Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 5253/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5253/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 20-04-2012 în dosarul nr. 5253/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 5253
Ședința publică de la 20 Aprilie 2012
Completul constituit din:
Președinte: A. M.
Judecător: M. M.
Judecător: I. M.
Grefier: A. Golașu
M. Public – P. de pe lângă Curtea de Apel C. este reprezentat de domnul procuror V. Nicolcesu.
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de reclamanții G. V. și G. C. V. și de pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. – Direcția Finanțelor P. M. împotriva sentinței civile nr. 329/06.12.2011, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, având ca obiect despăgubiri în baza Legii 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții-reclamanți G. V. și G. C. V., asistați de avocat ales M. M. L., cu împuternicire la dosar, lipsă fiind unitatea pârâtă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că acest termen a fost acordat pentru administrare probatoriu, iar prin serviciu registratură recurentul G. C.-V. a depus actele solicitate.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat se constată pricina în stare de judecată și se acordă cuvântul pe fond.
Avocat M. M. L. pentru recurenții-reclamanți, prin prisma dispozițiilor art. 3041 și 312 Cod proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea sentinței criticate și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost precizată cu acordarea despăgubirilor materiale în cuantum de_ lei, dovedite cu martori și acte. Depune la dosar chitanța 32/20.04.2012 și cere cheltuieli de judecată. Cu privire la recursul părții adverse, solicită respingerea acestuia ca nefondat, Direcția Generală a Finanțelor P. M. a fost chemată în judecată ca reprezentant în teritoriu a Ministerului Finanțelor P. pentru opozabilitate, iar cheltuielile de judecată nu sunt excesive, fiind raportate la valoarea solicitată.
M. Public prin procuror V. N. pune concluzii de respingere a recursului declarat de reclamanți și de admitere a recursului Ministerului Finanțelor P., casare în parte a hotărârii atacate cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile materiale și respingerea acțiunii. Susține că despăgubirile solicitate nu au fost dovedite, actele administrate – certificatul de moștenitor – ajută reclamanților, însă nu dovedesc și bunurile de care au fost prejudiciați, la fila 37 din dosarul de fond în adresa întocmită de Primăria comunei S., M. stipulându-se că G. V., G. V., G. V. și G. E. nu figurează cu poziție de rol, aceștia neformulând notificări la Legea 10/2001 pentru despăgubiri. Precizează că la întoarcerea acasă cei deportați, în speță bunicul reclamanților G. V., au primit un proces-verbal întocmit de consiliile locale prin care se precizau bunurile lăsate și cele restituite, act ce nu există la dosar, rezultând astfel că probele administrate nu pot sta fundament la acordarea de despăgubiri.
CURTEA,
Asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului M. sub nr._, reclamanții G. E. și G. V. au chemat în judecată pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de câte 150.000 euro, reprezentând echivalentul prejudiciului moral suferit din cauza măsurii administrative a deportării, pentru fiecare reclamant și 100.000 lei pentru bunurile mobile ce nu au mai fost găsite în locuință, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că în fapt, la data de 18 iunie 1951 împreună cu soțul, respectiv tatăl G. V. au fost obligați să părăsească gospodăria lor din localitatea S. jud. M., fiind strămutați în localitatea Dropia din Cîmpia Bărăganului .
S-a susținut că în urma lor a rămas întreaga gospodărie respectiv, 2 case cu câte trei camere fiecare, o curte bine organizată, cu dependințe, grajd pentru animale și altele. Casele au fost mobilate cu mobilă de calitate, bibliotecă cu multe volume legate în piele, birou din lemn de nuc, covoare, paturi de bună calitate, sobe de teracotă. In gospodărie au mai rămas tractor, mașină de treierat grâu, batoză pentru porumb, cazan de țuică, 50 de oi, cereale. Toate aceste bunuri nu au mai fost găsite atunci când s-au reîntors din B..
