Revendicare imobiliară. Decizia nr. 8753/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8753/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 19-09-2012 în dosarul nr. 8753/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 8753
Ședința publică de la 19 septembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE P. B.
Judecător C. T.
Judecător L. E.
Grefier V. P.
_
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamantul B. D. I., împotriva deciziei civile nr.104/A/22.05.2012, pronunțată de Tribunalul M., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. L. D. T. S., P. M. D. T. S. și S. R. P. M. F. P. - DGFP MEHEDINTI, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat netimbrarea recursului, precum și faptul că, prin serviciul registratură, s-a depus la dosarul cauzei cerere formulată de reclamantul B. D. I., prin care solicită judecarea cauzei în lipsă, iar cu privire la taxa de timbru arată că, din eroare, a fost citat cu mențiunea timbrării, întrucât acțiunea sa este scutită de plata taxei de timbru; s-a depus, de asemenea, întâmpinare din partea intimatului pârât P. municipiului Dr.Tr.S., având nr.de înregistrare_/18.09.2012, după care;
Instanța, constatând că recursul este scutit de taxă de timbru, conform art. 15 lit.r din Legea nr.146/1997, a apreciat cauza în stare de soluționare și a trecut la deliberări.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Judecătoria D. T. S. prin sentința civilă nr.652/27.01.2012 a admis excepția inadmisibilității acțiunii; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin M. Finanțelor și a respins acțiunea in revendicare formulată de reclamantul B. D. I., împotriva CONSILIULUI L. DR.TR.S., PRIMARULUI MUNICIPIULUI DR.TR.S. și STATULUI R. prin M. F. P., precum si acțiunea de plata a despăgubirilor.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
P. prezenta cauza, reclamantul B. D. I. a chemat în judecată C. L. al municipiului D. T. S., P. Municipiului D. T. S. și S. Român prin M. Economiei și Finanțelor, DGFP M. solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună restituirea unei suprafețe de teren de 496 mp și a unui imobil de 51 mp, situat în D. T.-S., ., (vis a´ vis de Cinematograful Flacăra), teren preluat în mod abuziv de către S. Român, ca urmare a deciziei de expropriere comunicată prin adresa nr.2504/29 nov.1966 și prin adresa nr.7/1967 cu număr de înregistrare_, emisă de Sfatul Popular al Regiunii Oltenia, iar în cazul în care nici suprafața de teren nici imobilul nu se mai regăsesc fizic în proprietatea Consiliului L. al Municipiului D. T. S., pârâții să fie obligați la plata de despăgubiri, reprezentând valoarea terenului și a construcției preluate în mod abuziv.
Acțiunea în revendicare este acțiunea reala prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului sau, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, fiind reglementata de art.480 Cod civil.
Așadar, reclamantul in cadrul acțiunii in revendicare trebuie sa facă dovada dreptului sau de proprietate, a faptului ca bunul se afla in posesia unei alte persoane care îl deține fără drept, având dreptul la restituirea in natura, iar daca aceasta nu mai este posibila, la restituirea prin echivalent.
În ceea ce privește dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate instanța a constatat următoarele:
P. adresa nr.2504/29.11.1966 emisa de Sfatul Popular a fost făcut cunoscut autorului B. D. ca au fost expropriate următoarele bunuri: teren in suprafața de 312+184 mp situate in . si construcții in suprafața de 31+20 mp situate pe același teren in Dr.-Tr.S., iar in vederea achitării despăgubirilor de 6994 lei proprietarul trebuie sa depună printre altele si următoarele acte: actul de proprietate in original, iar in lipsa declarației autentificata, certificat de la notariat din care sa rezulte ca bunurile nu sunt grevate de nici o sarcina, cu mențiunea ca nedepunerea actelor si plata despăgubirilor atrage după sine prescrierea urmând ca sumele care se cuvin sa fie vărsate la bugetul statului.
