Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1288/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1288/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 2643/115/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1288
Ședința publică din 10 octombrie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G. JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă N. I.-F. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C. S. împotriva Sentinței civile nr.1354 din 11.03.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Ministerul Public este reprezentat de procuror M.-U. C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nefiind formulate cereri și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs .
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului reclamantei și menținerea hotărârii tribunalului care în mod corect a respins acțiunea, în conformitate și cu Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin Sentința civilă nr.1354 din 11.03.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta N. I. F. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S..
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul C.-S. a reținut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr._ din 05.06.2012, reclamanta N. I. Forina a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. solicitând să se constate că se încadrează în dispozițiile art. 1 alin.3 și art. 5 din Legea 221/2009, să se constate caracterul politic al condamnărilor suferite de bunicii și de tatăl său N. I., N. V. și N. I. și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 Euro daune morale și 500.000 Euro daune materiale.
În fapt, reclamanta arată că prin Decizia MAI nr. 200/1951 familia tatălui său a fost răpită din casa unde locuiau, fiind deportați în Câmpia Bărăganului.La momentul deportării, toată averea familiei era trecută pe numele tatălui reclamantei N. I.. Arată că solicită daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor materiale ,uneltelor agricole și animalelor pe care le deținea familia la momentul deportării și cu echivalentul producției agricole pe perioada 1951-1989.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 1 alin.3,4, art. 4 și art. 5 alin.1 lit. b din Legea 221/2009 coroborat cu art. 112 și disp. privitoare la procedura de judecată din codul de procedură civilă .
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. nu a formulat întâmpinare în cauză.
În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri constând în acte de stare civilă, extras din tabel nominal cu numele locuitorilor dizlocați, casele cu camere și dependințele lor, extras cu situația locuitorilor . însămânțate,proces-verbal din anul 1951, decizia nr. 2762/2007 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, tabel nominal cu casele cu camere și dependințele lor ,inventar cu bunurile confiscate de la N. I., adresa nr. D-177/2.11.200, decizia nr. 2763,hotărârea nr. 656/1990 emisă de Comisia Județeană C.-S. în baza D- 118/1990;a fost efectuată în cauză și expertiza tehnică efectuată de expert Turnea I..
Din analiza probelor administrate în cauză, tribunalul a reținut următoarele:
Din adresa nr. D.177/2.11.2000 a Ministerului Justiției-Direcția Instanțelor Militare(fila 37 dosar) rezultă că familia reclamantei compusă din N. I. bunic,N. V.-bunică și G. M.-străbunică, au fost strămutați prin decizia MAI nr. 200/1951, la data de 18.06.1951 din . sa fixat domiciliu în Jegălia jud. Ialomița. La data de 20.12.1955, prin decizia MAI nr. 6200/1955 s-au ridicat restricțiile domiciliare.
Deși prin acțiunea introductivă reclamanta afirmă că la momentul deportării, averea familiei era trecută pe numele N. I. care era tatăl său, din probatoriul administrat în cauză retultă că N. I. care apare în înscrisurile întocmite în momentul deportării este bunicul reclamantei, tatăl reclamantei fiind N. I. născut la data de 4.08.1953 în Salcâmi, Fetești, jud. Ialomița.
În ce privește despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral produs prin supunerea familiei reclamantei la măsura deportării, instanța a reținut că ,potrivit dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, orice persoană care a făcut în perioada 06.03._89 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prin Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a României, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.
Prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ-Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de Conducere al Curții de Apel G., s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În ce privește despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material suferit de familia reclamantei, tribunalul a avut în vedere că dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative(cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005).
A reținut tribunalul că, așa cum rezultă din textul de lege al art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, se pot acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, reclamantul trebuind să dovedească în conformitate cu dispozițiile art. 1169 Cod civil, că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. R. ca efect al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, nu au fost restituite și nu a fost primită nicio despăgubire pentru ele. Cu privire la confiscare, s-a reținut că aceasta presupune trecerea fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial. Mai mult, textul art. 5 a,in.1 lit. b din Legea 221/2009 vizează doar acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate și nu prevede acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor pe perioada cuprinsă între confiscare și restituire sau pentru recoltele care nu au putut fi cultivate în această perioadă, așa cum a solicitat reclamanta.
Din probatoriul administrat în cauză, tribunalul a apreciat că nu rezultă că reclamanta era îndreptățită să solicite despăgubiri pentru prejudiciul material produs prin confiscarea producției agricole aferentă anului 1951, pentru terenurile care au aparținut familiei sale,evaluată la 35.515 lei prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.
Dispozițiile art. 5 alin.1¹ din Legea nr. 221/2009 prevăd că la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel cum rezultă din hotărârile emise de Comisia Județeană pentru aplicarea DL 118/1990 C.-S. din familia reclamantei au fost 3 persoane care au beneficiat de indemnizația prev. de DL 118/1990: tatăl reclamantei N. I.-14.553 lei până la data de decesului 10.06.1992, N. V.-bunica reclamantei suma de 143.610 lei până la data decesului 01.08.2002 și N. I.-bunicul reclamantei suma de 148.610 lei până la data decesului 02.01.2003.
