Validare poprire. Decizia nr. 1770/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1770/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 15-02-2012 în dosarul nr. 1770/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1770/2012
Ședința publică de la 15 Februarie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. M.
Judecător M. P.-P.
Judecător E. S.
Grefier V. R.
x.x.x.x
Pe rol, judecarea recursului declarat de creditorul D. C. împotriva deciziei civile nr. 332 din 3 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul O., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata debitoare D.G.F.P. O. și intimata terț poprit T. M. S., având ca obiect validare poprire.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care a învederat că recursul a fost declarat și motivat în termenul prevăzut de lege iar prin întâmpinarea depusă la dosar intimata debitoare a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu dispozițiile art. 242 Cod procedură Civilă, după care, instanța a trecut la soluționare:
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 9676/23.09.2011, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria S. a respins ca neîntemeiată cererea de validare a popririi formulată de creditorul D. C., în contradictoriu cu debitorii Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului O., Ministerul Finanțelor Publice și terțul poprit T. M. S., dispunând desființarea popririi.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că în cauză obiectul cererii de validare a popririi îl reprezintă plata unor sume prevăzute în titlul executoriu decizia nr. 1172/10.03.2009, pronunțată de Curtea de Apel C., care reprezintă drepturi salariale ale personalului bugetar, a căror procedură de executare silită este reglementată de OUG 71/2009, în speță nefiind aplicabil dreptul comun în materia validării popririi, ci reglementarea specială prevăzută de OUG 71/2009.
A reținut judecătoria că acest act normativ constituie o reglementare specială în domeniul executării silite a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar și se referă la toate hotărârile judecătorești devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, care se aplică cu prioritate față de dispozițiile Codului de procedură civilă.
A mai reținut instanța că adresa prin care terțul poprit a refuzat înființarea popririi nu este neîntemeiată, neexistând rea credință din partea acestuia în privința popririi, întrucât executarea creanțelor derivând din titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 1172/10.03.2009 a Curții de Apel C., urmează să se facă în condițiile stabilite prin OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 45/2010.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel apelantul creditor D. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
A arătat apelantul că prima instanță a apreciat eronat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile OUG nr.71/2009, ignorându-se dispozițiile exprese și imperative ale art. 11 și 20 din Constituție.
În privința concordanței dispoz. OUG nr. 71/2009 cu cele ale Convenției Europene, primul judecător chemat să se pronunțe este cel intern, iar instanța nu mai este ținută de aprecierile Curții Constituționale dacă ordonanțele respective respectă sau nu principiile europene în materia drepturilor omului.
De altfel, a relevat apelantul, nu este singura dată când Curtea Constituțională a României are aprecieri contrare celor ale Curții Europene asupra compatibilității legislației interne cu dispozițiile Convenției. În cauza D. P. contra României (nr. 2/26.04.2007) s-a apreciat că instanța constituțională română „a ajuns la concluzia compatibilității legii naționale cu art. 8 din Convenție și cu principiile care se degajă din jurisprudența Curții Europene în materie. Această concluzie este desigur în contradicție cu aprecierile Curții”, această situație fiind „regretabilă”, fiind vorba despre „o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenței Curții de către judecătorul constituțional național”.
Între aplicarea ordonanțelor indicate, ce prevăd eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile – titluri executorii, creanțe ce reprezintă drepturi salariale restante, pe de o parte și dispozițiile convenției și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, pe de altă parte, instanța este obligată să dea curs celor din urmă, conform art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituția României, revizuită în 2003.
Art. 11 alin. 2 din Constituție arată că „Tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Art. 20 intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului” prevede „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Concluzionând, instanța trebuia să rețină că, ori de câte ori se invocă prevederile OUG nr.71/2009 sau ale actelor subsecvente, pentru a se bloca sau amâna executarea silită, acest impediment nu va fi luat în considerare.
Refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie o atingere adusă dreptului creditorilor persoane fizice ce decurge din art. 1 protocolul nr. 1 din Convenție.
Art. 6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretate de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a se plia la hotărârile judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
Art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Încă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs.Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite.
Întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
În cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „ Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi”. Curtea reamintește că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art. 6 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie o atingere adusă dreptului ce decurge din art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Ori, prin eșalonarea plății pe o perioadă de peste 4 ani de zile s-a creat un dezechilibru nerezonabil între interesul general și cel particular, astfel încât nu s-a respectat principiul proporționalității instituit de jurisprudența constantă a CEDO.
