Pretenţii. Sentința nr. 536/2012. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 536/2012 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 01-10-2012 în dosarul nr. 158/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIE Nr. 158/2012
Ședința publică de la 01 octombrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. G.
Judecător C.-A. S.
Grefier C. L.
Pe rol judecarea cauzei civil privind apelul declarat de D. M. M. împotriva sentinței civile nr. 536/CA din 18.04.2012 pronunțată de Tribunalul V., intimat fiind S. S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Dezbaterile în apelul de față au avut în ședința publică din data de 17.09.2012, susținerile și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea pentru data de 24.09.2012, când, față de imposibilitatea constituirii completului de judecată, s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
CURTEA
Asupra apelului civil de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 536/2011 din 18 aprilie 2012 Tribunalul V. a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul D. M. M. în contradictoriu cu pârâtul S. S..
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a susținut că afirmațiile cuprinse în articolele apărute în cotidianul local „Obiectiv de V.” la datele de 21.09, respectiv 22.09.2011, intitulate „Deputatul infidel” și „Șmenuri pe bani grei” reprezintă o faptă ilicită ce a cauzat un prejudiciu imaginii sale publice, faptă ilicită ce ar antrena răspunderea civilă delictuală a autorului acestor articole.
Raportat la data când se pretinde că s-a comis fapta ilicită, tribunalul a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 998, 999 din vechiul Cod civil.
Potrivit art. 998 cod civil „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999 Cod civil, „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”. Coroborând cele două texte legale menționate, instanța a constatat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se cere întrunirea cumulativă a următoarelor patru condiții: 1. existența unei fapte ilicite; 2. existența unui prejudiciu; 3. existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4. existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul.
În ceea ce privește fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern ca urmare a ratificării sale prin Legea nr. 30/1994, prevede în art. 10 paragraful 1 dreptul oricărei persoane la libertatea de exprimare, drept constând în libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a se ține seama de frontiere.
Cum cel mai adesea informațiile se transmit prin presă, instanța europeană a subliniat mereu în jurisprudența sa că, din moment ce libertatea de expresie constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, garanțiile presei au o importanță cu totul deosebită (cauza Goodwin contra Royaume Uni - 1996), presa fiind considerată „câinele de pază” ale unei societăți democratice care are tocmai rolul de a informa, de a controla și de a relata despre toate domeniile de interes public, inclusiv despre politicieni și despre funcționarii publici pentru ca opinia publică să cunoască dacă aceștia au sau nu o activitate satisfăcătoare și dacă își justifică mandatul cu care au fost investiți și dacă prestigiul cu care sunt înconjurați este autentic sau fals.
Tocmai din aceste considerente libertatea jurnalistică cuprinde și recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare (cauza D. contra României) deoarece libertatea de exprimare acoperă nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației, acestea fiind cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis în absența cărora nu există „societate democratică”.
Reclamantul este o persoană publică prin prisma funcției pe care o deține în Parlamentul României, respectiv aceea de deputat din partea Partidului Democrat Liberal, ales în colegiul uninominal nr. 6 din Circumscripția Electorală nr. 39 V.. Într-o jurisprudență constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unui om politic care acționează in calitatea lui de personaj politic, decât in privința unui particular. Omul politic se expune, în mod inevitabil și conștient, unui control mai atent al faptelor si gesturilor sale, control exercitat inclusiv de către ziariști (cauza Oberschlik contra Austriei).
În ambele articole, se face referire la o lucrare de interes public ce viza municipiul Huși și la modul în care, în opinia ziaristului, s-au respectat dispozițiile legale privind licitațiile publice cu privire la firma adjudecatară a lucrării. Cele relatate au avut la bază atât relațiile comunicate de Primăria mun. Huși cât și declarațiile date de reprezentantul legal al firmei declarate inițial câștigătoare. Dată fiind apartenența politică comună a primarului mun. Huși cu cea a reclamantului, ziaristul l-a asociat pe acesta cu modul de derulare a licitației, folosind expresii care conțin o doză de exagerare și critici la adresa activității de parlamentar a reclamantului. Instanța a constatat că ambele articole prezintă o situație factuală și judecăți de valoare cu privire la persoana reclamantului, ca politician. Expresia „deputatul traseist” are o bază factuală, întrucât reclamantul a făcut parte din mai multe partide politice, fiind membru PNL până în iunie 2009 și membru PDL, începând cu luna ianuarie 2010.
