Cereri. Decizia nr. 667/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
Comentarii |
|
Decizia nr. 667/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-04-2013 în dosarul nr. 321/59/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 667
Ședința publică din 25 Aprilie 2013
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: Dr. L. L.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: D. K.
Pe rol se află soluționarea revizuirii formulate de revizuenta . deciziei civile nr. 365/06.03.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._/325/2010 în contradictoriu cu intimații C. M. și C. G..
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns în reprezentarea revizuentei, consilier juridic C. Chitarici F. A., intimata C. M. personal și asistată de avocat S. A. Grigoruța care a răspuns și în reprezentarea intimatului C. G., lipsă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța constată că s-a depus prin registratura instanței la data de 12.04.2013 de către revizuentă, completare la motivele cererii de revizuire.
Reprezentantul revizuentei depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică.
Reprezentanta intimaților depune la dosar împuternicire avocațială.
La interpelarea instanței, reprezentantul revizuentei arată că își susține cererea de suspendare a executării sentinței civile nr._/07.06.2011 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._/325/2010, așa cum a fost modificata/schimbată prin decizia din data de 6.03.2013 a Curții de Apel Timișoara, cerere formulată în baza art.325 rap. la art.403 alin. 3 C.pr.civ. ca fiind justificată, motivat de faptul că vânzarea imobilului către intimații din prezenta cauză ar însemna înstrăinarea imobilului care este proprietatea revizuentei, la un preț cu mult mai mic decât valoarea de piață, respectiv de circulație a acestuia la acest moment.
Reprezentanta intimaților arată că se opune acestei solicitări de suspendare a executării hotărârii până la soluționarea cererii de revizuire.
În deliberare, asupra cererii de suspendare a executării formulată de către revizuentă, Curtea reține că în conformitate cu art. 325 până la soluționarea cererii de revizuire, instanța competentă poate suspenda executarea. Așadar, suspendarea executării silite reprezintă o măsură specială care rămâne la aprecierea instanței de judecată în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea consideră că în cauză nu se impune suspendarea executării silite pana la soluționarea cererii de revizuire cu privire la care Curtea de apel este competentă să o soluționeze, astfel încât respinge această solicitare formulată de revizuentă.
Instanța, pune în discuția părților, competența de a soluționa cererea de revizuire întemeiată pe disp. art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă.
Reprezentantul revizuentei arată că lasă soluționarea acestei chestiuni de drept la latitudinea instanței.
Reprezentata intimaților depune la dosar practică judiciară și învederează instanței faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța competentă în soluționarea cererii de revizuire formulată și întemeiată pe prev. de art. . 322 pct. 7 Cod procedură civilă.
Instanța acordă cuvântul părților asupra cererii de revizuire întemeiată pe disp. art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă.
Reprezentantul revizuentei învederează instanței faptul că nu a găsit înscrisuri care să se încadreze in dispoz. art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă.
Reprezentata intimaților apreciază că poziția procesuală a revizuentului reprezintă de fapt o renunțare la cererea de revizuire pe care de fapt nu o mai susține. Revizuirea este inadmisibilă și neîntemeiată, astfel încât solicită respingerea cererii. Solicită cheltuieli de judecată. Depune la dosar concluzii scrise și chitanța nr. 5/25.04.2013 reprezentând dovada de achitare a onorariului de avocat.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 365/06.03.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._/325/2010 a fost admis recursul declarat de reclamanții C. M. și C. G. împotriva Deciziei civile nr. 750/A din 1 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._/325/2010.
A fost modificată decizia atacată în sensul că a fost admis apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr._ din 7 iunie 2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/325/2010.
A fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost admisă acțiunea formulată de reclamanți și a fost obligată pârâta S.C. I. S.A. să încheie cu reclamanții contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 20 al imobilului situat în Timișoara, . Lipovei, Cămin 2T), nr. 19, jud. T., înscris în CF nr._ Timișoara, CF col._ Timișoara, în condițiile Legii nr. 85/1992.
Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței, cu privire la respingerea excepțiilor.
A fost respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâta S.C. I. S.A. împotriva aceleiași decizii.
A fost obligată pârâta S.C. I. S.A. să plătească reclamanților suma de 46,45 lei cheltuieli de judecată în toate instanțele.
Pentru a pronunța această soluție, curtea a reținut că prin Decizia civilă nr. 750/A din 01.11.2012, pronunțată în dosarul nr._/325/2010, Tribunalul T. a respins apelul declarat de reclamanții C. M. și C. G. împotriva Sentinței civile nr._ din 07.06.2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/325/2010, în contradictoriu cu pârâta intimată S.C. I. S.A.
În consecință, Tribunalul a confirmat hotărârea primei instanțe, care a dispus următoarele: a respins excepțiile litispendenței, insuficientei timbrări, autorității de lucru judecat și inadmisibilității acțiunii; a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții C. M. și C. G. în contradictoriu cu pârâta S.C. I. S.A.
Contra acestei sentințe, în termen legal, uzând de dreptul conferit de legea procesuală civilă, au declanșat calea de atac a apelului reclamanții C. M. și C. G., solicitând admiterea căii de atac, desființarea hotărârii apelate, iar rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În susținerea căii de atac, apelanții au arătat că, în fapt, hotărârea instanței este nelegala și străină de probele, prezumțiile și normele juridice aplicabile în prezentul dosar.
În drept, s-au invocat prev. art. 282 si urm. C. proc. Civ.
Tribunalul a constatat că este neîntemeiat apelul declarat de reclamanți.
Împotriva deciziei Tribunalului au declarat recurs reclamanții C. M. și C. G. și pârâta S.C. I. S.A.
Reclamanții recurenți au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului și schimbarea sentinței cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.
În motivare, reclamanții recurenți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C . pr. civ., arătând că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale aplicabile în speță raportat la starea de fapt dedusă judecății și la înscrisurile existente la dosar.
Recurenții au mai susținut că pârâta nu a invocat în apărare faptul că nu au formulat cerere de cumpărare a imobilului, cerere care a fost înregistrată la sediul pârâtei și respinsă de către aceasta, înainte de a promova litigiul soluționat de Curtea de Apel Oradea, prin înscrisul nr. 1710/10.09.1992 emis de pârâtă.
În continuare, recurenții au relevat că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat în temeiul hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Oradea, avându-se în vedere actele juridice, ulterioare, de înstrăinare a locuințelor, precizând că în anul 1992, când recurenta a formulat cerere de cumpărare, deținea calitatea de chiriaș în baza contractului de închiriere nr. 9619/06.07.1989, accesoriu la contractul de muncă, valabil până în anul 2000, conform cărții de muncă, astfel că este îndreptățită la cumpărarea apartamentului în litigiu, în temeiul dispozițiilor art. 1 și 7 din Legea nr. 85/1992 și art. 5 din Decretul – lege nr. 61/1990.
În acest sens, au invocat și dispozițiile art. 18 alin 1 din OUG nr. 40/1999, care obligă proprietarul să notifice chiriașul despre intenția de vânzare a imobilului și instituie în favoarea chiriașului un drept de preemțiune, menționând că potrivit procesului verbal încheiat de executoriul judecătoresc la 11.02.2009, pârâta a refuzat încheierea unui contract de închiriere, iar constatarea încetării de drept a contractului de închiriere, prin încetarea contractului de muncă, este contrazisă de dispozițiile OUG nr. 40/1999, care prevede prelungirea de drept a contractului de închiriere.