In cauza, reprezentantul reclamantului nu a probat ca autorul ar fi primit despăgubiri pentru bunurile expropriate, iar pe de alta parte nici autoritățile nu au înaintat documente din care sa rezulte plata efectiva a despăgubirilor către autor si care a fost cuantumul efectiv al acestora.
Ca si act de proprietate al bunurilor expropriate, reclamantul a invocat contractul de vânzare cumpărare din 07.03.1956, transcris sub nr.68/09.03.1956 și proces-verbal nr. 163/71 din 7.03.1956 din dosar nr.425/1956 ( fila 60 din dosar) prin care autorul, care locuia in Tr.S., . a achiziționat în anul 1956 un imobil în vatra comunei Cerneti, punct stadion, Raionul Tr.S. in suprafață de 496 mp, care, potrivit raportului de expertiza întocmit in cauza de expertul P. O. este cel situat in Tr.S., ., expropriat in anul 1966, ca urmare a extinderii orașului Tr.S.
In ceea ce privește construcțiile expropriate, reprezentantul reclamantului nu a depus nici un act de proprietate, susținând ca acestea au fost construite in regie proprie, așa cum s-a consemnat în încheierea de ședința din data de 17.06.2011.
P. urmare, reclamantul a făcut dovada numai parțial a dreptului de proprietate asupra bunurilor expropriate, respectiv numai in ceea ce privește dreptul de proprietate asupra terenului de 496 mp.
In privința restituirii in natura a bunului expropriat, instanța a considerat următoarele:
Terenul intravilan a fost identificat atât de expertul in construcții P. P. ( file 80-86), cat si de expertul topo P. O. ( file 90-91), rezultând ca terenul nu poate fi restituit in natura, întrucât parțial pe terenul respectiv se găsește construit blocul F2, parțial se afla canalizarea blocului F2, parțial aleile de circulație aferente acestuia, precum si o alee de legătură cu circulația din spatele blocului. In prezent terenul aparține domeniului public, iar terenul aferent blocului F2 este dat in folosința proprietarilor apartamentelor de locuit. In concluzie, terenul solicitat a fi revendicat este afectat de detalii de sistematizare si de construcția unui . cum a rezultat si din adresa nr._/25.11.2010 emisa de Primăria Municipiului Dr.-Tr.S.,
P. urmare, chiar dacă o porțiune din teren este libera, acesta nu poate fi considerat „teren liber ce poate fi restituit in natura”, prin urmare instanța a respins capătul de cerere privind restituirea in natura a bunului expropriat.
In ceea ce privește capătul de cerere privind plata despăgubirilor pentru imobilul imposibil de restituit in natura, instanța a considerat următoarele:
Acțiunea pentru plata despăgubirilor este introdusa împotriva pârâților C. L. D. T. S., P. Municipiului D. T. S. si a Statului R. P. M. Finanțelor P. - DGFP M., fiind întemeiată pe dispozițiile art.480 Cpd Civil și art.1, Protocolul 1aditional la CEDO.
In ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii in despăgubiri, instanța a considerat ca aceasta este întemeiată, fiind admisa pentru următoarele motive:
P. Decizia nr.27/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, publicata in Monitorul Oficial nr.120/17.02.2012 s-a decis ca acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.
Astfel, in aceste situații s-a considerat ca acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin M. Finanțelor P., prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele din Codul civil și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni.
Raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009.
P. Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001.
P. această decizie s-a considerat ca imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun, cu excepția acțiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluționarea procedurii administrative.
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Or, dispozițiile Legii nr. 10/2001 - lege specială și derogatorie de la dreptul comun - sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport și de adagiile generalia specialibus non derogant și specialia generalibus derogant.
În consecință, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 din Codul civil, care constituie dreptul comun în materia revendicării.