Reclamantul nu a negat că informațiile prezentate în presă cu privire la faptul că în urma contestației s-a schimbat firma declarată inițial câștigătoare, iar faptul că atribuirea finală a contractului . este asociată intervenției partidului de guvernământ de la acea dată se încadrează în marja de exagerare permisă de Convenție. Mai mult, față de calitatea sa de persoană publică acesta trebuie să suporte o critica mai virulenta a societății civile.
Concluzionând, tribunalul a constatat că reclamantul nu a dovedit că în cauză sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii delictuale a pârâtului, reclamantul nedovedind că există o faptă ilicită și nici un prejudiciu moral, declarația martorului fiind neconcludentă sub acest aspect.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul D. M. M., susținând că - sub aspectul condițiilor necesare antrenării răspunderii delictuale - acestea sunt îndeplinite în mod cumulativ, art. 998 - 999 Cod civil instituind obligația persoanei vinovate de comiterea unui delict să acopere integral prejudiciul cauzat persoanei vătămate.
Astfel, învederează apelantul că există o faptă ilicită a pârâtului, constând în publicarea unor materiale de presă cu un conținut nereal, întocmite cu nerespectarea regulilor minime de deontologie profesionala, fără o documentare prealabila absolut necesară stabilirii gradului de veridicitate al informațiilor ce urmau a fi publicate, pur si simplu la comanda cuiva.
D. M. M. susține că în acest mod pârâtul a exercitat abuziv dreptul la libera exprimare, CEDO statuând in cauza Lingens contra Austria: „Exercițiul libertății în domeniul presei necesita ca cel care vorbește sau scrie pentru public sa fie in măsura sa-si asume acțiunea sa”.
Existența faptei ilicite rezulta din simpla lecturare, întrucât lucrurile scrise in aceste articole sunt neadevărate si au afectat imaginea reclamantului.
Consideră apelantul că instanța de fond nu a avut în vedere probele administrate in cauză. Solicită a se observa că în cauza de față, așa cum impune practica CEDO, a făcut distincție între fapte si judecați de valoare.
Deși atipică în raport cu Regimul General al Răspunderii, soluția de mai sus este justificată pentru că, dat fiind caracterul subiectiv, intern, al prejudiciului moral, proba sa directa este practic imposibila.
În al doilea rând exista un prejudiciu, constând in atingerea onoarei, demnității, precum si in vădita lezare a imaginii publice si a respectului public de care reclamantul se bucura, împrejurări care, coroborate cu poziția sociala si profesionala a acestuia in cadrul mediului in care își desfășoară activitatea, sunt de natura a amplifica vătămarea adusa valorilor sociale ocrotite de lege și implicit a cuantumului despăgubirilor necesar a fi acordate pentru acoperirea acestui prejudiciu.
Arată apelantul că art. 30 alin. 6 din Constituție prevede ca libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine, iar art. 54 prevede ca drepturile si libertățile constituționale trebuie exercitate cu buna credința, fără sa încalce drepturile si libertățile celorlalți.
O alta condiție îndeplinită în cazul concret dedus judecații constă - în opinia apelantului - în legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtului și prejudiciul cauzat lui, a cărei existență decurge din coroborarea caracterului mincinos al articolelor, cu fotografia reclamantului atașata pe prima pagina a cotidianului in diferite ipostaze conotațiale, aspect de natură a intensifica gradul de penetrare al informației denaturate în conștiința opiniei publice.