După un drum foarte greu care a durat câteva zile, în vagoane de trec destinate transportului de animale, au ajuns în Cîmpia Bărăganului unde noul domiciliu era reprezentat de un țăruș înfipt la limita terenului, acolo fiind obligați să-și ducă traiul. Precum deținuți politici privați de libertăți și drepturi, au fost supuși la măsuri severe de izolare în câmp fără un acoperiș deasupra capului, fără apă, alimente și igienă.
Când au fost deportați reclamanta avea vârsta de 25 ani, soțul 31 ani iar reclamantul 6 luni, astfel că în condițiile inumane descrise mai sus au petrecut 4 ani frumoși ai tinereți, perioadă în care au fost afectați negativ dobândind boli care le-au marcat toată viața.
Aceste nenorociri au făcut ca soțul, respectiv tatăl reclamanților să contacteze boli din cauza cărora a decedat în anul 1983.
In afara prejudiciului material reprezentat de pierderea bunurilor pe care nu le-au mai găsit în gospodărie când s-au reîntors din B., prin măsura deportării li s-a cauzat și un prejudiciu nepatrimonial care a constat în consecințele neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului nepatrimonial la libertate cu consecințele inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic,datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată relațiile sociale și umane.
In dovedire reclamanții au depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: acte de stare civilă, deciziile nr.1786 și 1787 din 03.04.2003 date de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, hotărârile nr. 470/19.02.1991 și 226/26.07.1990 date de Comisia pentru aplicarea DL 118/1990 M., adresa nr._/15.03.1991 emisă de M. de Interne.
Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe disp.art. 5 din L. 221/2009.
Prin întâmpinare, M. Finanțelor P. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor P. M. – în nume propriu.
Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată întrucât reclamanții nu fac parte din categoria persoanelor îndreptățite la despăgubirile solicitate fiindcă nu au suferit condamnare cu caracter politic, iar cu privire la prejudiciul material nu au dovedit cu probe pertinente pretențiile solicitate nedepunând la dosar vreun proces verbal cu privire la bunurile rămase la momentul deportării în gospodărie.
Prin sentința civilă nr.165 din 20 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul M. s-a respins excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Direcției Finanțelor P. M., invocată de aceasta prin întâmpinare.
S-a respins acțiunea formulată de G. E. și G. V. împotriva pârâtului S. Român prin M. Finanțelor P. - D. M., în temeiul L.221/2009.
Pentru a se pronunța astfel, s-a reținut pe de o parte, ca fiind neîntemeiată lipsa calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală a Finanțelor P. M., iar pe de altă parte s-a apreciat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral în condițiile în care legea conferă acest drept numai persoanelor care au suferit o condamnare și nu celor față de care s-a luat o măsură administrativă.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții G. E., G. V. precum și pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. și D. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 255/14.09.2010, Curtea de Apel C.- Secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis ambele apeluri, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe de fond, cu următoarea motivare:
Ulterior pronunțării sentinței civile apelate, Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin OUG nr.62/2010, iar prin art. II din ordonanță, s-a prevăzut că dispozițiile sale se aplică și proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență.
În aceste condiții, modul de soluționare al cererilor și al apărărilor formulate de părți, vor fi analizate în raport de dispozițiile legale modificate.
Prin art. 5 alin. 1 și 2 din Legea 221 /2010 s-a recunoscut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 dec. 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al doilea inclusiv, de a solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, și la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Acest text legal a dat naștere unor interpretări în privința posibilității acordării daunelor morale și pentru persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În condițiile în care de modificarea legii beneficiază și reclamanții în privința pretențiilor ce derivă din măsura administrativă ce a fost aplicată familiei acestora, sentința pronunțată de tribunal este nelegală.
Constatând că tribunalul nu a analizat fondul cauzei, în privința cererilor formulate de reclamanți, fiind incidente prevederile art. 297 alin. 1 Cod pr.civ.,s-au găsit întemeiate ambele apeluri, cu consecința desființării sentinței atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleași instanțe pentru a se pronunța pe fond asupra cererilor cu aplicarea noilor dispoziții legale.
Cauza a fost înregistrată pentru rejudecare sub nr._ la data de 23.11.2010.