De asemenea, au învederat că potrivit art. 5 alin 2 din Decretul – lege nr. 61/1990 și art. 7 alin 1 din Legea nr. 85/1992, dreptul de a cumpăra locuința revine numai chiriașului care o ocupă efectiv, susținând că instanța de apel ignoră incidența în speță a prevederilor instituției tacitei relocațiuni (art. 1437 C. civ.), precum și faptul că C. M. a fost chiriașă a imobilului în litigiu la data formulării cererii de cumpărare și la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
Pârâta recurentă S.C. I. S.A. a solicitat admiterea recursului său și modificarea în parte a hotărârii atacate, numai în sensul admiterii excepției puterii de lucru judecat referitor la regimul juridic al locuinței ce face obiectul acestei cauze,în raport de Decizia civilă nr. 334/04.03.2008, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr._, cu incidență în ce privește petitul principal al acțiunii.
Prin întâmpinare, pârâta S.C. I. S.A. a solicitat respingerea recursului reclamanților, arătând că introducerea acțiunii de față, după ce prima lor cerere de chemare în judecată, ce face obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei Timișoara, (suspendat în apel) a fost respinsă, reprezintă un abuz de drept.
Pârâta a mai învederat că reclamanții au calitate de detentori precari ai imobilului, ce nu le permite încheierea contractului de vânzare-cumpărare în condițiile Legii nr. 85/1992, precizând că aceștia au încercat să inducă în eroare instanța de recurs anexând cererii de recurs o adresă care se referă la numita P. S. și nu la reclamanți, însă nu au fost în măsură să înfățișeze instanței cererea de cumpărare.
De asemenea, pârâta a arătat că prin Decizia nr. 334/2008, pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel Oradea a confirmat legalitatea Deciziei Consiliului de Administrație al S.C. I. S.A., cu nr. 2479/19.10.1994, prin care toate locuințele imobilului în litigiu au fost calificate locuințe de intervenție, aspect care rezultă din contractul de închiriere nr. 9619/06.07.1989.
Prin întâmpinare, pârâta a mai arătat că este absurdă susținerea reclamanților că dețin un contract de închiriere, în condițiile în care prin adresa nr. 189/19.02.1998 și notificarea din 08.04.1999 expediată prin executorul judecătoresc a fost invitată la sediul unității în vederea încheierii contractului de închiriere, notificare în cuprinsul căreia s-a precizat că neprezentarea va fi considerată drept refuz de a mai încheia contractul de închiriere, urmată fiind de notificarea 582/27.04.2001 și de alte adrese, ultima fiind cea cu nr. 881/27.06.2003, în care s-a precizat că vor fi aplicate dispozițiile art. 11 alin 2 din OUG nr. 40/1999.
În fine, pârâta a menționat că a încetat de drept, la data de 01.01.1991, contractul de închiriere nr. 9619/06.07.1989, când reclamanta C. M. (fostă A.) a încetat raporturile de muncă, aspect reținut în mod corect prin Sentința civilă nr. 5610/25.03.2010, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ .
În drept, pârâta a invocat prin întâmpinare dispozițiile art. 299-316 C. pr. civ., Legea nr. 146/1997, art. 969-970 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 și 44 din Constituția României.
Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta S.C. I. S.A., în principal, ca inadmisibil, pentru aceea că nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe, iar în subsidiar, ca neîntemeiat, cu motivarea că, prin încheierea actelor juridice de înstrăinare, locuințele nu pot fi considerate de intervenție, iar ei sunt îndreptățiți la cumpărarea imobilului în baza art. 5 alin 2 din Decretul – lege nr. 61/1990 și art. 7 alin 1 din Legea nr. 85/1992.
În urma examinării deciziei atacate, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. pr. civ., Curtea a apreciat că este inadmisibil recursul pârâtei S.C. I. S.A. și că este întemeiat recursul reclamanților C. M. și C. G..
Astfel cu privire la recursul pârâtei S.C. I. S.A. Curtea a reținut că acesta vizează doar neadmiterea excepției de lucru judecat în baza Deciziei civile nr. 334/04.03.2008, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr._ .
Or, prima instanță, prin Sentința civilă nr._/07.06.2011, a respins această excepție, iar împotriva acestei sentințe pârâta S.C. I. S.A. nu a declarat apel, situație în care recursul pârâtei S.C. I. S.A. este inadmisibil, fiind exercitat omisso medio.
A fost găsit întemeiat recursul reclamanților.
Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă și prin întâmpinare, Curtea a apreciat că este neîntemeiată această excepție, întrucât, așa cum corect au stabilit ambele instanțe, din extrasul CF nr._-C1 (CF vechi nr,_ Timișoara) rezultă în mod evident că societatea pârâtă a schimbat natura juridică a acestor locuințe, în sensul de a nu mai fi locuințe de intervenție, fiind vândute, după pronunțarea Deciziei nr. 334/2008 a Curții de Apel Oradea, mai multe locuințe, iar pentru altele s-au încheiat promisiuni de vânzare – cumpărare, o dovadă în acest sens fiind „Anunțul „pârâtei, din 2010, prin care aduce la cunoștință chiriașilor faptul că a hotărât vânzarea camerelor de imobil la prețul de 19.000 euro (f. 7 dos fond).
În legătură cu fondul litigiului, este adevărat că adresa nr. 1710/10.09.1992, emisă de pârâta S.C. I. S.A. (f. 15 dosar recurs), a fost comunicată unei alte persoane, respectiv numitei C. S. și nu reclamantei C. M. (fostă A.) M., însă, contrar celor invocate de pârâtă și celor reținute de instanța de apel, Curtea reține că reclamanta C. M. și-a manifestat voința juridică de a cumpăra imobilul în litigiu prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr._ din 13.10.1992, formulată împreună cu alți locatari ( f 127 dos apel).
În al doilea rând nu au putut fi însușite susținerile pârâtei S.C. I. S.A., potrivit cărora contractul de închiriere nr. 9619/06.07.1989 a încetat din data de 01.01.1991, când au încetat raporturile de muncă ale reclamantei C. M., așa cum s-a reținut și prin Sentința civilă nr. 5610/2010, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dos._, întrucât, pe de o parte, acest dosar este suspendat în apel, sentința nefiind nici măcar definitivă, iar pe de altă parte, reclamanta C. M. și-a desfășurat activitatea până la data de 11.04.2003, conform cărții de muncă, în cadrul S.C. ALPHA S.A. Timișoara, societate comercială ce a luat naștere ca și pârâta S.C. I. S.A. prin divizarea fostei întreprinderi de stat „Trustul de Construcții Industriale Timișoara”, ceea ce înseamnă continuitatea desfășurării raporturilor de muncă.
Astfel, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 7 alin 1 din Legea nr. 85/1992 care prevăd că „locuințele construite din fondurile unităților economice s-au bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de intervenție, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului – lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi”, precum și dispozițiile art. 7 alin 6 din aceeași lege, conform cărora „beneficiază de prevederile alin 1 și chiriașii care nu sunt angajații unităților proprietare”.
Prin urmare, obligația de a vinde ia naștere atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: 1) locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . legii; 2) solicitantul să fie titularul contractului de închiriere, la momentul formulării cererii de cumpărare, putând fi sau nu angajat al unități proprietare; 3) locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție.
Or, aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță.
În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 5/2008, dată în interesul legi, stabilind că obligația de vânzare a acestor imobile este una in rem, în raport de natura obiectului (locuință construită din fondul unităților economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a legii), și nu o obligație in personam, derivată din calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a legii.