În decizia nr.27/14.11.2011 ICCJ analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
S-a considerat ca este evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
P. urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M. A. și alții împotriva României (paragraful 115).
P. urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
In cazul de fata, instanța a constatat că reclamantul a ales calea dreptului comun, insa nu a apelat la procedura legii speciale prevăzute de Legea nr.10/2001. Din actele de la dosar rezulta ca a reclamantul a urmat procedura prevăzuta de legea nr.247/2005, in contradictoriu cu CLFF Dr.-Tr.S. si CJFF M., iar prin Hot. nr.16/27.07.2007 i s-a respins solicitarea cu motivarea ca terenul solicita nu constituie obiectul legii nr.247/2005.
Ulterior, prin sentința civila nr.5335/27.11.2009 a fost respinsă plângerea formulata de reclamant, cu motivarea ca pentru aplicarea legilor fondului funciar, terenul expropriat trebuia sa fie teren agricol la data exproprierii sau sa aibă destinație agricola la data solicitării, conform art.1 din legea nr.1/2000, coroborat cu art.8 din legea nr.10/2001. Astfel, s-a considerat ca neformularea notificării in temeiul legii nr.10/2001 nu da dreptul moștenitorului de a solicita imobilul potrivit legilor fondului funciar, ci pierderea in condițiile art.22 din legea nr.10/2001 a dreptului de a mai solicita in justiție masuri reparatorii in natura sau echivalent. Sentința de mai sus a rămas irevocabila prin decizia nr.407/R/18.03.2010.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a considerat în mod constant că nu intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție "simplele speranțe de restituire" ori "creanțele condiționale" a căror concretizare ar fi depins de întrunirea condițiilor prevăzute de lege ori care au devenit caduce prin faptul nerealizării condiției, Curtea considerând în unele dintre aceste situații plângerile reclamanților ca fiind incompatibile, ratione materiae, cu prevederile Convenției.
Pornind de la recentele repere stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, s-a apreciat că în acele situații în care există o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului și calitatea de persoană îndreptățită la restituire, iar restituirea în natură nu mai este posibilă, reclamanții dispun de un "bun actual" care aparține sferei de protecție a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, iar în jurisprudența instanței de contencios european atât tergiversarea soluționării notificării, în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, cât și sistemul reparator prevăzut de titlul VII al Legii nr. 247/2005 au fost analizate ca încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 și ale art. 6 din Convenție.
In cauza de fata reclamantul nu deține nici o hotărâre judecătorească anterioara prin care sa se fi constatat nevalabilitatea titlului statului si nici calitatea de persoana îndreptățită la restituire, deci nu deține „un bun actual”, ci doar „o simpla speranță de restituire”, ce nu este protejata de dispozițiile CEDO.
In condițiile in care acțiunea directa îndreptata împotriva Statului R. pentru plata de despăgubiri a fost considerata inadmisibila, instanța a considerat ca aceeași soluție de respingere trebuie pronunțată și împotriva celorlalți pârâți C. L. D. T. S., P. Municipiului D. T. S., atâta vreme cât acțiunea este formulata in temeiul art.480 cod civil si art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO.
In privința deținătorului actual al bunului expropriat reclamantul putea invoca prevederile art. 26. alin (1), (2) si (3) din Legea nr.10/2001, numai daca urma procedura speciala, potrivit căruia, daca restituirea in natura nu este posibila, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investita potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligata ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivata, in termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), sa acorde persoanei îndreptățite in compensare alte bunuri sau servicii ori sa propună acordarea de despăgubiri in condițiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, in situațiile in care măsura compensării nu este posibila sau aceasta nu este acceptata de persoana îndreptățită.
