Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 278/2014. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 278/2014 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 03-02-2014 în dosarul nr. 10816/111/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA I CIVILĂ
Număr operator de date cu caracter personal 3159
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.278/R/2014
Ședința publică din 03 februarie 2014
PREȘEDINTE: C. D. – președintele instanței
JUDECĂTOR: P. A.
JUDECĂTOR: B. D. M.
GREFIER: G. M.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor civile declarate de recurentul pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICECLUJ prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR cu sediul în Oradea, ..2/B, jud.Bihor și recurentul reclamant V. N., domiciliat în ., loc Husasău de T., nr.397, județ Bihor, împotriva sentinței civile nr.189/C din 21 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr.221/2009.
Se constată că dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 20 ianuarie 2014, când părțile prezente au formulat concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință din acea zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, amânându-se pronunțarea hotărârii pentru data de 27 ianuarie 2014, respectiv data de azi.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 189/C din data de 21.06.2013, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr._, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul V. N., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
S-a constatat caracterul politic al măsurii deportării în perioada 11.08.1949 – 11.1952 în localitatea C. V., județul C., luată față de reclamant și părinții acestuia.
Au fost respinse celelalte capete de cerere formulate. Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinței s-a reținut că din probele administrate în cauză a rezultat că reclamantul și părinții săi au fost deportați în perioada 11.08._ în localitatea C. V., județul C., astfel că, în temeiul dispozițiilor art.3 din Legea nr. 221/2009, s-a admis primul capăt de cerere ca fiind întemeiat și s-a constatat caracterul politic al măsurii deportării dispuse față de reclamant și familia acestuia.
În interpretarea dispozițiilor art.5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, s-a pronunțat decizia nr.6/2013 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Față de dispozițiile deciziei sus arătate, obligatorie pentru instanțe, în temeiul dispozițiilor art.330 alin. 4, indice 7 Cod procedură civilă, s-a respins capătul de cerere ce vizează obligarea pârâtului la plata de daune materiale, întrucât bunurile mobile a căror contravaloare se solicită cu titlu de despăgubiri materiale nu se încadrează în categoria de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în temeiul legii 10/2001 și a Legii 247/2005.
În ceea ce privește acordarea daunelor morale, prin decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit, cu forță obligatorie pentru instanțe, conform art. 330/7 alin. 4 Cod procedură civilă, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerente, obligatoriu pentru instanțe, că efectele deciziilor de neconstituționalitate se produc pentru viitor și nu aduc atingere drepturilor câștigate; faptul că acțiunea întemeiată pe art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 s-a promovat când textul era în vigoare nu înseamnă că efectele acestuia se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, nefiind în prezența unui act juridic convențional sau a unor raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a opera legea incidentă la momentul în care raporturile au luat naștere.
S-a apreciat că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă juridic urmare a declarării neconstituționalității ei, iar dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă și nici nu este incidentă noțiunea de bun pentru a fi aplicabile dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul V. N., solicitând instanței admiterea acestuia și modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată și obligării pârâtului la plata sumei de 500.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit și a sumei de 68.300 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a recursului, recurentul - reclamant a arătat că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală, capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale fiind întemeiat în drept pe dispozițiile art. 998 Cod civil.
Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie interpretată în litera și spiritul ei.
Legea nr. 221/2009 constituie temei legal pentru restituirea atât a bunurilor imobile, cât și a celor mobile, întrucât art. 5 alin. 1 lit. b) se referă la bunuri confiscate, fără nicio distincție, iar „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.
Din conținutul prevederilor art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, rezultă că pot fi acordate despăgubiri cel puțin pentru utilajele agricole confiscate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 punctul 9, art. 304 indic. 1 Cod procedură civilă.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței admiterea acestuia și modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.
În motivarea în fapt a recursului, recurentul - pârât a arătat că instanța nu poate constata caracterul politic al măsurii administrative, întrucât acest caracter este dat de starea de fapt și de actele existente.
