Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 633/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 633/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-04-2013 în dosarul nr. 2654/115/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 633
Ședința publică din 23 aprilie 2013
PREȘEDINTE:D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
JUDECATOR:M. L.
GREFIER:O. IOȚCOVICI
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul B. V. (moștenitor al reclamantei B. M.) și de către pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR PUBLICE C.-S. împotriva sentinței civile nr. 89/14.01.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat G. C. în reprezentarea reclamantului, lipsă fiind pârâtul.
Ministerul Public este reprezentat de doamna procuror I. M. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate în termenul legal și sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantului depune la dosar împuternicire avocațială și concluzii scrise. Totodată, precizează că reclamanta B. M. a decedat în cursul procesului la instața de fond, fiind introdus în cauză moștenitorul acesteia.
Nemaifiind de formulat alte cereri, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Reprezentantul reclamantului solicită instanței admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii în totalitate a acțiunii, astfel cum a fost formulată și a acordării daunelor materiale în cuantumul calculat prin expertiza tehnică efectuată în prima fază procesuală.
În susținerea celor solicitate, avocatul dă citire expunerii de motive la proiectul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 62/2010, care vizează numai daunele morale, context în care, în opinia sa, nu pot fi diminuate despăgubirile materiale, fără motiv întemeiat.
În ceea ce privește recursul promovat de către pârât, reprezentantul reclamantului solicită respingerea acestuia.
Reprezentanta Parchetului pune concluzii de respingere a recursului declarat de reclamant și de admitere a recursului declarat de pârât cu consecința modificării sentinței atacate, iar, în rejudecare, să fie respinsă acțiunea introdusă de reclamant.
De asemenea, solicită instanței de recurs ca la pronunțarea soluției să aibă în vedere Decizia nr. 6/2013, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. și s-au stabilit condițiile în care pot fi acordate despăgubiri materiale.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. sub nr._ /06.06.2012, reclamanta B. M. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. 2 și art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 Euro, reprezentând despăgubiri materiale.
În motivare, reclamanta a arătat că, în baza deciziei MAI nr. 200/1951, familia sa a fost deportată în Câmpia Bărăganului și că întreaga avere a fost confiscată de autoritățile comuniste. A solicitat despăgubiri constând în echivalentul bunurilor, animalelor și uneltelor agricole ( o căruță, un car cu boi, un plug de arat, un plug de prășit, două grape de fier, o mașină de măcinat struguri, o mașină de curățat porumb, un cazan de țuică) pe care le deținea familia la momentul deportării și echivalentul producției agricole pe perioada 1952-1989. A menționat că, la momentul deportării, toată averea era trecută pe numele P. I., bunicul reclamantei.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 alin. 2 și art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009 .
Pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., a formulat întâmpinare în fața primei instanțe, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
A arătat că, pentru recuperarea prejudiciului material, reclamanții își puteau valorifica drepturile, prin procedura legilor speciale instituite după anul 1989, respectiv Legea 10/2001, Legea 18/1991 etc. În situația în care reclamanții nu au utilizat calea legilor speciale, în opinia sa, este neîntemeiată solicitarea lor formulată în baza Legii 221/2009, lege care se referă strict la toate celelalte despăgubiri ce nu au putut fi obținute în baza legilor speciale de reparație.
Pe parcursul judecării cauzei, reclamanta B. M. a decedat (fila 49 dosar de fond), în cauză fiind introdus moștenitorul acesteia, B. V. (fila 50).
Prin sentința civilă nr. 89/14.01.2013 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul C.-S. a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta B. M., continuată de B. V. în calitate de moștenitor, împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 5036 lei, despăgubiri pentru prejudiciul material, și 1000 lei, cheltuieli de judecată; a respins celelalte pretenții.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut (având în vedere adresa nr._/7.11.1987 - fila 36 dosar de fond) că reclamanta B. M., împreună cu familia sa a avut stabilit domiciliul obligatoriu în .. Ialomița, în perioada 18.06._55.
Din înscrisul extras cu „Situația locuitorilor deslocați din Comoriște 1948-1951” (fila 14 dosar), tribunalul a reținut că lui P. I. (bunicul reclamantei B. M.) i-a fost preluată, în momentul dislocării, o suprafață de teren agricol de 31,29 ha .
Dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b din legea nr. 221/2009 care prevăd acordarea de despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative (cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005).
Așadar, așa cum rezultă din textul art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, se pot acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, reclamantul trebuind să dovedească, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C.civ., că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. R. ca efect al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, că nu au fost restituite și nu a fost primită nicio despăgubire pentru ele. Confiscarea presupune trecerea fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial. Mai mult, textul art. 5, alin. 1, lit. b din Legea 221/2009 vizează doar acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate și nu prevede acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor pe perioada cuprinsă între confiscare și restituire sau pentru recoltele care nu au putut fi cultivate în această perioadă, așa cum a solicitat reclamanta.