Mai mult decât atât, prin modificarea din nou a OUG 71/2009, drepturile bănești urmând a se eșalona pentru o perioadă de 5 ani.
Ori, așa cum s-a arătat, s-a statuat la nivel de jurisprudență a CEDO că statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate constitui norme care să ducă la amânarea realizării creanței care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință nepermisă și nerezonabilă în dreptul său la recunoașterea bunurilor prevăzute la art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.
S-a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii și judecarea cauzei în lipsă.
În drept, s-a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 282 Cod pr. civ.
Intimata debitoare Direcția Generala a Finanțelor Publice O., la data de 24.10.2011, în nume propriu și pentru T. M. S. și Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței ca legală și temeinică.
A arătat intimata debitoare că instanța de fond a reținut corect că înființarea popririi de către executorul judecătoresc nu are nici o bază legală, având în vedere că prin OUG nr. 71/2009 plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31.12.2009, se va realiza după o procedură de eșalonare executată de lege pe o perioadă de 3 ani, începând cu anul 2012.
În cauză, T. S., în calitate de terț poprit, este în imposibilitatea să efectueze plățile solicitate întrucât nu sunt credite bugetare repartizate cu această destinație, iar potrivit OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, alin. 1 al art. 1 dispune „ Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului ori sectorului bugetar, devenite executorii până la data de 31.12.2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
- în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
- în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
- în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu, iar alin. 2 al art. 1 dispune: În cursul termenelor prevăzute la alin. 1, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Astfel, prima instanță legal a reținut că nu este aplicabil dreptul comun în materia validării popririi, ci reglementarea specială prev. de OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 45/2010.
Nu există rea-credință nici din partea debitorului, nici din partea terțului poprit – care are aceiași subordonare cu debitorul – în executarea titlului executoriu invocat sau în efectuarea altui act de executare (înființare poprire), ci se respectă actul normativ invocat, în vigoare și care dispune imperativ: Art. 1 alin.2 – în cursul termenelor prevăzute la alin. 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
De altfel, Ministerul Finanțelor Publice, ca ordonator principal de credite, în subordinea căruia funcționează Direcția Generala a Finanțelor Publice O., a aprobat nota de plată a creanței stabilite prin titlul executoriu reprezentat de decizia nr. 1172/10.03.2009 a Curții de Apel C., urmând ca plata să se facă în condițiile stabilite prin OUG nr. 71/2009.
Hotărârea judecătorească în baza căreia a fost emisă adresa de înființare – poprire de către executorul judecătoresc, a fost desființată prin decizia civilă nr. 800/7.06.2011 a Tribunalului O. în dosarul nr._, deoarece plata titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar intră sub incidența OUG nr. 71/2009, modificată prin OUG nr. 45/2010. Așadar, actul de înființare a popririi fiind nul, este nulă și validarea popririi înființate în baza actului nul.
Privitor la invocarea termenului rezonabil de soluționare, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană, considerat a fi aplicabil și în faza executării silite cum este cel în cauză, iar întârzierea în executarea sentinței – fără a fi furnizată o justificare valabilă în acest sens, ar aduce atingere dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, a considerat că preambulul actului normativ de eșalonare a plății, justifică îndeajuns această întârziere, reținută corect de instanța de fond, Acesta dispune: „Luând în considerare dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență; având în atenție necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată de timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar; ținând seama de faptul că nepromovarea prezentei ordonanțe de urgență ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar, în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată”.
În aceste condiții, executarea silită specială dispusă prin OUG nr. 71/2009, modificată, nu este nemotivată, este legală și justificată și este dispusă pentru o perioadă rezonabilă, nefiind adusă nici o atingere dreptului creditorului, nefiind pusă la îndoială nici proprietatea bunurilor sale nici recunoașterea bunurilor. De altfel, dreptul la o procedură rezonabilă nu este consacrat doar de Convenția Europeană, ci și de alte instrumente internaționale, precum Pactul privind drepturile civile și politice, dar, cerința convenției este ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil, care se apreciază luând în considerare durata procedurii, natura pretențiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităților competente și al părților, dificultatea dezbaterilor etc.
