Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 07-11-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 07-11-2013 în dosarul nr. 10371/30/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1499
Ședința publică din 7 noiembrie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G. JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții F. E. și T. P. C. împotriva sentinței civile nr. 1652/29.05.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Ministerul Public este reprezentat de procuror M. V. din cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nefiind formulate cereri și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, în condițiile în care terenul putea fi solicitat în baza reglementărilor speciale, astfel că prima instanță în mod corect a respins acțiunea.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr. dosar_ la data de 18.11.2010, reclamanții F. E. și T. P. C. au chemat în judecată pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate arestarea și condamnarea cu caracter politic a tatălui lor, T. G., încarcerat la 1.06.1953 și condamnat la 3 ani închisoare pentru crimă de uneltire în baza sentinței penale nr. 584/55 a Tribunalului M. Teritorial București; să constate prejudiciul moral și material pe care l-au suferit reclamanții și condamnatul, atât în perioada arestării, condamnării și executării pedepsei privative de libertate în penitenciarul Jilava, cât și după eliberare la 15.10. 1955; să oblige pârâtul la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl lor și toți membrii de familie, cât și pentru repercusiunile îndurate ulterior condamnării, în cuantumul maxim prevăzut de lege, stabilit la contravaloarea în lei la data plății efective.
În motivare, au arătat că tatăl lor, T. G., în calitate de membru al Organizației național creștine din Carpiniș, a fost arestat, bătut și încarcerat la 1.06.1953, fiind condamnat la 3 ani închisoare pentru crimă de uneltire, prin sentința penală nr. 584/55 a Tribunalului M. Teritorial București.
Au menționat că, fiind minori la data condamnării tatălui lor, au fost supuși unor suferințe psihice și materiale, numeroasele percheziții domiciliare, lipsurile materiale zilnice, reprezentând o traumă pentru copii cu vârstă între 4 și 6 ani.
Au precizat că T. G. a decedat la 64 ani, la data de 17.12.1969 și nu a beneficiat de indemnizații sau ajutor, și nici mama lor.
În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice T. în reprezentarea pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere deciziile nr. 1358/21.10.2010 și 1354/20.10.2010 pronunțate de Curtea Constituțională.
Referitor la daunele morale, a arătat că acestea sunt definite în doctrină ca fiind prejudicii cauzate unei persoane, constând in suferințe de ordin psihic. Normele eticii si echități interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufleteasca este incompatibila cu un echivalent bănesc. Atunci când se justifică acordarea lor, daunele morale, deși rămân la aprecierea instanței, nu pot depăși anumite limite.
În concluzie, a apreciat ca prin toate reglementările legale invocate (Legea nr. 221/ 2009, Decretul – lege nr. 118/1990, OG 214/1999), S. Român a urmărit în condițiile art. 998 C. civ., repararea integrala a daunelor morale si materiale suferite de persoanele care s-au aflat in situațiile prevăzute de lege.
În ceea ce privește acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit de ascendenții lor, apreciază daunele morale sunt de natură personală, prejudiciul moral privește exclusiv victima, potrivit criteriului naturii sale intrinseci.
Prin sentința civilă nr.3145/31.05.2011 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea formulată de către reclamanții F. E. și T. P. C., în contradictoriu cu pârâtul S. Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul T. a reținut că reclamanții F. E. și T. P. C. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, defunctul lor tată - T. G. – fiind încarcerat la data de 01.06.1953 și condamnat la 3 ani închisoare pentru crimă de uneltire în baza sentinței penale nr. 584/55 a Tribunalului M. Teritorial București; dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menționate în cererea introductivă.
Legea cu nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Tribunalul a reținut că Vorbind de „descendenți” iar nu de „moștenitori”, legea enunțată nu cere ca urmașii persoanelor decedate să fi acceptat moștenirea autorului lor; prin urmare, nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant, deoarece, atunci când a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moștenitor”, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior (a se vedea, spre exemplificare, Legea cu nr. 10/2001 care, în art. 4, conferă legitimare procesuală activă numai moștenitorilor legali ori testamentari ai foștilor proprietari spoliați).
Astfel, tribunalul a apreciat că - venind în calitate de descendenți sau, după caz, de soț supraviețuitor - dreptul la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de defunct s-a format în patrimoniul acestuia (și, ca atare, se cuantifică prin raportare la persoana sa, iar nu a descendenților sau a soțului supraviețuitor), urmând a fi transmis celor dintâi ca o creanță circumscrisă activului patrimonial al lui de cujus. Motiv pentru care aceste despăgubiri cuvenite pentru prejudiciul moral ce intră în patrimoniul autorului au un caracter global, urmând a fi partajate, după caz, între persoanele îndreptățite în accepția acestei legi speciale (descendenții până la gradul II și soțul supraviețuitor), potrivit regulilor de drept comun din materia devoluțiunii succesorale.
Față de cele menționate, tribunalul a reținut că reclamanții legitimează calitate procesual activă în cauză.
Legiuitorul român a inițiat și adoptat nenumărate reglementări referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, se constată că există mai multe acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi : dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009]. Dintre măsurile reparatorii, reclamanții au optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009.
În practica judiciară s-a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor; prin urmare, se apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
În speța dedusă judecății, instanța a constatat că solicitarea reclamanților de acordare a despăgubirilor de ordin moral este neîntemeiată.