In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin M. Finanțelor, in acțiunea privind revendicarea unor bunuri expropriate sau acordarea de despăgubiri, întemeiată pe art.480 Cod Civil si art.1, Protocol 1 adițional la CEDO, instanța a considerat ca S. R. are calitate procesuala pasiva, alături de celelalte parate, întrucât in momentul exproprierii bunul a intrat in proprietatea statului, chiar daca in prezent bunul se afla in patrimonial Municipiului Dr.-Tr.S., soluția fiind in concordanta cu Decizia nr.27/2011 a ICCJ, care sa pronunțat ca statul nu ar avea calitate procesuala pasiva numai in acțiunile întemeiate pe art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs (recalificat ulterior apel) reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că, instanța de fond în mod greșit își motivează hotărârea de respingere a acțiunii sale pe decizia nr. 27 din 14.11.2011 a ICCJ publicată în M.Of. nr.120/17.02.2012 care a decis că acțiunile în acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii din titlul VII al Lg.247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român și întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și ale art.1 din primul protocol adițional la CEDO și ale art. 13 din aceeași Convenție, sunt inadmisibile .
În acest sens a arătat că, decizia ICCJ menționată mai sus nu poate fi avută în vedere deoarece data publicării deciziei în M.Of. este ulterioară pronunțării sentinței ce face obiectul prezentului recurs, și nu poate produce efecte decât pentru viitor, de la data publicării în M.Of., fără ca hotărârea recurată să facă obiectul acestei decizii a ICCJ.
A mai criticat apelantul sentința susținând că, despăgubirile pentru preluarea abuzivă a imobilului au fost stabilite pe cale administrativă în anul 1967, însă pârâții nu au plătit aceste despăgubirii.
Ori, în atare situație instanța de fond nu se putea raporta la dispozițiile legilor retrocedării care, indiferent de data apariției lor după 1990, prevăd acordarea de despăgubiri în urma unor evaluări ulterioare apariției acestor legi, atunci când bunurile nu mai pot fi retrocedate în natură.
Așadar instanța de fond avea obligația doar să omologheze rapoartele de expertiză care stabileau valoare despăgubirilor acordate în 1967 la prețurile din prezent, să stabilească că bunurile nu puteau fi retrocedate în natură și să oblige pârâtele să plătească despăgubirile calculate de către expert.
Tribunalul M. prin decizia civilă nr.104 de la 22.05.2012 a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant B. D. I., împotriva sentinței civile nr. 652/27.01.2012 pronunțată de Judecătoria D. T. S., în contradictoriu cu intimații pârâți Comisia Locală D. T. S., P. Municipiului D. T. S. și S. Român prin ministerul Finanțelor P. – DGFP M.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamantul Bolulescu D. a chemat în judecată S. Român prin M. Finanțelor, C. L. Dr. Tr. S. și P. Mun. Dr. TR. S. solicitând instanței pronunțarea unei hotărârii prin care să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea în deplină proprietate și posesie a terenurilor în suprafață totală de 496 mp și a unui imobil situate în Dr. Tr S. ., preluate prin decizie de expropriere mod corespunzător instanța de fond a apreciat că acțiunea în revendicare și plata despăgubirilor este inadmisibilă.
S-a reținut, că reclamantul în calitate de moștenitor a autorului B. D. nu a formulat notificare pentru restituirea imobilului expropriat în temeiul Legii 10/2001 astfel încât acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 – 481 C civil, art. 44 din Constituția României și art. 1 din primul Protocol CEDO este inadmisibilă.
Acesta întrucât odată cu apariția Legii 10/2001ce constituie lege specială în materie fostul proprietar și moștenitorii acestuia sunt obligați să urmeze procedura administrativă specială prevăzută de acest act normativ și își pot valorifica dreptul de proprietate numai în formele și cu respectarea condițiilor prevăzute prin legea de reparație .
Soluția adoptată de instanța de fond este în concordanță și cu practica ÎCCJ ce a stabilit în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legi 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar astfel că după adoptarea legii de reparație nu mia există posibilitatea unei opțiunii între a urma procedura prevăzută de Legea 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun respectiv la promovarea unei acțiunii întemeiate pe dispozițiile codului civil.
Deoarece reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de legea specială acesta nu poate uza de calea dreptului comun pentru a obține despăgubiri pentru imobilele preluate de stat .