Prima instanță a constatat că, prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză de expert Turnea I., s-a stabilit că valoarea culturilor agricole existente pe terenurile agricole aparținând familiei reclamantei în anul 1951 este de 50.369 lei.
Totodată s-au reținut dispozițiile art. 5 alin.1¹ din Legea nr. 221/2009 care prevăd că la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Constatând că reclamanta B. M. a fost beneficiarul prevederilor DL 118/1990 și având în vedere starea de fapt reținută, precum și normele legale aplicabile, prima instanță a admis în parte acțiunea civilă formulată, conform celor deja arătate.
Împotriva acestei sentințe au declarat recursuri, în termenul prevăzut de lege, ambele părți.
Recurentul B. V., în calitate de moștenitor al reclamantei B. M., a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, să fie modificată sentința în sensul desființării acesteia. În rejudecarea cauzei pe fond, a solicitat admiterea în totalitate a acțiunii, astfel cum a fost formulată și acordarea daunelor materiale în cuantumul calculat prin expertiza tehnică efectuată în cauză. Totodată a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat și onorariul expertului.
În motivare, recurentul a reluat starea de fapt și de drept invocată în fața primei instanțe, raportat la care a precizat că motivul invocat de către instanța de fond pentru care s-a admis numai în parte acțiunea în ceea ce privește acordarea de daune materiale, a constat în aceea că suma primită cu titlu de indemnizație în temeiul Decretului lege nr. 118/1990 depășește suma la care ar fi fost îndreptățit cu titlu de despăgubiri materiale pentru averea confiscată de S. R. .
Consideră că instanța de fond se afla într-o reală eroare de drept când a interpretat prevederile art. 5 alin . 11 lit b al Legii nr. 221/2009 în ceea ce privește daunele materiale, motivând că acestea se referă numai la daunele morale și că în acest sens legiuitorul s-a exprimat clar: „durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social”, enumerând argumente numai pe plan moral.
În sprijinul celor invocate de a făcut referire la Expunerea de motive la proiectul Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 care a introdus prevederea legală susmenționată. Având în vedere că, potrivit jurisprudenței sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat cu titlu de reparație morală despăgubiri în medie de până la 10.000 euro, iar sume mai mari au fost acordate atât cu titlu de daune morale precum și cu titlu de daune materiale, întrucât prin proiectul de ordonanță de urgență se realizează plafonarea daunelor morale nu și a celor materiale, luându-se în considerare și faptul că din anul 1990 persoanele respective beneficiază de o . drepturi acordate prin legi speciale, reclamantul a opiniat că plafonarea daunelor morale se justifică și din perspectiva alinierii la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Reclamantul a criticat sentința recurată, considerând de asemenea că în soluționarea acțiunii formulate, prima instanță de judecată trebuia sa aibă în vedere faptul ca legea trebuie interpretată în sensul de a produce efecte .
În acest sens, a apreciat că este îndreptățit la acordarea despăgubirilor pentru bunurile materiale confiscate ca efect al măsurii administrative a deportării, cât și pentru lipsa de folosință a terenului agricol până în anul 1989.
Totodată a criticat faptul că instanța de fond nu a reținut faptul că a făcut dovada cu acte a tuturor bunurilor solicitate.
În drept, invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 si 9 C.proc.civ.
Pârâtul S. R. Prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., prin recursul promovat, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate, referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirii pentru prejudiciul material în cuantum de 5.036 lei, iar pe fond să se respingă acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor recursului, pârâtul a arătat că hotărârea a fost dată în parte cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
A menționat faptul că, pentru recuperarea prejudiciului material, reclamanta își putea valorifica drepturile, respectiv pretențiile referitoare la despăgubirile materiale privind bunurile mobile confiscate, prin procedura legilor speciale instituite după anul 1989: Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991 etc. În situația în care reclamanta nu a utilizat calea legilor speciale, în opinia pârâtului, este neîntemeiată solicitarea sa formulată în baza Legii nr. 221/2009, lege care se referă strict la toate celelalte despăgubiri ce nu au putut fi obținute în baza legilor speciale de reparație.
În altă ordine de idei, a apreciat că textul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nu acordă dreptul la despăgubirile materiale solicitate prin acțiune și acordate în mod greșit de instanța de fond, în cuantum de 182.614 lei .
Pârâtul a învederat că, din actele depuse la dosar, rezultă că daunele materiale se referă la bunuri mobile, dar, din dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de condamnarea cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precitat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
În aprecierea pârâtului, această soluție rezultă fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009. A mai subliniat că niciunde în expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în cuprinsul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
În plus, consideră că, dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze și aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamanților, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr. 18/1991 și respectiv nr. 10/2001.