Același caracter propter rem al obligației instituite de Legea nr. 85/1992 în sarcina proprietarilor unor astfel de locuințe a fost afirmat și de către Curtea Constituțională din Decizia nr. 814/2011, arătându-se că „în cazul privatizării unităților din ale căror fonduri a fost construită locuința ce a făcut obiectul vânzării, obligația de vânzare către chiriaș, prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/1992 (...) este o obligație in rem, iar nu o obligație in personam, reglementată în considerarea subiectului, societatea comercială care a luat naștere pe calea privatizării”.
Recent, prin Decizia nr. 3/18.02.2013, pronunțată în dosarul nr. 20/2012, în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „ în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin 1 și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, stabilește că aceste prevederi instituie o obligație legală pentru societățile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuințele construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, cu excepțiile prevăzute de lege”.
În plus, din perspectiva respectării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 44 din Constituție, se impun cu caracter obligatoriu considerentele deciziilor Curții Constituționale prin care s-a constat conformitatea dispozițiilor art. 1 și 7 din Legea nr. 85/1992, cu motivarea că „ deși în proprietatea societății comerciale sau a regiilor autonome au intrat și locuințele construite din fondurile proprii, legiferarea, ulterior adoptării Constituției, a posibilității ca fiecare chiriaș al unei asemenea locuințe să devină proprietar nu poate fi privită decât ca o limitare a dreptului de proprietate al persoanelor juridice respective. Astfel se consacră o normă de justiție socială, chiriașii având posibilitatea să cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem juridic-statal”.
Astfel, prin obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu se afectează patrimoniul acesteia, întrucât ca efect al subrogației reale cu titlu particular, dreptul de proprietate va fi înlocuit cu prețul plătit de chiriașul cumpărător, preț care în cazul de față va fi cel stabilit potrivit Decretului – lege nr. 61/1990, deoarece procedura de vânzare a început în anul 1992, când s-a întâlnit oferta (legală) cu acceptare ofertei, în acest sens fiind și normele tranzitorii cuprinse în art. II din Legea nr. 244/2011.
Cu alte cuvinte, pârâta nu poate invoca încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în condițiile în care imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul său cu titlu gratuit, în urma transformării unităților de stat în societăți comerciale, și primește în locul prețului de piață un preț mai mic, stabilit prin lege.
În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu garantează în toate situațiile o compensație integrală pentru lipsirea de proprietate, obiective legitime, de utilitate publică, precum cele ce urmăresc măsuri de reformă economică sau justiție socială pot milita pentru o rambursare inferioară valorii de piață a bunului (cauza James ș.a. vs Regatul Unit, Marea Cameră, Hotărârea din 21 februarie 1986).
Față de cele de mai sus, în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 alin 1 și 3 C. pr. civ., Curtea a respins ca inadmisibil recursul pârâtei S.C. I. S.A., a admis recursul reclamanților, a modificat decizia atacată, în sensul că a admis apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința apelată, sens în care a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâta să încheie cu reclamanții contract de vânzare cumpărare pentru apartamentul în litigiu, în condițiile Legi nr. 85/1992, astfel cum era în vigoare înainte de modificarea acesteia prin Legea nr. 244/2011, urmând a menține sentința cu privire la soluțiile de respingere a excepțiilor.
În baza art. 274 C. pr. civ., pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.
În cauză a fost formulată o opinie separată de către unul dintre magistrații care au făcut parte din completul de judecată învestiți cu soluționarea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 750/A/01.11.2012 pronunțată de Tribunalul T., apreciindu-se că se impune și respingerea recursului reclamanților.
În motivarea opiniei separate s-a arătat că respingând apelul reclamanților, tribunalul a reținut că aceștia nu pot obține încheierea contractului de vânzare – cumpărare a locuinței în litigiu întrucât nu au dovedit că au adresat pârâtei o cerere de cumpărare în baza Legii nr. 85/1992 și că, astfel, nu au făcut dovada acceptării ofertei de cumpărare cuprinsă în lege.
Pe calea recursului, reclamanții au invocat neobservarea de către instanță a înscrisului 1710/10.09.1992 emis de pârâtă din care rezultă că aceasta a respins cererea de cumpărare înregistrată sub nr. 1661.
Aceste susțineri nu sunt de natură a atrage modificarea deciziei recurate câtă vreme, referindu-se la o afirmată interpretare eronată a probelor administrate ori la nepronunțarea asupra unei dovezi, ele vizează netemeinicia hotărârii (putând fi, eventual, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 10, 11 C. pr. civ. – norme abrogate la data pronunțării deciziei) și nu nelegalitatea acesteia, conform art. 304 pct. 1-9 C. pr. civ.
Pe de altă parte, adresa nr. 1710/10.09.1992 emisă de pârâtă nu are ca destinatar reclamanta recurentă ci o altă persoană, care nu are nici o legătură cu prezenta cauză (f 15 dosar)
Nici decizia 697/24.05.1994 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr. 571/C/1994 nu se poate constitui în temei de admitere a recursului reclamanților.
Astfel, nici în primă instanță și nici în apel reclamanții nu au făcut referire la conținutul menționatei hotărâri și la efectele acesteia prin prisma dispozițiilor art. 1 alin 1, art. 7 alin 1 din Legea nr. 85/1992.
Or, a invoca din oficiu existența și conținutul menționatei decizii în calea extraordinară de atac a recursului echivalează cu depășirea de către instanță a rolului activ consacrat de dispozițiile art. 129 alin 2-5 C. pr. civ., cu atât mai mult cu cât, fiind depusă la dosarul instanței de apel, reclamanții nu au înțeles să se prevaleze de hotărâre, iar aceasta nu are nici natura unei probe noi în recurs în sensul art. 305 C. pr. civ.
Pe de altă parte, corespunde realității că decizia civilă nr. 697/24.05.1994 sus-menționată a fost depusă la dosarul tribunalului de pârâtă și că aceasta (ca și reclamanții) avea cunoștință despre conținutul ei.
Pârâta nu a avut, însă, posibilitatea de a cunoaște efectul dat de instanță acestei decizii, respectiv dovada formulării de către chiriaș a unei cereri valabile de cumpărare în temeiul Legii nr. 85/1992, câtă vreme această împrejurare nu a fost pusă, în condiții de contradictorialitate – componentă a dreptului la apărare – în discuția părților.
În consecință, în mod corect a reținut tribunalul că reclamanții nu au făcut dovada formulării cererii de cumpărare astfel că, întrucât condițiile pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 85/1992 se cer a fi întrunite cumulativ, este inutilă examinarea celorlalte critici ale reclamanților-recurenți.
Împotriva deciziei civile nr. 365/06.03.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._/325/2010, a formulat cerere de revizuire revizuenta .> considerând-o ca fiind netemeinică și nelegală, susținând că în mod incorect, instanța a admis recursul declarat de reclamanții C. M. și C. G. împotriva Deciziei civile nr. 750/A din 1 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._/325/2010; a modificat decizia atacată în sensul că a admis apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr._ din 7 iunie 2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/325/2010; a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis acțiunea formulată de către reclamanți și a obligat societatea . încheie cu reclamanții un contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 20 al imobilului situat în Timișoara, . Lipovei, Cămin 2T), nr. 19, jud. T., înscris în CF nr._ Timișoara, CF col._ Timișoara, în condițiile Legii nr. 85/1992 și a menținut în rest dispozițiile sentinței, cu privire la respingerea excepțiilor. De asemenea, prin aceasta decizie civilă Curtea de Apel Timișoara a respins ca inadmisibil recursul declarat de . aceleiași decizii. Totodată s-a dispus obligarea . plata către reclamanți a sumei de 46,45 lei reprezentând cheltuieli de judecată în toate instanțele.