Așa cum a reținut și instanța de fond raționamentul este același cu cel expus anterior și care se regăsește și în decizia nr. 33/2008 a ICCJ .
Mai mult, același gen de situație a fost analizată și prin decizia nr.27/14.11.2011 a ICCJ, decizie care, chiar dacă nu era motivată la momentul la care instanța de fond s-a pronunțat, ÎCCJ dăduse dezlegare problemei juridice ce se ridică și în speță.
În atare condiții nu se poate susține că decizia nr. 27/2011 a ÎCCJ nu trebuia avută în vedere, instanța soluționând cauza pe temeiul legii dar și cu referire la decizia în interesul legii pronunțată în materie.
A mai criticat apelantul hotărârea și prin prisma faptului că instanța de fond nu a actualizat sumele stabilite la nivelul anului 1967 pentru exproprierea imobilului, însă această cerere este o cerere nouă, care potrivit art. 294 Cod pr civilă nu poate fi formulată direct în apel .
S-a observat că reclamantul a solicitat prin acțiunea introductivă restituirea suprafeței de 496 mp teren și a unui imobil de 51 mp situat în Dr. Tr. S. . sau obligarea pârâților la despăgubiri, reprezentând valoarea terenului și a construcției preluată abuziv prin expropriere în anul 1966.
Pe parcursul soluționării cauzei acesta nu și-a precizat acțiunea și nu a solicitat reactualizarea sumei stabilită în anul 1967 ca despăgubire pentru imobilul expropriat.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul B. D. I. apreciind că sentința apelată, cât și decizia recurată au fost date cu aplicarea greșită a legii.
În motivarea recursului arată că obiectul cauzei este revendicarea unei suprafețe de teren de 496 mp și a unui imobil de 51 mp situate în DR.Tr.S., ., imobil preluat în mod abuziv de statul român(care a și demolat construcția), ca urmare a deciziei de expropriere comunicată autorului său prin adresa nr.2504/29.11.1966 și adresa nr.7/1967 cu număr de înregistrare_ emisă de Sfatul Popular al Regiunii Oltenia, iar în cazul în care nici suprafața de teren nici imobilul nu se mai regăsesc fizic în posesia Consiliului L. al Municipiului Dr.Tr.Severein, pârâții să fie obligați la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului și a construcției preluate în mod abuziv.
Menționează că a arătat în conținutul cererii de chemare în judecată formulată în anul 2008, că autorul său a formulat până la deces nenumărate cereri, încă de la apariția Legii 18/1991, cereri întemeiate pe legile restituirii proprietăților preluate abuziv de stat, însă, datorită decesului acestuia, nu a notificat pe actualul posesor și în condițiile Legii 10/2001.
Arată că decizia nr. 27/2011 a ICCJ a fost publicată în Monitorul Oficial și a intrat în vigoare la data de 17.02.2012, iar sentința Judecătoriei Dr.Tr.S. a fost dată la data de 27.01.2012, motiv pentru care l-a invocat și în apel astfel că, nu putea instanța de fond să-și întemeieze hotărârea de respingere ca inadmisibilă a acțiunii sale pe decizia ICCJ care nu era în vigoare la data pronunțării sentinței și care a apărut abia peste o lună de la data pronunțării.
Mai arată că atât instanța de fond, cât și instanța de apel își motivează respingerea acțiunii sale și, respectiv, a apelului său, pe această decizie a ICCJ care se referă, în ceea ce privește acordarea despăgubirilor, la dispozițiile Legii 247/2005 care, chiar dacă completează inclusiv Legea 10/2001, nu a fost temeiul legal al introducerii cererii sale. De asemenea, respingerea acțiunii sale și a apelului, se motivează atât de către instanța de fond, cât și de cea de apel, cu faptul că, legea 10/2001, fiind lege specială și derogatorie de la dreptul comun, își găsește aplicarea în speță și că acțiunea sa, întemeiată pe dispozițiile constituționale ale art.44 și cele ale legislației europene și ale dreptului comun pe care și-a întemeiat cererea nu s-ar aplica în speță pentru că ar încălca principiul „specilia generalibus derogant”.
