuala pasiva de reprezentant al statului conform art.504-506 C.P.P.
Confundarea instanței de a analiza răspunderea politiei Comunitare B. prin prisma Codului Muncii este în contradicție totală cu prevederile art.5 din CEDO, art.52 al.3 din Constituția României si art.504-506 C.P.P.
Pentru stabilirea unui prejudiciu cert instanța de fond a dispus din propria inițiative efectuarea unei expertize contabile privind calcularea salariilor pierdute in perioada 22.11._11, pe care a achitat-o cu suma de 700 Ron din dispoziția instanței. Deși expertul desemnat a depus expertiza la dosar instanța nu a luat-o in considerare a omis sa se pronunțe cu privire la legalitatea si forța probanta a acesteia, iar contestatorul a fost vătămat si prin plata acesteia.
Neobservarea și neanalizarea acestor înscrisuri cu forță probantă depuse la dosar (carnet de muncă, referat de specialitate al Politiei Comunitare B. nr.5791/22.11.2006, decizia nr.746/22.11.2006, Raportul de expertiză contabilă al expertului desemnat M. M.), pentru dezlegarea pricinii și cu privire la care instanța de recurs nu precizează concret pentru ce considerente legale le înlătură, ori interpretând în mod eronat prevederile legale în materie duce la concluzia că decizia nr.559/14.03.2014 este rezultatul unei greșeli materiale.
Și-a, întemeiat prezenta contestație în anulare în baza art.318 Teza a-II-a din CP.Civilă care se impune a fi analizat prin prisma art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
S-a solicitat să se admită cererea formulate și în rejudecarea parțială a recursului să se dispună plata de către pârâtul S. roman prin M. Finanțelor a salariilor lunare pierdute așa cum au fost stabilite prin raportul de expertiză contabilă existent la dosar al expertului desemnat M. M..
Contestația în anulare este nefondată.
Motivele pentru care o hotărâre irevocabilă poate fi atacată cu contestație în anulare sunt menționate expres la art.317 și 318 Cod pr.civilă.
Potrivit disp.art.318 Cod pr.civilă, hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
Primul motiv are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unor soluții greșite. Textul vizează greșeli de fapt involuntare iar nu greșeli de judecată respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale.
Al doilea motiv al contestației vizează omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul din motivele de casare sau modificare prev. de art.304 Cod pr. civilă, și nu este incident în cauză pentru următoarele precizări.
Curtea constată că instanța de recurs a cercetat toate motivele invocate în recurs de către contestator, însă modul în care instanța de recurs a răspuns acestor critici, nu poate face obiectul contestației în anulare care vizează doar omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul din motivele de casare sau modificare prev.de art.304 Cod pr.civilă, în caz contrar s-ar transforma contestația în anulare într-o cale ordinară de atac.
Curtea reține că de fapt prin contestația formulată contestatorul, deși își întemeiază contestația pe teza a II-a a art.318 Cod pr.civilă, în realitate invocă aspecte legate de soluționarea greșită a acțiunii pe fond, asupra căreia s-a pronunțat instanța de recurs, aspecte ce țin de modul de apreciere a probelor și de interpretare a unor dispoziții legale incidente în cauză, și care deasemenea nu pot face obiectul contestației în anulare.
Argumentele de fapt și de drept expuse, conduc la conduc la concluzia că, dispozițiile procedurale pe care contestatorul își întemeiază contestația în anulare sunt inaplicabile în cauză, motiv pentru care Curtea respinge contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anularea Deciziei nr. 559/14.03.2014, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._ *, formulată de contestatorul C. A. în contradictoriu cu intimatul S. R. prin M. Finanțelor P..
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 Aprilie 2015.
Președinte, M. P. | Judecător, T. Ț. | Judecător, R. M. |
Grefier, A. G. |
Red.jud.M.P./05.05.2015
Tehn.M.D.2 ex
J.r.S.A.C.
M.M.
I.M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1666/2014. Curtea de Apel CRAIOVA | Strămutare. Sentința nr. 121/2014. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