În dovedirea acțiunii reclamanții au solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri, martori și expertiză, în acest sens fiind depuse la dosar fișa terenurilor evacuate de la V. G., adresa nr. 196/C/23.02.2011 emisă de Serviciul Județean M. al Arhivelor Naționale, audiați martorii P. V. și D. A. și desemnat expert P. P..
La termenul din 14 iunie 2011 reclamanții au depus la dosar o precizare de acțiune prin care au indicat bunurile mobile pe care le-au deținut în proprietate la momentul deportării. Astfel, au arătat că imobilul casă de locuit era compus din 3 camere și o sală toate pardosite, iar sala închisă cu tâmplărie din lemn și geamuri. În prima cameră au existat teracotă, șifonier cu 3 uși din lemn de nuc, o servantă cu 3 uși din lemn de nuc, o masă de 12 persoane cu 12 scaune tapițate din lemn, un pat de mijloc cu tăblie și două noptiere, un birou din lemn de nuc, o bibliotecă compusă din 4 corpuri cu rafturi din lemn de nuc, cca 40 volume de cărți legate ; ce-a de-a doua cameră cu destinația de dormitor era dotată cu un șifonier cu două uși din lemn de nuc, o servantă cu două uși din lemn de nuc, un pat de mijloc cu două noptiere din lemn de nuc și o teracotă, iar ce-a de-a treia cameră cu destinația bucătărie avea în dotare mobilier specific de bucătărie compus din dulap, o masă cu 4 scaune și o sobă cu plită.
Toate camerele erau pardosite și dețineau ca sursă de încălzire teracote și covoare din lână.
Cel de al doilea imobil cu destinația de casă de locuit compusă din trei camere și un hol la mijloc a avut următoarele bunuri: în prima cameră un dulap cu două uși, o măsuță de ornament, un cuier de perete și o comodă cu două uși, iar celelalte două camere câte un șifonier cu trei uși, un pat dublu, o comodă și o masă fără scaune, toate din lemn de nuc, sobe de teracotă și covoare din lână.
Tot în gospodărie au mai lăsat depozitate în magazii 15 tone de porumb și 20 tone de grâu.
De asemenea, în aceeași curte au mai existat un grajd pentru animale, o cămară fără ferestre, o încăpere pentru depozitat fânul (fânărie) și altă încăpere pentru depozitat cazanele și vasele de băutură.
La Satul Nou erau depozitate utilajele agricole, păsările, oile și celelalte animale aflate în gospodărie .
La termenul din 6 septembrie 2011 apărătorul reclamanților a depus la dosarul cauzei certificatul de deces al reclamantei G. E. și actele de filiație ale celuilalt moștenitor al acestuia G. C. V. care s-a și prezentat în instanță declarând că înțelege să continue acțiunea promovată de mama sa alături de fratele G. V. .
În baza rolului activ instanța a solicitat relații de la Primăria comunei Șimian privitoare la bunurile cu care au figurat înregistrați la registrul agricol autorii reclamanților atât înainte de deportate cât și revenirea în gospodărie, relații care s-au comunicat cu adresa nr. 6381/28.04.2010.
La dosarul cauzei s-a depus raportul de expertiză întocmit de expert P. P., raport prin care s-au evaluat bunurile mobile solicitate de reclamanți prin precizarea la acțiune .
La raportul de expertiză au formulat obiecțiuni atât reclamanții cât și pârâtul. Reclamanții susțin că nu au fost evaluate toate bunurile solicitate, fiind omise utilajele agricole,50 de oi și un cazan de țuică, descrise în acțiunea introductivă, iar pârâtul susține că prețurile stabilite prin raportul de expertiză sunt exagerate la nivelul mediu al acestora, nu s-a aplicat gradul de uzură corespunzător de la data preluării.
Prin raportul suplimentar de expertiză au fost evaluate și celelalte bunuri menționate în obiecțiunile formulate de reclamanți .