Recurentul mai arată că o astfel de abordare este greșită în primul rând pentru faptul că dispozițiile art.44 din Constituția României împreună cu cele ale legislației europene au prioritate în fața Legii 10/2001, Constituția fiind legea supremă în statul român, iar Legea 10/2001 fiind una din legile controversate față de care statul român a fost deseori condamnat de CEDO pentru caracterul său abuziv și discriminatoriu și în neconcordanță cu aceste dispoziții.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei nr.104/22.05.2012 și a sentinței civile nr.652/27.01.2012, admiterea acțiunii, obligarea pârâților la plata despăgubirilor stabilite prin expertizele efectuate în cauză și la cheltuieli de judecată.
Recursul este nefondat, soluțiile date de instanțe în cauză fiind rezultatul interpretării și aplicării juste a prevederilor legale incidente.
Cererea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar prin care primul urmărește recunoașterea dreptului său de proprietate în raport cu pârâtul și obligarea acestuia din urmă să-i respecte acest drept.
În speță recurentul reclamant nu face dovada unui drept de proprietate actual a cărui nerespectare de către pârât să fi declanșat litigiul. Dimpotrivă rezultă din toate susținerile recurentului reclamant că dreptul de proprietate deținut anterior de un autor al acestuia a fost pierdut prin expropriere.
Lipsa unui drept de proprietate actual al reclamantului cu privire la imobil face ca acțiunea în revendicare să nu poată fi admisă, lipsind una din condițiile necesare pentru admiterea acestei acțiuni, respectiv calitatea reclamantului de titular al dreptului de proprietate cu privire la bun. Astfel fiind nu este incidentă în cauză teza a II-a din decizia în interesul legii nr. 33/2008 (în conformitate cu care în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate).
Solicitarea recurentului reclamant de a i se achita contravaloarea bunului, cu motivarea că autorului său nu i-au fost acordate despăgubiri cu ocazia exproprierii de asemenea nu poate fi primită. Dreptul de a obține reparații în natură sau în echivalent pentru imobilele preluate abuziv, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 a fost recunoscut de legiuitor prin mai multe legi reparatorii. În temeiul Legii nr. 10/2001 astfel de reparații puteau fi solicitate și pentru imobilul în litigiu.
Utilizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost obligatorie pentru toți cei care au dorit să obțină reparații pentru imobilele ce au intrat în domeniul de aplicare al acestei legi. P. art. 22 alin.5 din Legea nr. 10/2001 republicată s-a stipulat expres că neurmarea procedurii prevăzute de această lege duce la pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Față de aceste dispoziții legale în mod corect instanțele au reținut în cauză excepția inadmisibilității acțiunii, conform deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Susținerile recurentului referitoare la unele dificultăți în finalizarea procedurilor reglementate de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 nu justifică înlăturarea de la aplicare a prevederilor legale menționate mai sus.
În raport de cele expuse concluzia care se impune în cauză este aceea că motivele de recurs invocate de recurent și care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă sunt nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B. D. I., împotriva deciziei civile nr.104/A/22.05.2012, pronunțată de Tribunalul M., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. L. D. T. S., P. M. D. T. S. și S. R. P. M. F. P. - DGFP MEHEDINTI, având ca obiect revendicare imobiliară.
Decizie irevocabilă. Pronunțată în ședința publică de la 19 septembrie 2012.
Președinte, P. B. | Judecător, C. T. | Judecător, L. E. |
Grefier, V. P. |
Red.jud.P.B/19 octombrie 2012
Tehn.red.V.P/2 ex.
Red.jud.apel MP
Red.jud.fond FCA
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 5253/2012. Curtea de... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
