Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2634/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2634/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-01-2013 în dosarul nr. 4385/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.37
Ședința publică din 16 ianuarie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții G. A., G. I. și T. E. împotriva sentinței civile nr.2634/16.10.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T., având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Ministerul Public este reprezentat de procuror M.-U. C., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 10.01.2013 întâmpinarea formulată de pârâtul intimat S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., în cuprinsul căreia se solicită judecata și în lipsă de la dezbateri, cu invocarea dispozițiilor art.242 al.ultim C.pr.civ.
Procurorul învederează instanței că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri formulate, excepții invocate și având în vedere că s-a solicitat judecata și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Procurorul solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii Tribunalului T..
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată la 30.05.2012 la Tribunalul T. sub nr._, reclamanții G. A., Glass I. și T. E. au chemat în judecată pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., și au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama lor prin aplicarea măsurii administrative cu caracter politic a deportării în U.R.S.S.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că mama lor a fost strămutată, deportată din data de 14.01.1945 până în 03 iulie 1949 în URSS, la munca de reconstrucție a URSS, fiind folosită la diferite munci.
Reclamanții au arătat că deportarea le-a marcat întreaga existență, descriind în mod amănunțit condițiile în care a avut loc ridicarea celor deportați, transportul lor spre locul domiciliului obligatoriu, iar mai apoi traiul de zi cu zi la locul strămutării și lipsa unor condiții minime de trai și igienico-sanitare.
Totodată, reclamanții au analizat condițiile în care pot fi acordate daune morale, apreciind că în speță sunt întrunite aceste premise, că plata sumelor pretinse se impune pentru repararea prejudiciului moral suferit de autoarea lor și arătând că deportarea i-a cauzat suferințe deosebite pe plan moral, social și profesional, lezându-i–se demnitatea și onoarea.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.4 al.1, art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009 modificată prin Legea nr.202/2010, coroborate cu dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv art.998–999 C.civ, art.3 din C.civ, art.1, art.2, art.3, art.4, art.5, art.6, art.7, art.8, art.9, art.10, art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentința civilă nr.2634/16.10.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții G. A., Glass I. și T. E. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr.221/2009. Mama acestora G. E./G. K. a fost strămutată, deportată din data de 14.01.1945 până în 03 iulie 1949 în URSS, la munca de reconstrucție a URSS, reclamanta dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar, legătura de rudenie cu persoana menționată în cererea introductivă.
Legiuitorul român a inițiat și adoptat nenumărate reglementări referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Dintre măsurile reparatorii, reclamanții au optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art.5 lit.a din Legea nr.221/2009.
În practica judiciară s-a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor; prin urmare, se apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
În speța dedusă judecății, prima instanță a constatat că solicitarea reclamanților de acordare a despăgubirilor de ordin moral este neîntemeiată.
Prin adoptarea dispozițiilor art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 - declarate ca fiind neconstituționale prin decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - persoanele cărora li s-a adresat nu au avut o „speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei - atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
Împotriva sentinței civile nr.2634/16.10.2012 a Tribunalului T. au declarat recurs în termenul legal reclamanții G. A., Glass I. și T. E..
În motivarea recursului, reclamanții au arătat că măsura administrativă la care a fost supusă mama lor este asimilată unei condamnări cu caracter politic, fiind incidente în speță dispozițiile art.1 al.3, art.4 și art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009.
Reclamanții au arătat că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale instituite de art.998 C.civ. și art.52 al.3 din Constituție, care impun repararea integrală a prejudiciului, în cazul de față obligația revenindu-i pârâtului S. R..
Reclamanții au invocat și art.6 din Convenție, criticând incoerența legislativă care determină încălcări sistematice ale dreptului la un proces echitabil.
De asemenea, a invocat prioritatea reglementărilor comunitare în fața celor naționale (art.20 al.1 și 2 din Constituție) atunci când apar contradicții între acestea, principiu pe care prima instanță l-a încălcat.
Reclamanții au reiterat situația grea prin care au trecut atunci când mama lor a fost trimisă la munca de reconstrucție în U.R.S.S., în timp ce tatăl lor participa la război, precum și condițiile inumane în care a trăit și muncit mama lor în timpul deportării, situație ce le justifică cererea pentru despăgubiri morale.
În drept, au invocat art.304 pct.9 C.pr.civ.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului reclamanților, cu motivarea că art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009 a fost declarat neconstituțional și nu mai poate reprezenta un temei juridic pentru acțiunea reclamanților.
Raportându-se la art.998 și 999 C.civ., a arătat că acțiunea în despăgubiri a reclamanților este prescrisă în baza art.1 al.1, art.3 și art.8 al.1 din Decretul nr.167/1958.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art.3041 și art.306 al.2 C.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamanților pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare, și care completează considerentele primei instanțe.
Mama reclamanților (G. E.) a fost deportată în fosta U.R.S.S. în perioada 14.01._49, fiind obligată să participe la munca de reconstrucție a acestei țări.
În mod greșit prima instanță a reținut că această măsură administrativă are caracter politic și se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009 și că reclamanții legitimează calitatea de a accede la măsurile reparatorii ale acestei legi.
Deși din motive politice s-a dispus măsura deportării în URSS, în cauză nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă cuprinsă în art.3 al.1 din Legea nr.221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă în timpul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
Prin urmare, nu se poate constata în condițiile art.4 al.2 din Legea nr.221/2009 că măsura deportării în U.R.S.S. face obiectul acestei legi.
De altfel, aceasta este și interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o dă acestui text legal prin Decizia nr.15/2012, pronunțată într-un recurs în interesul legii.
În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României; S. R. era considerat la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflat sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate.
În perioada cuprinsă între octombrie – noiembrie 1944 și ianuarie – februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă aflați pe teritoriul României, cu excepția bătrânilor și a copiilor, pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.
Prin urmare, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani (cetățeni români) a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate, care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța. Contribuția autorităților române a fost doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistițiul semnat cu România la Moscova la 12 septembrie 1944 prevedea în articolul 3 că Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului R. indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer; articolul 18 preciza că o Comisie Aliată de Control va fi stabilită; în anexa la articolul 18 era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control, cu sediul la București.
În raport cu cele prezentate anterior, apare evident faptul că măsura deportării în URSS nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliții sau securități din România în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Situația mamei reclamanților neîncadrându-se în dispozițiile Legii nr.221/2009, aceștia nu pot solicita despăgubiri pentru perioada deportării în URSS în baza acestei legi.
Pe de altă parte, și dacă măsura aplicată mamei reclamanților s-ar încadra în sfera de aplicare a Legii nr.221/2009, reclamanții nu ar mai putea beneficia de despăgubirile morale prevăzute de art.5 al.1 lit.a din lege, întrucât acest text legal a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale și nu mai poate constitui temei juridic pentru o asemenea acțiune, cum corect a reținut și prima instanță.
Față de aceste considerente, Curtea, în baza art.312 al.1 C.pr.civ. va respinge recursul declarat de reclamanții G. A., G. I. și T. E. împotriva sentinței civile nr.2634/16.10.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții G. A., G. I. și T. E. împotriva sentinței civile nr.2634/16.10.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16 ianuarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.RR/19.01.2013
Tehnored.MM/2 ex/25.02.2013
Instanță fond: Tribunalul T. – jud.C. P.
| ← Expropriere. Decizia nr. 909/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Reziliere contract. Decizia nr. 1384/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