Ulterior, pârâtul formulează din nou obiecțiuni la acest din urmă raport invocând aceleași critici și totodată invocă excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea pentru acordarea despăgubirilor materiale, susținând că acest drept s-a prescris în termenul general de 3 ani care a început să curgă de la momentul Revoluției din 1989.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a constatat și reținut următoarele:
În ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a D. M. invocată prin întâmpinarea formulată de pârât în primul ciclu procesual se con stată că este neîntemeiată întrucât reclamanții au înțeles să cheme în judecată pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. și Direcția Finanțelor P. M., aceasta din urmă ca reprezentant în teritoriu al S. Român ci nu în nume propriu.
Excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât cu ocazia rejudecarii este de asemenea întemeiată având în vedere faptul că, termenul de prescripție în cazul de față, curge de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, după cum prevăd dispozițiile art. 5 al. 1 al acestei legi, intrată în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial – 2 iunie 2009. Cum reclamanții au promovat acțiunea la data de 3.03.2010, termenul de prescripție nu a fost îndeplinit.
Față de dispozițiile art. 137 C. pr. civ., care obligă instanța să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de fond sau de procedură care fac prisos cercetarea în fond a cauzei, în considerarea celor mai sus arătate, cele două excepții au fost respinse.
Privitor la petitul având ca obiect acordarea daunelor morale, tribunalul a constatat următoarele:
Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la acordarea daunelor morale în sumă de câte 150.000 euro, reprezentând echivalentul prejudiciului moral suferit din cauza măsurii administrative a deportării în perioada 1951- 1956 în localitatea Dropia,județul Călărași unde i s-a stabilit domiciliul obligatoriu și a despăgubirilor materiale în valoare de 100.000 lei reprezentând contravaloarea bunurilor mobile rămase în gospodărie și pe care nu le-au mai găsit când s-au reîntors, toate aceste bunuri fiind enumerate în cererea de chemare în judecată și în precizarea de acțiune depusă în timpul rejudecării după casare.
Temeiul juridic invocat de reclamanți pentru petitul având ca obiect daune morale, îl reprezintă dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea 221/2009, potrivit cărora, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, dispozițiile legale pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea au fost declarate neconstituționale, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere art. 31 alin. 1 din Legea 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție potrivit cărora, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.
Termenul de 45 de zile calculat de la momentul publicării Deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, s-a scurs.
În condițiile stabilite de art. 31 alin. 1 și 3 din Legea 47/1992 și art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
Caracterul obligatoriuopozabil tuturoral deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art.1 alin.(3) din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept. În lipsa unei astfel de răspunderi s-ar ajunge la înlăturarea de către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în lumina art.11 și 20 din Constituție, în răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.
Prin decizia în interesul Legii nr. 12/19.09.2011 pronunțată de ÎCCJ, s-a statuat că, declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a avut drept consecință atât încetarea efectelor juridice ale acestora, cât și imposibilitatea de a le invoca drept temei juridic în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional in Monitorul Oficial, prin urmare, nu poate fi primită apărarea reclamantei în sensul că, efectele deciziei Curții Constituționale nu se răsfrâng asupra propriei acțiuni pentru faptul că, la momentul introducerii sale, norma instituită de art.5 alin 1 lit. a era aplicabilă.
Față de aceste considerente, cererea privind acordarea daunelor morale a fost respinsă ca neîntemeiată.
Referitor la petitul având ca obiect despăgubiri civile s-a reținut următoarele:
După cum rezultă din înscrisurile depuse de reclamanți la dosarul cauzei, aceștia au fost deportați prin decizia MAI 200/1951 în perioada 18.06._56 în localitatea Dropia, județul Călărași (f.22).
Față de dispozițiile legale anterior menționate, reclamanții nu au făcut dovada faptului că la momentul luării măsurii administrative s-a întocmit vreun proces verbal de confiscare a bunurilor, de fapt însuși reclamantul G. C. V. prin cererea adresată Arhivelor Naționale a arătat că nu s-a întocmit nici un inventar al bunurilor rămase în gospodărie.