O ultima condiție necesara angajării răspunderii delictuale a paratului consta in vinovăția acestuia, împrejurare care rezulta din publicarea unor informații cu un conținut nereal, fără verificarea lor prealabila, pretinde apelantul.
Asa cum reține și Curtea Europeana a Drepturilor Omului, presa joaca un rol esențial ., dar ea nu trebuie sa depășească anumite limite, ce țin în special de reputația și drepturile cetățenilor. Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupa un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, importanță subliniata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului pentru prima data în cauza Handyside contra Regatului Unit (1976), ideea fiind reluata apoi constant în toate cauzele ulterioare.
Dreptul garantat de articolul 10 nu este însa unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptata împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apară sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însa controlate de Curte prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor articolului 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței Curții si Comisiei. Aprecierea în concret a regimului protecției oferite de art. 10 depinde de o dubla calificare: calitatea autorului discursului incriminat, pe de o parte, si cea a pârtii lezate sau natura valorii aparate, pe de alta.
D. M. M. învederează că nu se poate solicita protecția oferita de art. 10 din Convenție dat fiind faptul ca această protecție a jurnaliștilor este subordonata condiției ca cei interesați sa acționeze cu buna-credința, în sensul de a furniza informații exacte si credibile cu respectarea deontologiei jurnalistice (Cauza Radio France). Paratul, in calitate de jurnalist, ar fi trebuit sa dea dovada de mai multa rigoare si de o prudenta sporita înainte de a publica articolele litigioase, afirmațiile jignitoare, asimilarea imaginii sale cu a unui infractor, el neputând beneficia in acest caz de așa-zisa prezumție de buna credința.
Afirmațiile redate în conținutul articolelor au determinat o distorsiune a realității, realizată cu rea-credință, fiind dublate de remarci suplimentare, judecata de valoare, supoziții, chiar insinuări grave susceptibile de a crea o imagine eronata în ochiul publicului (în acest sens Cauza Markt Intern GMBK si K. Beerman contr Germaniei).
Apelantul arată că potrivit art. 999 Cod civil „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa”.
Astfel, prin afirmațiile grave si nejustificate aduse la adresa sa paratul nu a făcut altceva decât să-i cauzeze grave prejudicii.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului în Cauza Lingens contra Austria a arătat ca libertatea de exprimare nu este si nu trebuie sa fie absoluta, iar dreptul la libera opinie si exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat in limitele sale firești, neputând prejudicia drepturile si interesele legitime ale altor persoane.
În situația de față atât conținutul ideilor exprimate in cauza ce atrage natura delictuala a faptelor, cat si modul de prezentare, folosirea abuziva a dreptului de exprimare prin articole, limbajul jignitor de natura sa aducă atingere onoarei, demnității si reputației sale ca om și ca parlamentar .
În cauză nu s-a formulat întâmpinare și nu s-au administrat probe noi, în sensul art. 295 alineat (2) Cod procedură civilă.
Examinând actele și lucrările dosarului, în aplicarea art. 295 alineat (1) Cod procedură civilă, curtea constată că apelul este fondat și urmează a fi admis, în limitele și pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul D. M. M. a invocat că, prin conținutul lor, articolele scrise de pârâtul S. S. - publicate la 21.09.2011 și 22.09.2011 - i-au cauzat un prejudiciu moral, pentru acoperirea căruia a solicitat despăgubiri în sumă de 1.000.000 lei sau obligarea la plata publicării hotărârii, precum și cheltuieli de judecată.
Instanța de apel reține - în contradicție cu cele statuate de tribunal - că articolele contestate cuprind nu numai judecăți de valoare critice însoțite de argumentația autorului, ci și declarații factuale, a căror veridicitate trebuia dovedită.