Revizuenta a arătat că exista opinie separata a unui magistrat ce a făcut parte din completul de judecata al Curții de Apel Timișoara ce a soluționat cererile de recurs ale reclamanților si a recurentei . sensul de respingere a ambelor recursuri.
Revizuenta a solicitat anularea deciziei civile pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în ședința publica din data de 06.03.2013 in dosarul cu nr._/325/2010, respectiv respingerea in întregime a cererii principale introduse de către reclamanți si în consecința schimbarea/modificarea in tot a hotărârii atacate - decizia pronunțata la data de 06.03.2013 de Curtea de Apel Timișoara in dosarul cu nr._/325/2010, in sensul respingerii cererii de chemare in judecata formulata de către reclamanți, pronunțând o noua hotărâre legala si temeinica, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces si suspendarea executării sentinței civile cu nr._ pronunțată la data de 07.06.2011 de către Judecătoria Timișoara Secția Civilă în dosarul nr._/325/2010, astfel cum aceasta a fost modificata/schimbata prin decizia din data de 06.03.2013 a Curții de Apel Timișoara Secția I Civila pronunțata in dosarul cu nr._/325/2010, urmând a se fixa in sarcina revizuentei plata cauțiunii aferente.
În motivare, revizuenta a arătat că în mod întru totul nefondat Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă împotriva căreia au formulat prezenta cerere de revizuire, pronunțata in dosarul cu nr._/325/2010, a admis recursul declarat de către reclamanții C. M. si C. G. împotriva Deciziei civile nr. 750/A din data de 01.11.2012 pronunțata de Tribunalul T. in dosar nr._/325/2010, a schimbat in parte sentința primei instanțe in sensul ca a admis acțiunea formulată de către reclamanți și a obligat societatea . încheie cu reclamanții un contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 20 al imobilului situat în Timișoara, . Lipovei, Cămin 2T), nr. 19, jud. T., înscris în CF nr._ Timișoara, CF col._ Timișoara, în condițiile Legii nr. 85/1992.A menținut în rest dispozițiile sentinței, cu privire la respingerea excepțiilor.
Curtea de Apel Timișoara trebuia sa fi respins ca nefondat recursul declarat de către reclamanți, revizuenta invocând si înaintea acestei instanțe faptul ca este incident efectul pozitiv al puterii de lucru judecat (prezumtia puterii de lucru judecat) in ce privește capetele de cerere privind constatarea faptului ca apartamentul in litigiu nu are caracter de locuința de intervenție si cel privind obligarea societății la vânzarea imobilului, raportat la sentința civilă cu nr. 4487/16.06.2006 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosarul 3697/R/2006, sentință rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 611/A/14.06.2007 a Tribunalului Bihor pronunțata în dosarul nr._ și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 334/2008-R pronunțată în data de 04.03.2008 de către Curtea de Apel Oradea în dosarul anterior menționat (6518/lll/2006), prin Decizia civilă nr. 334/2008-R/04.03.2008, Curtea de Apel Oradea stabilind in mod irevocabil ca toate locuințele 2 din blocul 2T situat in Timișoara, Calea Lipovei (actualmente Calea S. B.), nr. 35, jud. T., așadar inclusiv locuința cu nr. 20 ce a făcut obiectul litigiului in dosarul nr._/325/2010 al Judecătoriei Timișoara, sunt locuințe de intervenție care nu se pot vinde in temeiul Legii nr. 85/1992, excepție care este una de fond și peremptorie, de ordine publica, ce poate fi invocata in orice stadiu al judecații, așadar inclusiv in faza recursului.
Referitor la motivul de ordine publică privind puterea de lucru judecat în raport cu decizia nr. 334/2008-R/04.03.2008 a Curții de Apel Oradea, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată cu putere de lucru judecat când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză. Este adevărat că, în general, partea din hotărâre care interesează lucrul judecat este dispozitivul pentru că acesta cuprinde soluția și dispozitivul se execută, însă, în anumite situații, beneficiază de putere de lucru judecat si considerentele, atunci când sunt avute în vedere acele considerente în lipsa cărora nu ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii. Doctrina și practica judiciară au statuat că acest tip de considerente reprezintă considerente decisive, adică acelea care constituie susținerea necesară a dispozitivului făcând corp comun cu acesta. Așadar, beneficiază de putere de lucru judecat și considerentele unei hotărâri judecătorești care constituie susținerea necesară a dispozitivului făcând corp comun cu acesta.
Mai mult decât atât, în anumite situații, respectiv în cazul hotărârilor prin care se respinge o acțiune în justiție necesitatea de a recurge la considerentele hotărârii are caracter imperativ.
Prin sentința civila cu nr. 5610/25.03.2010 pronunțata de Judecătoria Timișoara Secția Civila in dosarul cu nr._, a fost respinsa cererea de chemare in judecata formulata de reclamanții C. M. si C. G. împotriva . de chemare in judecata care are petite absolut identice cu acțiunea civila ce a făcut obiectul dosarului cu nr._/325/2010 al Judecătoriei Timișoara.
Pentru aceste motive, introducerea de către reclamanți a acestei a doua acțiuni civile la Judecătoria Timișoara (actiunea civila ce a făcut obiectul dosarului cu nr._/325/2010 al Judecătoriei Timișoara, care are petite identice/similare cu prima), imediat ce prima lor cerere de chemare in judecata( dosar nr._ al Judecătoriei Timișoara) a fost respinsa de către instanța de fond, reprezintă in mod evident un abuz de drept din partea reclamanților, având in vedere ca, astfel cum s-a arătat mai sus, in dosarul cu nr._ al Judecătoriei Timișoara s-a dispus evacuarea reclamanților din locuința.
Evidenta cu privire la susținerea revizuentei reiese si din formularea ca petit al prezentei cereri de chemare in judecata de către reclamanți (petitul 2- din precizarea/completarea de acțiune) a solicitării adresate instanței de judecata sa constate ca aceștia dețin un drept respectiv titlu locativ cu privire la imobilul societății, deși după cum s-a arătat mai sus, societatea . cerut acest lucru pe cale reconvenționala in dosarul cu nr._ al Judecătoriei Timișoara.
Aceeași concluzie rezulta si din conduita procesuala a reclamanților in aceste doua dosare, concretizata in introducerea prezentei acțiuni cu scopul clar de a suspenda judecata in apel a dosarului nr._ al Tribunalului T. Secția Civila, ceea ce s-a si întâmplat.
În cauză este vorba din partea reclamanților despre exercitarea dreptului lor procesual în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe. Dovada in acest sens o reprezintă si recunoașterea de către însăși reclamanți, in cuprinsul recursului lor împotriva încheierii de suspendare a judecații in dosarul nr._ al Tribunalului T. Secția Civila(recurs judecat de către Curtea de Apel Timișoara si respins), ca "ne aflam in prezenta unor acțiuni parțial diferite, dar care au un scop comun, obligarea paratei sa îmi încheie contractul de vânzare-cumpărare al apartamentului", așadar recunoașterea reclamanților ca cele doua cereri de chemare in judecata (cea ce formează obiectul prezentul dosar si cea care face obiectul dosarului nr._ al Tribunalului T. Secția Civila au aceeași cauză (finalitate urmărita) si același obiect.