Calcularea cuantumului despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, prin raportare la prețurile actuale, nu are temei legal.
Conform Legii nr. 221/2009, nu există cadru legal pentru acordarea de despăgubiri reprezentând daune materiale actualizate, și nimeni nu poate adăuga la lege. În finalul recursului, pârâtul a înțeles să invoce și principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.
În drept, invocă dispozițiile art. 299 și art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate în termen legal, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată următoarele:
Recursurile vizează problema interpretării dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b, respectiv ale art. 5 alin. 11 lit. b, ambele din Legea nr. 221/2009, astfel că instanța de recurs va proceda la analizarea acestora.
Astfel, în ce privește interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, ca urmare a unui reviriment de jurisprudență din ultima perioadă determinat de soluțiile cvasiunanime ale instanței supreme în cauze cu probleme juridice identice sau similare celei din dosarul de față (pe care instanțele din subordinea acesteia se cuvine a le avea în vedere ca reper judicios pentru realizarea dezideratului creării unei practici unitare la nivel național, de natură a evita discriminările la care ar putea fi expuși diferiți beneficiari ai Legii nr. 221/2009 aflați în aceeași situație ca și cea de față) Curtea constată, astfel cum a susținut instituția pârâtă, că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b al acestei legi, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.
În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor) precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor confiscate ori a recoltelor neculese nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/_, prin care nu s-a intenționat, de altfel, o repunere a persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială.
În condițiile în care despăgubirile solicitate de reclamantă poartă asupra bunurilor mobile și utilajelor agricole rămase în locuința și gospodăria din care au fost deportați membrii familiei sale de origine, asupra animalelor domestice pe care au fost siliți să le abandoneze, precum și asupra folosului nerealizat (prin lipsirea de folosința casei și a terenurilor cultivabile), în mod justificat urmează a se reține că aceste pretenții sunt excluse de la beneficiul măsurilor reparatorii, expres și limitativ prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/_.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că prin acțiunea promovată de reclamantă s-a tins la stabilirea, prin procedurile judiciare prevăzute de lege, a unui drept subiectiv cu caracter patrimonial și nu la protecția juridică a unui asemenea drept preexistent, iar, pe de altă parte, natura specială a căii de atac a recursului de față (care, potrivit art. 3041 Cod pr. civ., permite evocarea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei atât sub aspectul netemeiniciei, cât și al nelegalității, iar nu numai a celor ce țin de nelegalitatea hotărârii – astfel cum ele sunt reglementate de art. 304 Cod pr. civ. în cazul regimului comun al acestei căi de atac) rezultă că natura incontestabilă a dreptului litigios urmează să se stabilească doar după finalizarea recursului.
De aceea, până la acest moment se poate proceda la reformarea, în conformitate cu legea corect interpretată, a hotărârii atacate fără riscul încălcării dreptului reclamanților la un proces echitabil (prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenției) sau al dreptului lor de proprietate (prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 – Adițional – la aceeași Convenție).
Fiind stabilit conform prezentei, că pretențiile concrete ale reclamantei nu puteau fi admise, potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nici măcar parțial, în considerarea argumentelor expuse, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul acesteia, declarat prin moștenitor legal, și va admite, ca întemeiat, recursul declarat de pârâtul S. R., împotriva aceleiași hotărâri, pe care o va modifica, în sensul că va respinge în întregime cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B. M..
Față de prioritatea acestui motiv de modificare a sentinței, curtea constată că nu mai este necesară analizarea modalității de interpretare a dispozițiilor art. 5 alin. 11 lit. b din Legea nr. 221/2009, întrucât, atâta timp cât s-a reținut că reclamantei nu i se pot acorda despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs prin confiscarea bunurilor enumerate în acțiune, deaoarece acestea nu intră în sfera de incidență a Legii nr. 221/2009, este lipsită de relevanță modalitatea concretă în care se calculează despăgubirile.
În baza art. 274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurenților cheltuieli de judecată, ca necuvenite, reclamantei, prin moștenitor, și nesolicitate de către pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul B. V., în calitate de moștenitor al reclamantei B. M. ( decedată în cursul procesului) împotriva sentinței civile nr. 89/14.01.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. C.-S..
Admite recursul declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. C.-S., împotriva aceleiași hotărâri, pe care o modifică, în sensul că:
Respinge în întregime cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B. M. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. C.-S..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.04.2013.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR, JUDECATOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
O. IOȚCOVICI
Red.: C.R./26.04.2013
Tehnored./O.I./ 2 ex./08.05.2013
Inst.fond:Tribunalul C.-S.: jud. R. L. M.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 433/2013. Curtea de... → |
|---|