Astfel, alături de expresii ca „deputatul traseist” sau „el nu face absolut nimic pentru cetățenii care l-au votat” (judecăți de valoare), pârâtul a susținut că reclamantul „a tras sforile”, că „a sărăcit Hușiul cu 600 miliarde de lei vechi”, că „a acordat la indicațiile superiorilor portocalii de la centru o investiție de amploare unei societăți, fără ca aceasta să întrunească vreo condiție pentru a trece de licitație” și că s-a ocupat cu „trucarea licitațiilor”.
Aceste din urmă expresii, ce depășesc limitele criticii admisibile - prin atribuirea în sarcina reclamantului a unor activități care ating sfera faptelor penale - aduc în mod evident atingere dreptului la imagine a reclamantului.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, în virtutea rolului activ care-i este acordat, presa are efectiv obligația de a alerta publicul - atunci când este informată cu privire la existența unor presupune ilegalități comise de aleși locali și funcționari publici - însă referirea la persoane determinate, cu menționarea numelor și funcțiilor acestora, implică obligația de a furniza o bază factuală suficientă.
În același sens, în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului se face referire, în repetate rânduri, la faptul că exercitarea libertății de exprimare de către jurnaliști - prin articolele publicate - implică obligații și responsabilități și că garanțiile oferite de art. 10 din Convenția Europeană sunt supuse condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință.
Este adevărat că jurnaliștii se bucură de libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție, inclusiv prin admiterea unei posibile doze de exagerare sau chiar de provocare, însă exercitarea acestui drept este subordonată condiției ca ziariștii să acționeze cu bună-credință, astfel încât să ofere informații corecte, demne de crezare, cu respectarea deontologiei profesionale.
În acest sens, ei pot formula judecăți de valoare critice, numai cu condiția de a le putea demonstra veridicitatea, în caz contrar afirmațiile făcute fără o bază factuală apărând ca fiind excesive și situându-se în afara protecției conferite de art. 10 din Convenție.
Ori, în cauză, pârâtul S. S. a afirmat că reclamantul, în calitatea sa de deputat, s-ar fi implicat în activități nelegale, în scopul însușirii unor sume de bani provenite din fonduri publice, fără a demonstra veridicitatea acestor informații, depășind astfel limitele aduse libertății de exprimare și aducând atingere dreptului la imagine al reclamantului.
Instanța reține, din declarația martorului P. C., audiat la tribunal, că în urma publicării acestor articole reclamantul D. M. M. a suferit un prejudiciu moral, fiindu-i afectate atributele persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - prejudiciu care, potrivit dispozițiilor art. 998 - 999 din Codul civil în vigoare la momentul apariției materialelor se impune a fi reparat.
Cât privește cuantumul daunelor morale, curtea de apel consideră, în limita rezonabilă a marjei de apreciere, în lipsa unor criterii legale obiective și în raport de consecințele psihice negative suferite, că suma de 2.000 lei este echitabilă și suficientă pentru a repara prejudiciul produs.
Față de considerentele expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă se va admite apelul și se va schimba sentința Tribunalului V., în sensul admiterii în parte a acțiunii, cu obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 2.000 lei cu titlu de daune morale.
Cererea reclamantului-apelant, de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, va fi respinsă, cuantumul respectivelor cheltuieli nefiind probat în condițiile stabilite de articolul 274 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de reclamantul D. M. M. împotriva sentinței civile nr. 536/2012 din 18 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul V., Secția civilă, hotărâre pe care o schimbă în parte.
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul D. M. M. în contradictoriu cu pârâtul S. S..
Obligă pârâtul S. S. să-i plătească reclamantului D. M. M. suma de 2.000 lei, cu titlu de daune morale.
Respinge cererea reclamantului, vizând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată la fond și în apel.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 01 Octombrie 2012.
Președinte, A. G. | Judecător, C.-A. S. | |
Grefier, C. L. |
Red. G.A.
Tehnored. L.C.
4 ex. – 01.11.2012
Tribunalul V.: S. D. E.
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 397/2012. Curtea de Apel IAŞI | Pretenţii. Sentința nr. 1751/2012. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