Este inadmisibil ca instanța de recurs sa conchidă, probabil in urma înaintării in ședința din 06.03.2013 de către avocata reclamanților a unor înscrisuri (ce nu au fost comunicate si societății, așadar despre care nu are cunoștința) ca reclamanții plătesc chirie către societatea . vreme însăși reclamanții au recunoscut în scris în acțiunea lor civila, in întâmpinarea lor la cererea reconvenționala în dosarul cu nr._ al Judecătoriei Timișoara Secția Civilă, in motivele cererii lor de apel si cele ale cererii lor de recurs precum si permanent pe parcursul judecării procesului ce a făcut obiectul dosarului cu nr._/325/2010 al Judecătoriei Timișoara ca societatea refuza sa primească/încaseze plata „chiriei", aceasta, deoarece, după cum s-a arătat in scris si susținut in ședințele de judecata in acest dosar, in realitate, in fapt, nu exista un contract de închiriere intre reclamanți si societate ulterior încetării celui anexa-accesoriu al reclamantei C. (fosta A.) M. la contractul sau de munca cu antecesoarea societății.
Or, reclamanții nu au cum sa facă dovada ca acele sume (de altfel infime, derizorii, de nivelul a 20 sau 30 lei, in orice caz neachitate lunar, ci poate o data la 2 sau 3 ori 5 ani), chiar daca ar fi fost plătite către societate prin posta ar reprezenta contravaloarea folosinței/chiriei pentru locuința proprietate a societății noastre si nu, de exemplu, contravaloarea a unei parți (de asemenea infime) din contravaloarea utilităților consumate de către reclamanți pentru cam. cu nr. 20, utilități pe care societate, având in vedere ca reclamanții din prezentul dosar nu le achita.
Reclamanții nu pot susține (si instanța de judecata-Curtea de Apel sa confirme acest fapt) ca dețineau la data formulării cererii de chemare in judecata -10.06.2010 ce a făcut obiectul dosarului cu nr._/325/2010 al Judecătoriei Timișoara, un contract de închiriere cu societatea pentru locuința cu nr. 20, contrar realității, si contrar voinței societății, contrar opoziției revizuentei exprimate si comunicate in scris reclamanților in tot acest interval de timp, dovada fiind înscrisurile aflate la dosarul cauzei (instantei de fond si a celei de apel), societatea considerând ca prima instanța si cea de judecata a apelului au reținut corect ca reclamanții nu dețin un titlu locativ valabil pentru a ocupa imobilul acesteia si, ca, in realitate, conform probelor administrate in cauza, reclamanții nu îndeplinesc condiția obligatorie ceruta de Legea nr. 85/1992 in baza căreia reclamanții si-au întemeiat cererea de chemare in judecata- si anume condiția de a avea calitatea de chiriaș al imobilului cu privire la care solicita obligarea la vânzare.
În speța, situația juridica recunoscuta prin hotărârea Curții de Apel Oradea a intrat in puterea lucrului judecat si nu mai poate fi contrazisa printr-o alta hotărâre judecătoreasca fără a se aduce atingere autorității de lucru judecat de care beneficiază, lucru care nu poate fi permis, acesta fiind un aspect important al dreptului de acces la justiție si reglementat prin art. 6 din CEDO si consacrat de jurisprudența Curții Europene de C. al Drepturilor Omului.
Apoi, daca ar fi reținut incidența in speța a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, Curtea de Apel Timișoara, având in vedere prioritatea acestei excepții, in condițiile prev. de art. 137 alin. 1 din vechiul Cod de pr. civ., nu mai trebuia sa analizeze apărările invocate de reclamanți referitor la incidența in speța a prevederilor L. nr. 85/1992, raportat la existenta sau nu a condiției de chiriaș a reclamanților, cu privire la care Tribunalul T. a conchis ca prima instanța a reținut corect ca reclamanții nu au aceasta calitate.
Or, prin recursul lor, reclamanții au invocat si motive ce au vizat starea de fapt, pe care au apreciat-o ca fiind greșit reținuta in raport cu probele administrate, îndeosebi cu privire la titlul locativ pe care au arătat ca îl socotesc ca fiind valabil. Însă, starea de fapt in reglementarea de la acea data a recursului de către Codul de pr. civ. - in speța a art. 304, nu mai putea face obiectul analizei de către instanța de recurs. Așadar, critica adusa de reclamanți referitoare la greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu mai poate fi valorificata pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de casare in reglementarea actuala acelei date a art. 304 Cod pr. civ., punctul 11 al art. 304, care permitea cenzurarea in recurs a greșelilor grave de fapt, fiind abrogat prin OUG nr. 138/2000.
Apoi, din actele aflate la dosarul cauzei reiese în mod clar notificarea de către societate a reclamantei privind inexistenta unui contract de închiriere cu societatea . locuința ce face obiectul litigiului, respectiv a faptului ca ocupa imobilul societății fără a avea titlu locativ, si solicitarea repetata adresata reclamanților de a parași locuința, inclusiv anunțarea concediului reclamanților, după cum s-a arătat mai sus, si după cum recunosc însăși reclamanții, societatea . sa încaseze orice sume cu titlu de chirie si chiar contravaloare folosința de la reclamanți.
Societatea . a schimbat natura juridica a apartamentului cu nr. 20, ce face obiectul litigiului, la acest moment locuința ce face obiectul cauzei este in continuare locuință de intervenție, cu privire la natura juridică a acesteia existând autoritate de lucru judecat raportat, după cum s-a arătat, la Decizia civilă nr. 334/2008-R pronunțată în data de 04.03.2008 de către Curtea de Apel Oradea în dosarul cu nr._ .
În prezenta speța este incident efectul pozitiv al lucrului judecat in ce privește capătul de cerere din acțiunea civila a reclamanților privind obligarea noastră la vânzarea imobilului, raportat la Decizia civilă a Curții de Apel Oradea mai sus amintita.
S-a stabilit cu putere de lucru judecat ca imobilul in litigiu este locuința de intervenție si ca nu se poate vinde chiriașilor, acțiunile unilaterale ulterioare ale societății invocate de către reclamanții-recurenți, chiar daca ar fi reale, neavând aptitudinea de a schimba acest caracter (conform Deciziei nr. II din 1997 a CSJ).
Așadar, în ce privește admiterea recursului reclamanților soluția Curții de Apel Timișoara este una incorecta, nelegala .Reclamanții nu dețineau la data formulării cererii de chemare in judecata si nu dețin nici la acest moment titlu locativ pentru a ocupa imobilul nostru.
Or, nu există nici o dispoziție legală care să oblige societatea să încheie cu reclamantul - fostul chiriaș un contract de vânzare-cumpărare a imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, in fapt, reclamanții din aceasta cauza având doar calitatea de detentori precari ai imobilului proprietate a subscrisei, calitate ce nu le permite încheierea contractului de vânzare-cumpărare in condițiile Legii nr. 85/1992.
Mai mult, reclamanții in mod voluntar au încercat sa inducă în eroare instanța de recurs făcând referire in cuprinsul cererii lor de recurs la o adresa cu nr. 710/10.09.1992 (sau 1.710/10.09.1992), pretinsa din partea societății, adresata însa numitei C. S. si nu reclamantei C. M. (fosta A.) din prezentul dosar.