În drept, s-au invocat dispoz. art. 115 și urm. C.pr.civ. precum și pe dispoz. art. 289 alin. 2 teza finală.
Prin decizia civilă nr. 332 din 3 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul O., în dosar nr._, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul creditor D. C., împotriva sentinței civile nr. 9676/23.09.2011, pronunțată de Judecătoria S., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații debitori Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice O. și intimata terț poprit T. M. S., având ca obiect validare poprire.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:
OUG nr. 45/2010, care modifică OUG nr.71/2009 este de imediată aplicabilitate și privește executarea tuturor titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, fiind irelevantă împrejurarea că executarea acestora nu a putut fi efectuată până la această dată.
Potrivit cerințelor impuse de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, autoritatea publică este ținută a constitui un arsenal de mijloace care să permită executarea hotărârilor judecătorești, executare văzută ca parte integrantă a procesului civil, fără a cărei finalizare dreptul de acces la justiție nu poate fi calificat ca real și efectiv.
Este drept că autoritățile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătorești îndreptate împotriva lor.
Însă, în situații de excepție, cum ar fi îndatorare excesivă, dificultăți financiare deosebite, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa constantă, a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii).
În acest context, perioada de prelungire a fazei de executare de 2 ani și 7 luni au fost apreciate ca justificate în condițiile de excepție date (Hotărârea Burdov împotriva Rusiei, paragraful 30; Hotărârea Societe de Gestion du Port de Campoloro împotriva Franței, V. Sergeyevich Kornilov împotriva Ucrainei Petrovich Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002) – respectiv lipsa vădită a fondurilor unei instituții publice.
Prin urmare, mecanismul eșalonării plății, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătorești, poate fi considerat în concordanță cu principiile consacrate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nefiind în contradicție cu aceasta.
Așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile OUG nr. 45/2010 sunt de imediată aplicabilitate în privința suspendării executării silite, însă aceasta nu exclude în mod evident executarea de bună voie a titlurilor executorii de către debitor, în condițiile art.3711 alin.1 Cod pr. civ.
În plus, tribunalul a reținut că prevederile OUG nr. 71/2009 nu sunt contrare dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Articolul 6 din Convenție garantează oricărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice litigiu privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. D. fiind faptul că executarea silită constituie o parte integrantă a unui proces civil, art. 6 protejează și dreptul de acces la executarea silită.
Instanța europeană recunoaște însă statelor care au aderat la CEDO, o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii pentru a permite sistemului lor să răspundă exigențelor art. 6, atâta vreme cât limitările impuse nu ating chiar substanța dreptului. Limitarea dreptului de acces la instanță este permisă, dacă are un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
În speță, instituția debitoare nu a refuzat executarea silită, însă s-a făcut aplicarea actului normativ care dă posibilitatea de a se plăti creanța eșalonat, la anumite intervale de timp. O astfel de normă juridică reprezintă o ingerință a Statului în dreptul creditorului de a obține executarea silită și prin aceasta, finalizarea procesului civil, dar este o ingerință care are un scop legitim, acela de a proteja bugetul de stat într-o perioadă critică și este proporțională cu scopul urmărit.
Caracterul proporțional al limitării dreptului creditorului de a obține executarea hotărârii judecătorești rezultă din faptul că prin OUG nr. 71/2009 nu este negat dreptul la executare, ci doar eșalonată plata creanțelor în timp, iar întârzierea rezonabilă a executării a fost admisă ca fiind posibilă.
În cauză, tribunalul a apreciat că întârzierea executării hotărârii apelanților are un caracter rezonabil, inclusiv în modalitatea în care OUG nr.71/2009 a fost modificată prin OG nr. 45/2010.
Nu s-a adus atingere nici drepturilor apelantului creditor, garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, deoarece prin alineatul 2 al aceluiași articolului se conferă Statului dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Expunerea de motive la adoptarea OUG nr. 71/2009 relevă situația financiară dificilă a Statului și argumentează eșalonarea plăților prin necesitatea protejării interesului general, astfel că sunt incidente dispozițiile convenției europene.
Totodată, dreptul de proprietate al creditorului asupra bunului constituit de creanțele împotriva Statului nu este negat, situație în care nu îi este atinsă substanța, sentința ce reprezintă titlul executoriu urmând a fi executată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs creditorul D. C., susținând că este nelegală și netemeinică, fiind rezultatul aplicării greșite a legii, respectiv art.304 pct. 9 Cod pr. civ.