S-a constatat că suma încasată în temeiul DL 118/1990 depășește cu mult suma de 35.515 lei la care ar fi îndreptățită reclamanta, cu titlu de despăgubiri materiale pentru averea confiscată familiei sale de către S. R.,urmare a măsurii administrative cu caracter politic a strămutării în B..
Pe cale de consecință, având în vedere starea de fapt reținută și textele de lege indicate anterior, instanța a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta N. I. F. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S..
Împotriva sentinței civile nr. 1354 din 11.03.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. a declarat recurs reclamanta N. I.-F., solicitând admiterea acestuia, casarea ori modificarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza în fond, admiterea în totalitate a acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de recurs a arătat că hotărârea primei instanțe este nelegală, fiind dată fără o cercetare temeinică a fondului cauzei, fără o interpretare corectă a actelor din dosar și cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a legii.
Motivele de recurs sunt prevăzute de dispozițiile art. 304 punctele 8 și 9, raportate la dispozițiile art. 312 alin. (3) și (5) și 3041 Cod de procedură civilă, iar în temeiul art. 304 ind.1 din Codul de procedură civilă solicită analizarea cauzei sub toate aspectele, întrucât sentința criticată nu este susceptibilă de promovarea căii de atac a apelului.
O primă critică a sentinței recurate vizează faptul că prin hotărârea dată, instanța de fond s-a pronunțat fără o cercetare temeinică a fondului cauzei.
Instanța de fond nu a înțeles să se raporteze la cererile privind administrarea probei cu expertiza, în sensul că instanța de fond nu a admis toate obiectivele solicitate de reclamantă, astfel că instanța de fond a cenzurat nejustificat obiectivele propuse privind averea confiscată deci nu și-a manifestat rolul activ pentru aflarea adevărului în cauză, conform dispozițiilor art. 129 alin. (5) Cod procedură civilă.
Acesta constituie un motiv de casare pentru necercetarea fondului cauzei, conform art. 312 alin. (3) și (5) Cod procedură civilă, procesul fiind soluționat inechitabil raportat la administrarea probatoriului. Potrivit jurisprudenței Curții Europene de Drepturilor Omului „dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt într-adevăr auzite, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat.
Altfel spus, art. 6 impune tribunalului obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și a cererilor de probatoriu ale părților", ceea ce nu s-a întâmplat în speță, instanța de fond soluționând procesul fără a intra în cercetarea fondului, motiv pentru care hotărârea recurată trebuie casată și trimisă cauza spre rejudecare.
O a doua critică adusă sentinței recurate constă în interpretarea greșită a actelor juridice deduse judecății, respectiv înscrisurile prezentate în dosarul cauzei, din care rezultă următoarele:
Reclamanta se încadrează în prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât a înțeles să solicite, în calitatea de fiică și nepoată a titularilor dreptului, despăgubiri pentru măsurile/condamnările suferite de tată și bunici. În aceste condiții, este evident că interpretarea instanței de fond este eronată, ignorând legislația aplicabilă în cauză.
O a treia critică adusă sentinței recurate vizează faptul că aceasta este nelegală fiind dată cu încălcarea legii, dar și cu aplicarea greșită a acesteia, fapt care a condus Ia vătămarea reclamantei, în sensul pronunțării unei hotărâri care conduce clar la concluzia unui proces inechitabil.
Instanța de fond s-a mulțumit să prezinte motive legate de admisibilitatea/inadmisibilitatea daunelor morale.
Motivul reținut de instanța de fond, pentru care s-a respins acțiunea, respectiv faptul că suma primită cu titlu de indemnizație in temeiul D.L. nr. 118/1990 depășește cu mult suma de 35.515 lei la care ar fi fost îndreptățită cu titlu de despăgubiri materiale pentru averea confiscată de S. R., este de asemenea nelegal pentru următoarele considerente:
Față de dispoz. art. 5 alin l1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 consideră că instanța de fond se află într-o reală eroare de drept când a interpretat legea deoarece textul legal se referă numai la daunele morale, însă în acest sens legiuitorul s-a exprimat clar că „durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social", enumerând argumente numai pe plan moral .
În sprijinul celor invocate se citează Expunerea de motive la proiectul Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, care a introdus prevederea legală susmenționată „Având în vedere că, potrivit jurisprudenței sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat cu titlu de reparație morală despăgubiri în medie de până la 10.000 de euro, iar sume mai mari au fost acordate atât cu titlu de daune morale cât și cu titlu de daune materiale, iar prin proiectul de ordonanță de urgență se realizează plafonarea daunelor morale nu și a celor materiale, luându-se în considerare și faptul că din anul 1990 persoanele respective beneficiază de o . drepturi acordate prin legi speciale, plafonarea daunelor morale se justifică și din perspectiva alinierii la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Se mai critică sentința recurată deoarece instanța de judecată la fond trebuia să aibă în vedere faptul că legea trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice.