În final, este inadmisibil sa existe o practica judiciara neunitara/contradictorie a instanțelor de judecata din mun. Timișoara inclusiv a Curții de Apel Timișoara in litigii identice -respectiv in soluționarea irevocabila a unor acțiuni civile formulate de către reclamanți ce locuiesc in același imobil-. care se afla si locuința ce face obiectul prezentei cauze, acțiuni prin care acești reclamanți au acționat in judecata in perioada 2009-2010 solicitând același lucru ca si reclamanții din dosarul cu nr._/325/2010 al Judecătoriei Timișoara- prezentul dosar, si anume ca instanța sa oblige societatea sa încheie cu reclamanții un contract de vânzare a locuințelor din imobilul mai sus indicat- . in mun. Timișoara, Calea S. B., nr. 35, jud. T., in baza aceleași legi nr. 85/1992 si a decretului-lege nr. 61/1990, Curtea de Apel Timișoara respectiv Tribunalul T. ca instanța de recurs confirmând corectitudinea soluțiilor date de către instanța de fond in ce privește respingerea acestor acțiuni, marea lor majoritate pe motivul incidenței in cauza a excepției autorității de lucru judecat raportat la decizia 334 R/04.03.2008 a Curții de Apel Oradea pronunțata in dosarul cu nr._ .
În toate aceste dosare revizuenta a formulat cereri reconvenționale prin care a solicitat sa se constate ca reclamanții locuiesc in imobilele acesteia fără a avea titlu locativ si in consecința ca instanța de judecata sa dispună evacuarea lor din imobil, învederându-va ca acțiunile civile principale ale reclamanților au fost respinse irevocabil de către Curtea de Apel Timișoara respectiv de către Tribunalul T., aceste instanțe admițând cererile reconvenționale si dispunând in consecința evacuarea reclamanților din imobil pentru lipsa de titlu locativ.
Revizuenta a solicitat de asemenea, pe cale de ordonanța președințiala suspendarea provizorie a executării hotărârii - sentinței civile cu nr._ pronunțată la data de 07.06.2011 de către Judecătoria Timișoara Secția Civilă în dosarul nr._/325/2010, astfel cum aceasta a fost modificata/schimbata prin decizia din data de 06.03.2013 a Curții de Apel Timișoara Secția I Civila pronunțata in dosarul cu nr._/325/2010, pana la soluționarea de către instanța a cererii de suspendare, in drept invocând prev. art. 325 din vechiul Cod de pr. civ., coroborat cu art. 403 alin. (4) din vechiul Cod de pr. civ., respectiv disp. art. 512 Cod pr. civ.
Aceasta cerere, respectiv urgenta luării măsurii de suspendare a executării este justificata de faptul ca vânzarea imobilului către reclamanți in condițiile prevăzute de Legea nr. 85/1992 ar însemna înstrăinarea imobilului care este proprietatea revizuentei la un preț cu mult mai mic decât valoarea de piața respectiv de circulație a acestuia la acest moment, așadar la un preț derizoriu in raport cu valoarea reala a locuinței, ar însemna ieșirea din patrimoniul societății a acestui imobil, ceea ce ar afecta in mod grav interesele acționarilor societății reprezentând o diminuare însemnata a patrimoniului revizuentei.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 509 punctul 5, 6 si 8 Cod pr. civ., art. 509-513 Cod pr. civ., art. 322 punctul 5 si punctul 7 din vechiul Cod de proc. civ., art. 322- 328 din vechiul Cod de proc. civ., art. 1201 din vechiul Cod civ., art. 137 din vechiul Cod de pr. civ., art. 166 din vechiul Cod de pr. civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1436 si urm. din vechiul Cod civil, art. 969 si art. 970 din vechiul Cod civil, art. 44 din Constituția României.
În probațiune, au fost depuse: chitanța . nr._/18.03.2013 in valoare de 10 lei, emisa de Direcția Fiscală a Primăriei mun. Timișoara Biroul Evidență contribuabili și încasări; Decizia civila cu nr. 994/29.03.2012 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara Secția I Civila in dosarul cu nr._/325/2009; Decizia civila cu nr. 821/20.03.2012 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara Secția I Civila in dosarul cu nr._/325/2009; Decizia civila cu nr. 1532/12.06.2012 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara Secția I Civila in dosarul cu nr._/325/2009; Decizia civila cu nr. 608/23.02.2012 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara Secția I Civila in dosarul cu nr._/325/2009; Decizia civila cu nr. 61/18.01.2012 pronunțata de Tribunalul T. Secția I Civila ca instanța de recurs in dosarul cu nr._/325/2010; Decizia civila cu nr. 474/R/11.04.2012 pronunțata de Tribunalul T. Secția I Civila ca instanța de recurs in dosarul cu nr._ ; sentința civila nr._/12.09.2011 pronunțata de Judecătoria Timișoara Secția Civila in dosarul cu nr._, rămasa definitiva si irevocabila prin decizia din data de 14.11.2012 a Tribunalului T. pronunțata in dosarul cu nr._, dovada fiind extras de pe ECRIS-portalul instanțelor de judecata din Romania(web-site al Ministerului Justiției) privind acest dosar; sentința civila nr._/18.09.2012 pronunțata de Judecătoria Timișoara Secția Civila in dosarul cu nr._/325/2012, rămasa definitiva si irevocabila prin decizia din data de 13.03.2013 a Tribunalului T. pronunțata in dosarul cu nr._/325/2012, dovada fiind extras de pe ECRIS-portalul instanțelor de judecata din Romania(web-site al Ministerului Justiției) privind acest dosar.
La data de 12.04.2013, revizuenta a formulat o completare la motivele cererii de revizuire, arătând că exista contradictorialitate de hotărâri in aceasta pricina, este adevărat, sentința civila cu nr. 5610/25.03.2010 pronunțata de Judecătoria Timișoara Secția Civila in dosarul cu nr._, la care s-a făcut referire în cererea de revizuire, nefiind una definitiva.
În al doilea rând, critica adusa de reclamanți in motivarea cererii lor de recurs referitoare in principal la greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a unei interpretări eronate a probatoriului administrat, chiar daca ar fi fost reala, nu mai putea fi valorificata pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de casare in reglementarea actuala acelei date a art. 304 Cod pr. civ., punctul 11 al art. 304, care permitea cenzurarea in recurs a greșelilor grave de fapt, fiind abrogat prin OUG nr. 138/2000.
În aceste condiții soluția data de către Curtea de Apel Timișoara prin admiterea recursului reclamanților reprezintă o evidenta depășire de către instanța de judecata a rolului activ al judecătorului/instanței, principiu statuat de dispozițiile art. 129 alin. 2-5 din vechiul Cod de pr. civ., ceea ce este inadmisibil.
Mai mult, înscrisurile invocate de către reclamanți, depuse respectiv înaintate instanței de judecata in stadiul de recurs de către reclamanții-recurenți nici nu au natura unei probe noi in recurs in sensul arătat de art. 305 din vechiul Cod de pr. civ.
Rolul activ al instanței, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. pr. civ., nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia, instanța neavând obligația să ordone anumite dovezi câtă vreme părțile aveau mijloacele procesuale pentru a determina administrarea probelor pe care le apreciau necesare în vederea apărării propriilor interese.
Rolul activ al judecătorului nu poate conduce la concluzia că sarcina probei ar cădea asupra instanței sau că nerespectarea de către părți a dispozițiilor referitoare la propunerea probelor nu ar avea consecințe procedurale.
De asemenea, rolul activ nu poate înlocui implicarea însăși a părții în exercitarea propriilor obligații procesuale prevăzute de art. 129 alin.1 Cod proc.civila.