Instanța de apel a încălcat în mod flagrant și deosebit de grav dispozițiile exprese ale art.148 alin.2 și 4 raportate la cele ale art.20 din Constituția României.
A mai arătat că, în ceea ce privește concordanța dispozițiilor OUG nr.71/2009, cu modificările și completările ulterioare, cu cele ale Convenției Europene, instanța nu mai este ținută de aprecierile Curții Constituționale dacă ordonanțele respective respectă sau nu principiile europene în materia drepturilor omului.
Refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie o atingere adusă dreptului creditorilor persoane fizice ce decurge din art.1 Protocolul nr.1 din Convenție.
Mai mult, s-a statuat la nivel de jurisprudență CEDO că statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței care o persoană o are împotriva sa, constituind o ingerință nepermisă și nerezonabilă în dreptul său la recunoașterea bunurilor prevăzute la art.1 din Protocolul 1 la CEDO.
Referitor la decizia nr.800/2011 a Tribunalului O., au susținut că instanța de apel a fost într-o gravă eroare, deoarece adresa de înființare a popririi nu a fost emisă în baza acestei hotărâri, iar pe de altă parte, dosarul în care s-a pronunțat această decizie a avut ca obiect contestația la executare formulată de Sindicatul Finanțelor Publice O., prin care s-a cerut obligarea B.E.J. să efectueze acte de executare silită pentru întreaga creanță și nu cum s-a procedat cu adresa de înființare poprire, decât pentru 34% din aceasta.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacată, în sensul admiterii cererii de validare.
În drept, a invocat dispozițiile art.304 pct. 9 Cod pr. civ.
Recursul este nefondat.
Criticile recurentului privind greșita interpretare a principiilor jurisprudenței CEDO nu sunt fondate, dispozițiile dreptului intern în materia executării creanțelor împotriva statului nefiind contrare dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Articolul 6 al Convenției garantează oricărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Dreptul de a obține executarea unei hotărâri judecătorești este parte a procesului civil și este garantat oricărei persoane prin art. 6 din Convenție ( CEDO, Cauza Ulger c. Turciei,_/02, hot. din 26 iunie 2007, M. și D. c. României ,_/00).
Dreptul de acces la justiție nu este însă un drept absolut, fiind recunoscute limitări ale acestuia, în anumite condiții.
Instanța europeană recunoaște că statele au o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii pentru a permite sistemului lor judiciar să răspundă exigențelor art. 6 ( cauza Ashingdane c. Regatului Unit, 28 mai 1985), atâta vreme cât limitările impuse nu ating chiar substanța dreptului. Limitarea dreptului de acces la instanță este permisă dacă are un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
În speță, instituția debitoare nu a refuzat executarea silită, însă s-a făcut aplicarea actului normativ care dă posibilitatea de a se plăti creanța eșalonat, la anumite intervale de timp. O astfel de normă juridică reprezintă o ingerință a statului în dreptul creditorului de a obține executarea silită și finalizarea procesului civil, dar este o ingerință care are un scop legitim, acela de a proteja bugetul de stat într-o perioadă critică, și este rezonabil proporțională cu scopul urmărit.
Caracterul proporțional al limitării dreptului creditoarei de a obține executarea hotărârii judecătorești rezultă din faptul că OUG 71/2009, modificată prin OUG nr.45/19 mai 2010, nu neagă dreptul la executare, ci doar stabilește modul în care creanța se va realiza, cu o întârziere rezonabilă, apreciată ca atare și de instanța europeană în cauza Vasyl Petrovych Krapynytskly împotriva Ucrainei, având în vedere că titlul executoriu a fost obținut în anul 2008. Măsura eșalonării plății este proporțională cu scopul urmărit, deoarece creditoarea a beneficiat de drepturile salariale care constituie un bun, titlul executoriu privind doar anumite restanțe, diferențe salariale datorate de angajator pentru o perioadă anterioară, rezultate din aplicarea greșită a unor prevederi legale. În al doilea rând, obligația efectuării plății din titlul executoriu nu a fost stinsă, prin voința legiuitorului, ci doar amânată pentru o perioadă rezonabilă de timp iar creditorul va benefica da data executării efective de actualizarea creanței cu indicele prețurilor de consum.