Astfel, singurul mijloc de probă pentru dovedirea acestor bunuri este proba testimonială din care rezultă că reclamanții au dovedit doar o parte dintre bunurile pe care le-au nominalizat în acțiune și în cererea precizatoare ulterioară, în acest sens fiind declarațiile martorilor P. V. și D. R., persoane cu vârstă înaintată (f.20-21).
Din interpretarea acestor declarații reiese că reclamanții au făcut dovada cererii privind acordarea despăgubirilor materiale doar parțial respectiv, cu privire la următoarele bunuri: un tractor, mașină de treierat grâu, 50 de oi, un șifonier cu 3 uși din lemn, o bibliotecă compusă din 4 corpuri cu rafturi din lemn de nuc, șifonier cu două uși din lemn de nuc alte două șifoniere din lemn de nuc, anexe gospodărești( grajd, cămară, fânețe) 3 sobe de teracotă, 4 paturi de mijloc cu două noptiere, două mese fără scaune, un dulap cu două uși, o masă de 12 persoane cu 12 scaune tapițate, 15-20 tone grâu și porumb, toate aceste bunuri fiind menționate în declarațiile martorilor, iar valoarea lor stabilită prin expertiza efectuată în cauză (f.62-68 și 81,82).
Cu privire la celelalte bunuri nominalizate de reclamanți, în condițiile în care existența lor nu a fost dovedită prin nici un alt mijloc de probă, instanța va face aplicarea disp.art. 1169 C.civ., care prevede că „ cel de face o propune în fața judecății, trebuie să o dovedească”.
În considerarea celor mai sus arătate, constatând că din expertiză rezultă că valoarea bunurilor pentru care reclamanții au adus dovezi în sensul că au existat în gospodărie anterior deportării și nu au mai fost regăsite când nu s-au mai întors, este de 95.748 lei, cererea privind acordarea despăgubirilor materiale a fost admisă doar pentru această valoare.
În temeiul art. 274 C.pr.civ. pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului G. V. cheltuieli de judecată în valoare de 1200 lei constând în onorariu avocat și onorariu expertiză.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat recurs atât reclamanții G. V. și G. C. V., cât și pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. – Direcția Finanțelor P. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului promovat, reclamanții au susținut că în mod nejustificat nu s-a admis în totalitate acțiunea în privința despăgubirilor materiale solicitate, astfel cum a u fost stabilite prin raportul de expertiză întocmit în cauză, cu toate că probatoriul administrat a evidențiat faptul că în gospodărie se găseau toate bunurile nominalizate în acțiune în momentul deportării. În privința probei cu înscrisuri s-a arătat că reclamanții au întreprins demersuri pentru a intra în posesia documentelor justificative, privind bunurile luate în mod abuziv de către autorități în momentul deportării.
Recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 3041 Cod proc. civ., raportat la art. 312 Cod proc.civ.
Prin recursul promovat pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. – Direcția Finanțelor P. M. s-a criticat sentința atât în privința modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor P. M., cât și în privința soluționării fondului cauzei.
S-a susținut că D. M. nu poate fi chemată în judecată în nume propriu ci numai în calitate de reprezentant al Ministerului Finanțelor P. în baza regulilor mandatului special.
În cel de-al doilea motiv de recurs s-a criticat sentința, susținându-se că nu s-a făcut dovada cu probe pertinente a pretențiilor solicitate, respectiv prin proba cu înscrisuri, reclamanții având posibilitatea să-și recupereze prejudiciul material în procedura legilor speciale, respectiv în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 18/1991.
Ultimele critici din recurs vizează modul de soluționare a cererii privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, precum și nerespectarea principiului unicității în formularea acțiunii de către reclamanți.
Recursul declarat de pârât se va admite, iar recursul reclamanților se va respinge, pentru următoarele considerente:
Examinând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a D. M. invocată în primul motiv de recurs, în temeiul art. 137 Cod proc.civ., se constată că în mod corect a fost respinsă această excepție, în condițiile în care calitatea de pârât în cauză a avut-o S. Român prin M. Finanțelor P., D. M. având calitatea de reprezentant în teritoriu.
