Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 86/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 86/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-01-2013 în dosarul nr. 3708/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 10.12.2012
DECIZIA CIVILĂ NR. 86/R
Ședința publică din 23 ianuarie 2013
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta I. E. R. împotriva sentinței civile nr. 2295/10.10.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP A., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Ministerul Public este reprezentat de doamna procuror B. E., de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta Ministerului Public arată că nu mai are cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri și că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată:
Prin acțiunea înregistrată la 25.05.2012 la Tribunalul A. sub nr._/108/2012, reclamanta I. E. R. a chemat în judecată pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP A., și a solicitat obligarea pârâtului al despăgubiri morale de 100.000 euro în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său prin arestarea politică în perioada 1952-1954.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri materiale de 50.000 euro, reprezentând veniturile de care a fost lipsit tatăl său pe perioada detenției și ulterior prin incapacitatea de muncă determinată de boală; a invocat art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că tatăl său, D. R., fără a i se aduce nici o acuzație, a fost arestat în noaptea de 18/19 iulie 1952 și dus sub pază la Direcția Generală a Securității Statului. Din lipsă de probe, nu a putut fi judecat pe perioada celor 2 (doi) ani de detenție.
Prin sentința nr. 1587/5.06.1941 a Tribunalului M. Timișoara, a fost achitat pentru acuzația de crimă de răzvrătire din perioada rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941.
Arestarea din 1952 nu mai avea nici un temei legal, fiind doar o formă de persecuție politică. Boala de care suferea la acea dată s-a agravat, astfel că în 1958 a decedat, deși fusese eliberat în 1954.
Reclamanta a mai arătat că persecuția tatălui său s-a extins și la restul familiei, mama sa fiind demisă din învățământ și rămânând fără nici o sursă de întreținere cu 2 copii minori.
Prin cererea depusă la dosar pentru termenul din 10.10.2012, reclamanta a declarat că renunță la capătul de cerere pentru despăgubiri materiale de 50.000 euro.
Prin sentința civilă nr. 2295/10.10.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a luat act de renunțarea reclamantei la pretențiile reprezentând despăgubiri materiale.
A respins acțiunea formulată de reclamanta I. E. R. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP A..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că solicitarea reclamantei de a obliga pârâtul la despăgubiri a rămas fără temei juridic pe parcursul procesului datorită declarării ca neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezentau temeiul de drept al pretențiilor pentru despăgubiri morale.
În fapt, tribunalul a reținut că antecesorul reclamantei – Drincu R. – decedat în anul 1958, a fost arestat în noaptea de 18/19 iulie 1952, fiind dus sub pază sigură la Direcția Generală a Securității Statului, arestare care nu avea nici un temei legal, fiind doar o formă clară și indubitabilă de persecuție politică.
Singurul act normativ care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al acestora, în favoarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, este Legea nr. 221/2009, prin art. 5 alin. 1 lit. a).
Prin decizia nr. 1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr.761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului C. și s-a constatat că prevederile cuprinse în art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009 sunt neconstituționale.
În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi legale, încalcă două principii constituționale, respectiv dreptatea socială ca valoare supremă în stat, consacrată de art.1 alin.3 din Constituție și principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituție.
Conform art.147 alin.4 din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, iar conform art. 147 alin. 1 din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în monitorul oficial, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului, care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum.
Prima instanță a avut în vedere și Decizia în interesul Legii nr.12/19.09.2011, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, decizia fiind obligatorie potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Împotriva sentinței civile nr. 2295/10.10.2012 a Tribunalului A. a declarat recurs în termenul legal reclamanta I. E. R..
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că prin declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost afectate drepturile deja exercitate în baza acestui temei legal, prin care se recunoscuse un drept la despăgubiri, drept care din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului constituie un „bun” sau cel puțin o „speranță legitimă”.
A invocat și principiul egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, precum și dreptul la nediscriminare, garantat prin art. 14 din Convenție.
A fost invocată și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Deși legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare la recursul reclamantei.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art. 3041 și art. 306 alin. 2 C.p.c., față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul reclamantei este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În mod corect prima instanță a reținut că acțiunea reclamantei a devenit lipsită de fundament juridic prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din Constituție.
În conformitate cu art. 147 alin. 1 din Constituție și cu art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. 4 din Constituție și art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de față, decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.
Art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, și-a încetat efectele juridice.
Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamanților sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească. Hotărârea judecătorească în cazul de față însă s-a pronunțat după ce textul legal care reprezenta temeiul juridic al acțiunii a fost declarat neconstituțional.
De altfel, în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 12/19.09.2011 din dosarul nr. 14/2011. A admis recursul în interesul legii formulat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit., a Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 C.p.c., Curtea va respinge recursul declarat de reclamanta I. E. R. împotriva sentinței civile nr. 2295/10.10.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta I. E. R. împotriva sentinței civile nr. 2295/10.10.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.01.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. R.R.- 30.01.2013
Tehnored. C.J.- 14.02.2013; 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul A.
Judecător: A. Ș.
| ← Strămutare. Sentința nr. 40/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1358/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