Într-adevăr, judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul și a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor, dar. principiul rolului activ al judecătorului nu trebuie absolutizat deoarece s-ar ajunge la desființarea unor hotărâri pe motivul că instanța nu a ordonat anumite dovezi deși părțile aveau mijloacele procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau.
Este incorecta reținerea de către Curtea de Apel Timișoara Secția I Civila prin decizia nr. 365/06.03.2013 pronunțata in dosarul cu nr._/325/2010 ca reclamanții îndeplinesc cumulativ toate cele 3 condiții prevăzute de Legea nr. 85/1992, deoarece in realitate reclamanții NU aveau titlu locativ pentru a ocupa imobilul societății - camera cu nr. 20 la data introducerii cererii de chemare in judecata ce a făcut obiectul dosarului cu nr._/325/2010 al Judecătoriei Timișoara Secția Civila - si anume la data de 10.06.2010 !!! si nici la data introducerii primei lor acțiuni civile- cea din 2009, la Judecătoria Timișoara Secția Civila(dosar nr._ al Judecătoriei Timișoara Secția Civila) - si anume la data de 02.04.2009 !!!
Or, titlul locativ al reclamantei C. (fosta A.) M. pentru cam. cu nr. 20 -reprezentat de contractul de închiriere cu nr. 9619/06.07.1989 încheiat cu antecesoarea societății, a încetat de drept odată cu încetarea raporturilor de munca dintre reclamanta si antecesoarea societății (locatorul angajator), ori cel mai târziu, după cum însăși Curtea de Apel Timișoara Secția I Civila a reținut prin decizia împotriva căreia s-a declarat prezenta cerere de revizuire, la data de 11.04.2003, când, conform cărtii de munca a reclamantei, aceasta a încetat raporturile de munca si cu S.C. ALPHA S.A., societate desprinsa si ea din fostul Trust de Construcții Industriale Timișoara.
Așadar, in anul 2009, si 2010, după cum s-a arătat mai sus, reclamanta nu avea in nici un caz titlu locativ pentru a ocupa imobilul societății si, prin urmare nu îndeplinea condiția sine qua non ceruta de Legea nr. 85/1992 si anume pe aceea de a avea calitatea de chiriaș al imobilului cu privire la care a solicitat obligarea la vânzare.
În consecința, motivația Curții de Apel Timișoara Secția I Civila legata de acest aspect este una incorecta, care este in mod evident contrara realității. Mai cu seama in condițiile in care instanța Curtea de Apel a observat ca adresa cu nr. 1710/10.1992 emisa de revizuentă a fost adresata unei alte persoane decât reclamanta din prezentul dosar. Curtea a făcut totuși o eroare precizând in pag. 10, paragraful al doilea, a Deciziei nr. 365/06.03.2013 ca aceasta adresa a fost "comunicata", si nu ca ea a fost destinata/adresata unei alte persoane, cum este real.
Apoi, a reținut ca reclamanta si-ar fi manifestat voința de a cumpăra imobilul in litigiu printr-o acțiune civila înregistrata la Judecătoria Timișoara in anul 1992, este incorect si lipsit de temei, atâta vreme cat, tocmai, aceasta acțiune a fost soluționata irevocabil in anul 2008 prin Decizia Curții de Apel Oradea pronunțata in dosarul cu nr._, in sensul respingerii cererii de chemare in judecata formulata de reclamanta împreuna cu alți locatari din imobil-blocul de locuințe. Si a admis recursul reclamanților pe acest motiv, in condițiile in care reclamanții nu au însa calitatea de chiriaș ai imobilului-locuinței cu nr. 20 este intru totul nelegal.
Or, contractul de închiriere accesoriu la contractul de munca al reclamantei nu putea fi prelungit prin relocațiune tacita, prelungirea sa fiind exclusa prin chiar prevederile sale contractuale, si in condițiile in care reclamanții nu au plătit contravaloarea folosinței imobilului revizuentei, respectiv in condițiile in care nu au dat curs solicitării revizuentei de a încheia un contract de închiriere si nu s-a ajuns la un comun acord in ce privește cuantumul chiriei care este de esența contractului de locațiune. Nu se poate aprecia existenta unu raport de locațiune intre părți câtă vreme reclamanții nu au plătit lunar contravaloarea folosinței imobilului revizuentei in tot acest interval de timp.
Nu se poate vorbi, așadar, despre existenta unui contract de locațiune intre părți ulterior încetării celui accesoriu al contractului de munca al reclamantei. De altfel, reclamanții nu au făcut dovada înaintea instanței de judecata ca ar fi plătit chirie pentru folosința locuinței revizuentei..
Din înscrisurile aflate la dosar, înaintate instanței de judecata de către revizuentă si chiar de însăși reclamanții rezulta in mod clar refuzul acestora de a încheia un nou contract de închiriere cu societatea revizuentă.
Pe de alta parte, așa cum s-a arătat in cererea de revizuire, in speța este incident efectul pozitiv al autorității de lucru judecat raportat la Decizia Curții de Apel Oradea nr. 334/2008-R pronunțată în dosarul cu nr._ .
Situația juridica recunoscuta prin hotărârea Curții de Apel Oradea a intrat in puterea lucrului judecat si nu mai poate fi contrazisa printr-o alta hotărâre judecătoreasca fără a se aduce atingere autorității de lucru judecat de care beneficiază, lucru care nu poate fi permis, acesta fiind un aspect important al dreptului de acces la justiție si reglementat prin art. 6 din CEDO si consacrat de jurisprudența Curții Europene de C. al Drepturilor Omului.
S-a stabilit cu putere de lucru judecat ca imobilul in litigiu este locuința de intervenție si ca nu se poate vinde chiriașilor, acțiunile unilaterale ulterioare ale revizuentei invocate de către reclamanții-recurenți, chiar daca ar fi reale, neavând aptitudinea de a schimba acest caracter (conform Deciziei nr. 11 din 1997 a CSJ).,
In acest sens s-a pronunțat si Curtea de Apel Timișoara Secția I Civila . (avand ca obiect cererea de chemare in judecata împotriva revizuentei formulata de către reclamanți ce locuiesc in același imobil . in mun. Timișoara Calea S. B.(fosta Lipovei), nr. 35,- ., întemeiata pe aceleași dispoziții ale Legii nr. 85/1992 — decizia nr. 994/29.03.2012 pronunțata in dosarul cu nr._/325/2009 al Curții de Apel Timișoara, în aceasta decizie instanța, in judecarea recursului reclamanților, arătând ca, " împrejurarea ca, după pronunțarea hotărârii irevocabile de către Curtea de Apel Oradea, parata a vândut pe piața libera o parte din locuințele ce au același caracter, nu reprezintă o modificare a regimului juridic al locuinței ce face obiectul prezentului litigiu, locuință ce își păstrează caracterul de locuința de intervenție, si raport cu care, se examinează cererea reclamanților de încheiere a unui contract de vânzare-cumpărare in temeiul Legii nr. 85/1992, invocata de reclamanți" - pagina nr. 12, paragraful 2 din aceasta decizie civila.