În acest sens, trebuia să se aibă în vedere faptul că legea nu distinge dacă bunurile a căror reparație materială o solicită, fac sau nu fac obiectul legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite în natură sau echivalent.
Pentru aceste motive, considerăm că este îndreptățită la acordarea despăgubirilor pentru bunurile materiale confiscate, ca efect al măsurii administrative a strămutării/deportării, cât și pentru lipsa de folosință a terenului agricol până în anul 1989.
Instanța de fond trebuia să aibă în vedere faptul că nici un text de lege nu se opune ca și declarațiile martorilor să fie folosite, în situația în care este imposibil de dovedit cu acte, în totalitate, existența tuturor bunurilor confiscate, știut fiind că organele statului comunist nu au întocmit acte la acel moment (chiar procesul-verbal din 04.09.1951 a fost întocmit ulterior strămutării familiei reclamantei din 18.06.1951) sau au întocmit acte care respectau numai parțial situația reală a gospodăriilor celor strămutați/deportați.
Instanța de fond trebuia să rețină că reclamanta a făcut dovada cu acte a tuturor bunurilor solicitate.
În aceste condiții, instanța de fond nu și-a manifestat rolul activ pentru aflarea adevărului în cauză, conform art. 129 alin. (5) Cod procedură civilă.
Față de cele mai sus, solicită instanței de judecată să admită recursul și pe cale de consecință să modifice sentința în sensul desființării acesteia și, rejudecând cauza pe fond, să admită în totalitate acțiunea, astfel cum a fost formulată și să dispună acordarea daunelor materiale în cuantumul calculat prin expertiza tehnică efectuată în cauză.
Solicită, de asemenea, acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat și onorariul expertului, precum și cheltuielile de judecată în faza recursului.
În drept, a invocat art. 299-316 Cod procedură civilă, raportat la dispozițiile Legii nr. 221/2009 (art. 4 și 5), orice alte dispoziții în materie.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., Curtea consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a adus critici sentinței civile pronunțate de tribunal din perspectiva respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru daunele materiale formulată în temeiul art.5 lit. b din Legea nr.221/2009, solicitând acordarea daunelor materiale în cuantumul calculat prin expertiza tehnică efectuată în cauză.
Așa cum s-a arătat mai sus, prin sentința civilă recurată tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamantă având ca obiect Legea 221/2009, în întregime. Prin urmare nu sunt întrunite în speță dispozițiile art.312 alin.5 C.pr.civ.
În ceea ce privește despăgubirile pentru daunele materiale, dispozițiile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative(cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005). Reclamanta trebuie deci să dovedească în conformitate cu dispozițiile art.1169 C.civ. că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. R. ca efect al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, nu au fost restituite și nu a fost primită nicio despăgubire pentru ele. Confiscarea presupune trecere fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial.
Mai mult, Legea 221/2009 vizează doar acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și nu prevede acordarea de despăgubiri pentru degradarea adusă construcțiilor și pentru lipsa de folosință a imobilelor pe perioada cuprinsă între confiscare și restituire, așa cum solicită reclamanta prin cererea sa.
La data de 15 aprilie 2013 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Decizia nr. 6/2013, prin care s-a statuat ca “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.” Decizia menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, devenind obligatorie pentru instanțe conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ.
În considerentele deciziei se arată că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției. Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Așadar interpretarea obligatorie a textului art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 în sensul de mai sus nu aduce atingere drepturilor protejate de art.1 Protocolul 1 și nici principiului nediscriminării (art.14 CEDO). Nu se poate susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor. Așa cum a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 12/2011 pronunțată într-un alt recurs în interesul legii, CEDO a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate", "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță neputând fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor pronunțate de instanța supremă asupra recursurilor în interesul legii se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, generatoare de situații discriminatorii.
Prin cererea de recurs formulată, reclamanta a solicitat acordarea daunelor materiale în cuantumul calculat prin expertiza tehnică efectuată în cauză, respectiv suma de 1.085.383 lei. Analizând bunurile care au fost evaluate prin expertiza tehnică, Curtea constată că recoltele de până în 1989 nu fac parte dintre bunurilece fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, pentru care reclamanta să fi solicitat restituirea în temeiul acestor legi și să nu fi obținut o reparație.
Prin urmare, Curtea constată că cererea reclamantei nu putea fi admisă în baza temeiului juridic indicat, astfel încât, pentru toate considerentele mai sus arătate, va respinge în baza art.312 alin.1 C.pr.civ. recursul formulat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr.1354 din 11.03.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S..
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs, Curtea nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă N. I.-F. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP C. S. împotriva Sentinței civile nr.1354 din 11.03.2013 pronunțată de Tribunalul C. S..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. A.M.N. – 30.10.2013
Tehnored. A.M.N./S.C. - 2 ex./ 30.10.2013
Tribunalul C.-S., Judecător: R. L. M.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1210/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Strămutare. Sentința nr. 40/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