Prin această constatare se încearcă repunerea reclamantului în termenul de prescripție de 3 ani pentru a putea promova o acțiune în despăgubiri întemeiată în drept pe art. 998 – 999 Cod civil, acțiune ce este însă inadmisibilă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 3041 Cod procedură civilă.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate și în considerarea dispozițiilor art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Legea nr. 221/2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1949, în art. 3, arată ce înțelege această lege prin măsură administrativă cu caracter politic. Astfel, art. 3 stipulează: „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din următoarele acte normative:
a) Decretul nr.6/14.01.1950, Decretul nr. 60/10.03.1950, Decretul nr. 257/3.07.1952, Decretul nr. 258/22.08.1952, Decretul nr. 77/11.03.1954 și Decretul nr. 89/17 februarie 1958 ;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.2/1950, nr.1.154/26.10.1950, nr.344/15.03.1951, nr.326/1951, nr.1554/22.08.1952, nr.337/11.03.1954, nr.237/12.02.1957, nr.282/5.03.1958, nr. 1.108/2.08.1960 ;
c) Ordinul nr.100/Cabinet din 3.04.1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr.5/Cabinet/1948, Ordinul nr._/Cabinet/1948, Ordinul nr.490/Cabinet/1952, Ordinul nr.8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838/4.12.1952 al Ministerului Securității Statului.
Art. 4 din Legea nr. 221/2009 la alineatul al doilea arată că: „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora”.
Din interpretarea acestor norme juridice, rezultă că se poate constata caracterul politic și al altor măsuri administrative în afara dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în articolul 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, respectiv: „exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnarea prin forță a regimului comunist, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
Prin urmare, și în cazul prevăzut de art. 3 și în cel prevăzut de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului politic al unor măsuri administrative, dacă persoana a săvârșit fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele normative enumerate în art. 3 sau în art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999.
Pentru identitate de rațiune, în ceea ce privește definirea măsurilor administrative cu caracter politic, legiuitorul a procedat în mod similar cu definirea condamnărilor cu caracter politic, în sensul că, pe de o parte, s-a raportat la acte normative expres menționate, precizând că sunt măsuri administrative cu caracter politic orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în art. 3, evidențiate mai sus, iar, pe de altă parte, s-a raportat la scopul urmărit de cel supus măsurilor cu caracter administrativ, astfel cum acesta a fost definit pentru infracțiunile cu caracter politic.
Din probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar și declarațiile martorilor audiați, rezultă că reclamantul și părinții săi au fost deportați în perioada 11.08._ în localitatea C. V., județul C., măsură administrativă ce are caracter politic, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță.
Cu privire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral suferit, prin decizia nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Astfel, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 761 din data de 15 noiembrie 2010 au fost publicate Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Obiectul celor doua excepții de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Curtea a apreciat că textul legal care trebuie supus examinării este art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, având următorul cuprins:
”(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]”.
În motivarea acestei aprecieri, Curtea Constituțională a observat că autorul excepției de neconstituționalitate – S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice C. – a criticat doar soluția acordării de despăgubiri, neavând relevanță împrejurarea că ulterior sesizării Curții textul legal menționat mai sus a fost modificat, în sensul plafonării despăgubirilor. De altfel, Curtea a subliniat și că cea de-a doua soluție legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1.354/2010.
Curtea a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 Curtea conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
Curtea a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie”, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin Decretul-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, pe de o parte, și prin Legea nr. 221/2009, pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea Legii nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare.
Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există niciun temei juridic reglementat de Legea nr. 221/2009 care să permită acordarea de daune morale.
Prin Decizia nr. 12 pronunțată la data de 19.09.2011 în dosarul nr. 14/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Decizia este obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Legea nr. 221/2009 este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, este de reținut că legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.
Prin principiul aplicării imediate a legii noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după ., excluzând aplicarea legii civile vechi.
Legea civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica, fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității, dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau, dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s-a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
De asemenea, este de reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi. Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009 este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și-au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția.
Pe de altă parte, răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât normele juridice speciale sunt derogatorii și trebuie aplicate cu prioritate, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
În ceea ce privește însă despăgubirile materiale solicitate, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, în conformitate cu care orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005.