De asemenea in decizia mai sus enunțata, la aceeași pagina cu nr. 12, primul paragraf, Curtea de Apel Timișoara a reținut ca, "Curtea retine ca deși reclamanții susțin ca nu este întrunita condiția triplei identități de parți, obiect si cauza, sub aspectul cauzei, așa cum am mai precizat, pretențiile lor se fundamentează pe aceleași împrejurări de fapt si de drept indicate si in procesul civil purtat anterior si soluționat irevocabil. Ceea ce interesează sub aspectul autorității de lucru judecat, este cauza raportului juridic a dreptului pus in discuție iar nu cauza acțiunii civile in ansamblul ei. Cauza dreptului constituie cauza cererii de chemare in judecata si identitatea ei in doua litigii intre aceleași parți, cu privire la același obiect, atrage excepția autorității de lucru judecat".
La paragraful 3 din pagina nr. 12 a același decizii civile se arata ca,:"Cum reclamanții si-au întemeiat prezentul demers judiciar pe dispozițiile Legii nr. 85/1992 ... este evident ca intre prezenta acțiune si cea care a făcut obiectul dosarului cu nr. 3697/R/2006 al Judecătoriei Oradea, exista identitate de cauza, ca si fundament al raportului juridic dedus judecații, adică starea de fapt calificata juridic si care constituie sursa generatoare a dreptului pretins. Scopul demersului juridic al reclamanților este același, respectiv obligarea paratei la vânzarea imobilului in care locuiesc".
În mod corect Tribunalul T. a respins apelul reclamanților. Pe calea recursului, reclamanții au invocat motive ce priveau neluarea in considerație a probelor administrate, susținerile lor in acest sens, neputând atrage însa modificarea deciziei pronunțate de Tribunal Apreciem, de asemenea, ca nici decizia cu nr. 697/24.05.1994 pronunțata de către Tribunalul T. in dosarul cu nr. 571/C/1994 nu poate determina admiterea recursului reclamanților.
Nici in prima instanța si nici in apel reclamanții nu au făcut referire la conținutul acestei hotărâri judecătorești si la efectele acesteia prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992.
Or, a invoca din oficiu existenta si conținutul acestei hotărâri judecătorești in calea extraordinara de atac a recursului echivalează cu depășirea de către instanța de judecata a principiului rolului activ al instanței, statuat de către Codul de procedura civila.
Mai mult, reclamanții nu au înțeles sa se prevaleze de aceasta hotărâre, care, de altfel, nici nu are natura unei probe noi in recurs in sensul arătat de art. 305 din vechiul Cod de pr. civ.
Mai mult, revizuenta nu a avut posibilitatea de a cunoaște efectul conferit de către instanța de judecata acestei decizii - decizia civila cu nr. 697/24.05.1994, si anume dovada formulării de către chiriaș a unei cereri valabile de cumpărare in temeiul Legii cu nr. 85/1992, atâta timp cat această împrejurare nu a fost pusa in condiții de contradictorialitate (care este o componenta esențiala a dreptului la apărare) in discuția părtilor.
Cererea revizuentei de suspendare provizorie a executării hotărârii împotriva căreia s-a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispoz. art.325 rap. la art.403 alin.4 C.pr.civ. a fost soluționată prin Încheierea nr.3 din 1.04.2013 pronunțată de Curtea de apel Timișoara în dosarul nr._ .
Cererea revizuentei de suspendare a executării hotărârii împotriva căreia s-a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispoz. art.325 rap. la art.403 alin.3 C.pr.civ. a fost respinsă de Curte la termenul de judecată din 25 aprilie 2013, pentru motivele arătate în practicaua prezentei decizii.
La același termen de judecată din 25.04.2013 Curtea a pus în discuția părților competența materială a Curții de Apel Timișoara de a soluționa cererea de revizuire întemeiată pe dispoz. art.322 pct.7 C.pr.civ.
Așa cum rezultă din completarea motivelor cererii de revizuire, revizuenta a invocat faptul că există contradictorialitate între Decizia civilă nr.365/6.03.2013 a Curții de Apel Timișoara și Sentința civilă nr.5610/25.03.2010 a Judecătoriei Timișoara.
Revizuirea formulată în cauză a fost întemeiată pe dispoz. art.322 pct.7 C.pr.civ., iar potrivit art.323 alin.2 C.pr.civ., cererea de revizuire în acest caz se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice.
Or, deoarece în speță una din hotărâri este pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, este evident că Înalta Curte de Casație și Justiție este competentă să soluționeze cererea de revizuire întemeiată pe art.322 pct.7 C.pr.civ
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 137 alin 1 raportat la art. 158 și 159 pct.2 C.pr.civ., Curtea va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a cererii de revizuire întemeiată pe dispoz. art.322 pct.7 C.pr.civ. formulată de revizuenta . Deciziei civile nr.365/6.03.2013 a Curții de Apel Timișoara în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Analizând cererea de revizuire întemeiată pe dispoz. art.322 pct.5 C.pr.civ. prin prisma condițiilor de admisibilitate conform art.326 alin.3 rap., instanța reține următoarele:
În conformitate cu art.3 alin.1 din Legea nr.76/2012, dispozițiile Noului cod de procedură civilă (în vigoare de la data de 15.02.2013) se aplică numai proceselor (…) începute după . acestuia. Deoarece în speța de față litigiul a început o dată cu introducerea cererii de chemare în judecată anterior datei de 15.02.2013, este evident că prezentei revizuiri îi sunt aplicabile depozițiile din codul de procedură civilă 1865 cu modificările ulterioare.
Conform dispozițiilor art.322 pct.5 din C.pr.civ. invocate de revizuenți, revizuirea unei hotărâri se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.
Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, încât exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege, respectiv art.322 pct.1-10, iar revizuenta și-a întemeiat prezenta cerere pe dispoz. art.322 pct.5 C.pr.civ. Pentru a se putea invoca acest motiv și a se admite revizuirea trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: partea interesată să se bazeze pe un înscris nou care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, înscrisul invocat să fi existat la data pronunțării hotărârii și să nu fi putut fi produs în procesul anterior dintr-o împrejurare mai presus de voința părții sau din cauza reținerii acestuia de către partea potrivnică, înscrisul nou să fie determinant în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia pronunțării pricinii, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată.
Or, în prezenta cauză, revizuenta nu invocă înscrisuri noi în înțelesul textului de lege mai sus citat, ci doar aduce critici deciziei curții de apel vizând modul de soluționare a cererilor de recurs declarate în cauză.
Pentru considerentele arătate mai sus, instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art.322 pct.5 C.pr.civ., astfel încât va respinge cererea de revizuire întemeiată pe acest text de lege.
În baza art.326 alin.1 rap. la art.274 C.pr.civ. va obliga revizuenta să plătească intimaților suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat conform chitanței de la fila 117 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge cererea de revizuire întemeiată pe dispoz. art.322 pct.5 C.pr.civ. formulată de revizuenta . contradictoriu cu intimații C. M. și C. G. împotriva Deciziei civile nr.365 din 6.03.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.
Admite excepția de necompetență materială a Curții de Apel Timișoara, și, în consecință, declină competența de soluționare a cererii de revizuire întemeiată pe dispoz. art.322 pct.7 C.pr.civ. formulată de aceeași revizuentă împotriva aceleiași decizii civile în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Obligă revizuenta să plătească intimaților suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25.04.2013.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
A.-M. N. DR. L. L. M. G.
GREFIER,
D. K.
Red. A.M.N. – 30.04.2013
Tehnored. D.K./2 ex. – 30.04.2013
Instanța de recurs: Curtea de Apel Timișoara-judecători-Rujița R., G. O. și F. Ș.
← Cereri. Decizia nr. 1256/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Anulare act. Decizia nr. 195/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
---|