Prin norma de drept internă nu se aduce atingere nici dreptului reclamantei de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, deoarece alineatul 2 al articolului conferă dreptul statului de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Expunerea de motive la adoptarea Ordonanței relevă situația financiară dificilă a statului și argumentează eșalonarea plăților prin necesitatea protejării interesului general, astfel că sunt incidente dispozițiile convenției europene. În plus, dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului constituit de creanța împotriva statului nu este negat, nu îi este atinsă substanța, așa încât sentința ce reprezintă titlu executoriu nu rămâne inoperantă.
În concluzie, instanța apreciază că OUG nr. 71/2009 nu contravine Convenției Europene pentru Drepturile Omului; astfel fiind și întrucât prin această ordonanță de urgență a fost amânată și eșalonată executarea hotărârilor judecătorești care au ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar (categorie în care se încadrează și titlul executoriu al intimatei), Curtea apreciază că soluția care se impunea a fi adoptată în cauză era cea de respingere a cererii de validare.
Referitor la jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, invocată de instanța de apel, Curtea apreciază că nu este determinantă în soluționarea cauzei. Circumstanțele concrete care au fost avute în vedere de instanța europeană pentru drepturile omului în cauzele Broniowski contra Poloniei și respectiv Bourdov contra Rusiei, atunci când a reținut că au fost încălcate prevederile Convenției, diferă sub multe aspecte față de elementele concrete ale speței de față.
Asupra conformității OUG 71/2009 cu normele constituționale s-a pronunțat Curtea Constituțională prin mai multe decizii. Astfel, prin Decizia 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 237 din 14 aprilie 2010, s-a statuat că actul normativ criticat este o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-și executa creanța. Faptul că acesta își execută creanța într-o perioadă de 3 ani nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar. S-a arătat că executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de Convenție.
Guvernul, prin adoptarea ordonanței de urgență criticate, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu refuză punerea în aplicare a acestora. Măsura criticată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile unei crize financiare accentuate.
Instanța apreciază că nu sunt fondate apărările vizând inaplicabilitatea ordonanței, deoarece sumele de bani din titlul executoriu cu privire la care s-a dispus amânarea plății nu ar constitui drepturi de natură salarială. Astfel, noțiunea de „drepturi de natură salarială” este mai cuprinzătoare, sub aspect juridic, decât noțiunea de salariu și include toate acele drepturi de care se bucură un salariat în virtutea contactului său de muncă. Nu are relevanță pentru definirea noțiunii modul de impozitare al anumitor sume de bani ce sunt acordate de angajator sau resursele din care acestea se plătesc, ci faptul că plata se face în aprecierea calității de salariat, în absența acesteia nefiind posibilă acordarea anumitor drepturi materiale, indiferent dacă acestea constau în sume de bani sau servicii.
În ce privește indicarea eronată a deciziei nr.800/2011 a Tribunalului O., critica formulată de creditoare nu este fondată.
Așa cum rezultă din considerentele celor două hotărâri pronunțate în cauza de față, ca urmare a refuzului executorului judecătoresc de a înființa poprire, creditoarea s-a adresat Judecătoriei S. cu contestație la executare, iar prin sentința civilă nr.5629 din 5.11.2010, aceasta a fost admisă și s-a dispus obligarea executorului de a emite acte de executare silită pentru tot debitul.
Adresa de înființare a popririi s-a emis în baza acestei sentințe care ulterior a fost modificată în recursul soluționat de Tribunalul O. prin decizia nr.800/2011, dispunându-se respingerea contestației creditoarei.
Față de aceste considerente, urmează ca, în temeiul art. 312 alin.1 Cod pr. civilă, să se respingă, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de creditorul D. C. împotriva deciziei civile nr. 332 din 3 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul O., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata debitoare D.G.F.P. O. și intimata terț poprit T. M. S., având ca obiect validare poprire.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 15 Februarie 2012
Președinte, M. M. | Judecător, M. P.-P. | Judecător, E. S. |
Grefier, V. R. |
Red. jud. M. M.
Tehn. E.O.
2 ex./23.02.2012
J.f. F. S.
J.a. S. O.
I. B.
| ← Cereri. Decizia nr. 7/2012. Curtea de Apel CRAIOVA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1798/2012. Curtea de... → |
|---|