Totodată, cu privire la categoriile de bunuri pentru care se pot acorda despăgubiri materiale în temeiul Legii nr. 221/2009, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6/2013, statuându-se cu putere obligatorie pentru instanțe faptul că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv ale Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Cu privire la bunurile ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, art. 6 al. 1 și 2 prevede că prin imobile în sensul legii se înțeleg terenurile cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții, iar, potrivit alin. 2, măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate abuziv de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Art.6 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 se referă la bunurile imobile prin destinație, astfel cum sunt definite de art. 468 al. 1 Cod civil, adică mobile prin natura lor, însă, dată fiind destinația lor stabilită de proprietar, legea le declară imobile.
În speță, analizând bunurile confiscate cu privire la care se solicită acordarea de despăgubiri, se apreciază că pot fi încadrate în dispoziția legală mai sus menționată utilajele agricole, evaluate prin lucrarea de expertiză întocmită în fața primei instanțe de d-na expert Bodiuț S. la suma de 3700 lei ( filele 42-59 din dosarul tribunalului). Confiscarea acestor bunuri ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic a fost dovedită cu martorii audiați, M. T. și V. V., ale căror declarații au fost consemnate la filele 25 și 27 din dosarul primei instanțe.
Celelalte bunuri mobile a căror contravaloare se solicită, respectiv boi, cai, vaci, vițel, porci, familii albine, gâște, găini, butoaie vin, mobilier, îmbrăcăminte, încălțăminte, nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acesta a fost interpretat prin decizia nr. 6/2013 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate de instanța supremă în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, partea I.
Raportat la considerentele mai sus-expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În baza art. 304 pct. 9, art. 312 alin. 1-3 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de recurentul – reclamant V. N., va modifica în parte sentința civilă nr. 189/C din data de 21 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Bihor și va obliga pârâtul să plătească reclamantului suma de 3700 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit.
Instanța va obliga recurentul reclamant V. N. la plata către doamna expert Bodiuț S. a sumei de 1.000 lei, reprezentând diferență onorariu expert, astfel cum rezultă din devizul financiar întocmit la data de 11 iunie 2012, depus la dosar la fila 11 dosar.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
În baza art. 274 alin. 1, coroborat cu art. 316 Cod procedură civilă, față de soluțiile date recursurilor și reținând culpa procesuală a recurentului – pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța va dispune obligarea acestuia la plata către recurentul – reclamant a sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat, achitat potrivit chitanței nr. 323 din 2 august 2013, depusă la dosar.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în fața primei instanțe, inclusiv onorariul datorat și neachitat în întregime pentru lucrarea de expertiză, Curtea reține că acestea nu au fost solicitate la cuvântul pe fond în fața tribunalului, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință din data de 17 iunie 2013.
Prin urmare, acestea nu vor putea fi acordate, singura cheltuială de judecată ocazionată de soluționarea prezentului recurs fiind onorariul achitat avocatului în sumă de 400 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
ADMITE ca fondat recursul civil declarat de recurentul reclamant V. N., domiciliat în ., loc Husasău de T., nr.397, județ Bihor în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICECLUJ prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR cu sediul în loc. Oradea, ..2/B, jud.Bihor, împotriva sentinței civile nr.189/C din 21 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o modifică în parte, în sensul că:
Obligă pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamantul V. N. a sumei de 3.700 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
RESPINGE ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât S. R., reprezentat prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICECLUJ prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR cu sediul în loc. Oradea, ..2/B, jud.Bihor, împotriva sentinței civile nr.189/C din 21 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr._ .
Obligă pe recurentul reclamant V. N. la plata către doamna expert Bodiuț S. a sumei de 1.000 lei, reprezentând diferență onorariu expert.
Obligă pe recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească recurentului reclamant V. N. suma de 400 lei cheltuieli de judecată în recurs.
I R E V O C A B I L Ă.
Pronunțată în ședința publică din 03 februarie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
C. D. P. A. B. D. M. G. M.
Red. dec.jud.B. D.M./în concept 24.02.2014
Jud. fond C. D.
Tehnored.GM/2 ex./28.02.2014
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 169/2014. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 285/2014. Curtea de Apel ORADEA → |
|---|