Criticile formulate în recurs vizează modul de soluționare al cererii privind acordarea despăgubirilor materiale.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. „b” din Legea nr. 221/2009, orice persoană ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente cu modificările și completările ulterioare.
Norma din art.5 lit.b condiționează acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material, de faptul confiscării bunurilor, odată cu aplicarea măsurii administrative cu caracter politic, cerință care nu este îndeplinită în cauză.
Instanța de fond a reținut întemeiat că prin adresa nr._/15.03.1991 emisă de M. de Interne (fila 23 dosar fond) și hotărârile nr. 226/1990 și nr. 470/1991 emise de Comisia Județeană C.-S. în temeiul Decretului 118/1990, reclamanții au făcut dovada dislocării din localitatea de domiciliu, . Dropia, județul Călărași, unde a rămas timp de 4 ani, 7 luni și o zi, conform Deciziei MAI nr. 200/18.06.1951, având domiciliul forțat.
Pentru soluționarea corectă a cauzei, instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri, proba cu expertiza tehnică și proba testimonială, însă proba cu înscrisuri nu a evidențiat confiscarea bunurilor materiale solicitate prin acțiune de către reclamanți.
Instanța de fond și-a întemeiat soluția de admitere a cererii pentru acordarea despăgubirilor materiale de către S. Român pe declarațiile a doi martori, fără a se depune la dosar înscrisuri, cu privire la confiscarea bunurilor la care se referă martorii.
Dovada bunurilor confiscate se putea face numai prin proba cu înscrisuri, respectiv printr-un proces verbal de confiscare, întocmit ca efect al măsurii deportării autorului reclamanților, în cazul în care s-ar fi preluat cu caracter abuziv bunurile solicitate prin acțiune.
Prin adresa nr.6381/28.04.2010 emisă de Primăria ., dosar fond) s-a comunicat instanței că „înainte de deportare, respectiv BAP-ul din 1948 numiții G. V., G. V., G. E. și G. V. nu figurează cu poziție de rol. După deportere, respectiv RA 1956-1958 figurează cu poziție de rol doar G. V V. și G. P V. cu poziție de rol anulată, iar numiții G. V., G. V., G. V. și G. E. nu au formulat notificărila Legea nr.10/2001, în vederea despăgubirii”.
Prin depozițiile celor doi martori audiați, care au declarat că la întoarcerea în gospodărie autorii reclamanților au mai găsit doar casele, fără să știe cine a demolat grajdul și cine și-a însușit celelalte bunuri mobile solicitate nu s-a făcut dovada îndreptățirii reclamanților la primirea unor despăgubiri pentru bunuri a căror confiscare nu a fost dovedită.
În condițiile în care nu s-a dovedit confiscarea bunurilor, cu respectarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009, cererea privind acordarea despăgubirilor materiale este neîntemeiată.
Sunt nefondate criticile privind modul de soluționare a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care acțiunea al cărei obiect era atât acordarea daunelor morale cât și a despăgubirilor materiale, a fost promovată de reclamanții la data de 03.03.2010, anterior datei pronunțării Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 lit. a din Legea nr.221/2009, fiind nefondate aceste critici din recurs.
Este neîntemeiată critica din recurs, privind nerespectarea principiului unicității, în formularea acțiunii de către reclamanți, în raport de actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei.
Față de considerentele expuse, constatând că hotărârea atacată este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 Cod proc. civ., în temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți și va admite recursul pârâtului, se va modifica în parte sentința, în sensul că se va respinge și capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G. V. și G. C. V. împotriva sentinței civile nr. 329/06.12.2011, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, având ca obiect despăgubiri în baza Legii 221/2009.
Admite recursul declarat de și de pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. – Direcția Finanțelor P. M. împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința, în sensul că respinge și cererea privind acordarea despăgubirilor materiale.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20 Aprilie 2012.
Președinte, A. M. | Judecător, I. M. | Judecător, M. M. |
Grefier, A. G. |
Red. AM
Tehnored. A.G./3 ex.
15.05.2012
Jud. fond: C. P.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 5516/2012. Curtea de Apel CRAIOVA | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 8753/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