Prin adoptarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - declarate ca fiind neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - persoanele cărora li s-a adresat nu au avut o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei - atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
În ceea ce privește petitul vizând constatarea caracterului politic al condamnării, în contextul în care reclamanții nu pot obține despăgubiri, s-a apreciat de tribunal ca lipsit de interes actual - condiție a acțiunii civile.
Pentru toate aceste considerente, în baza normelor legale mai sus enunțate, tribunalul a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.
Instanța nu a acordat cheltuieli de judecată, deoarece – deși le-au solicitat - reclamanții se află în culpă procesuală, conform disp. art. 274 alin. 1 C.pr.civ., iar pârâtul nu a pretins aceste cheltuieli.
Împotriva sentinței civile nr.3145 din 31.05.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, au declarat recurs, în termen legal, la 15.07.2011, reclamanții F. E. și T. P. C..
Prin decizia civilă nr. 1653/R/ 28 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timisoara a fost admis recursul declarat de reclamanții F. E. și T. P. C. împotriva sentinței civile nr.3145 din 31.05.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
A fost casată hotărârea atacată și trimisa cauza pentru rejudecare la Tribunalul T., asupra petitului privind daunele materiale.
A menținut dispozițiile sentinței civile privind daunele morale.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că prima instanță a reținut în mod corect că temeiul juridic în baza căruia reclamanții au solicitat obligarea Statului Român la plata unor daune morale, respectiv art.5 lit.a din Legea nr.221/2009, a fost înlăturat de către Curtea Constituțională, prin declararea ca neconstituțională a articolului menționat.
In vigoare au rămas însă dispozițiile art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 care vizează acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile care nu au putut fi valorificate de către persoanele îndreptățite, ca urmare a măsurilor politice luate împotriva acestora sau autorilor lor.
Reclamanții au în acțiune un petit detaliat la filele 3-5, cu toate bunurile materiale în legătură cu care a formulat cerere de despăgubire, petit de acțiune care nu a fost analizat de către prima instanță, aceasta mărginindu-se doar a respinge acțiunea ca urmare a deciziei Curții Constituționale.
Din această perspectivă, curtea a constatat că au fost încălcate deopotrivă atât disp.art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ. cât și art.312 alin.5 C.pr.civ., rap.la art.204 pct.5 și 9 C.pr.civ., prin nesolutionarea pe fond a unui capăt de cerere distinct, legat de despăgubirile pentru prejudiciul material sub aspectul prev. art.5 alin.1 lit. b din L.221/2009, ceea ce va impune casarea cu trimitere spre rejudecarea in fond a cauzei, sub acest aspect, iar cu ocazia rejudecării, prima instantă va analiza și se va pronunța și cu privire la eventuala incidență a cauzelor Thorne vs. Marea Britanie și Blecic vs. Croatia, din perspectiva modului în care este afectat art.5 alin.1 lit.a din aceași lege, ca efect al deciziei nr.1354/2010 a Curtii Constitutionale, sub aspectul principiilor nediscriminării, respectiv al neretroactivitătii.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 25 ianuarie 2012.
La data de 12.11.2012 reclamanții au depus precizare prin care au arătat că din dosarul penal si din sentința penala 292/28.04. 1954 privind pe tatăl lor T. G., condamnat pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, dosar comunicat de la arhivele CNAS, rezulta ca acesta a deținut 5 ha pamant, si faptul ca a fost condamnat nu numai la închisoare ci si la confiscarea averii personale, ( adică a celor 5 ha pamant).
Faptul ca a deținut cele 5 ha pamant rezulta si din fisa personala a deținutului.
Faptul ca s-a confiscat acest teren, rezulta si din adresa Tribunalului M. Teritorial Timișoara nr. 480/3. 05. 1954.
Din răspunsul Primăriei comunei C. din 9. 10. 2012, rezulta ca condamnatul T. G., tatăl reclamantelor, a deținut in proprietate suprafața de 5,0 ha teren arabil, conform evidentelor Registrului Agricol pe anul 1951.
De asemenea se confirma faptul, ca reclamanții nu au beneficiat de acest teren arabil in baza legii 18/1991 si nici in baza legilor 1/2000 si 247/2005.
Datorita faptului ca actele comunicate de autorități confirma cererea de acordare a daunelor materiale pentru prejudiciul cauzat condamnatului si familiei sale au solicitat a se admite acțiunea in sensul acordării daunelor materiale, constând in restituirea celor 5 ha teren agricol, teren confiscat in mod abuziv de fostul regim, condamnand politic pe T. G..
La data de 09.01.2013 reclamanții F. E. si T. P. C. au depus precizare a prejudiciului material cauzat prin confiscarea a celor 5 Ha teren agricol, proprietatea tatălui T. G. in baza sentintei penale nr. 292 din 28.04. 1954, la suma de 50.000 Euro, suma care cuprinde valoarea terenului in suma de 25.000 Euro si lipsirea familiei (a soției si celor 2 copii minori) de foloasele terenului, de recolta anului in care a fost confiscat terenul si de recoltele u1terioare.=25.000 Euro
Au considerat ca prejudiciul material poate fi soluționat si prin restituirea terenului de 5 Ha copiilor condamnatului din rezervele de teren ale comunei Carpiniș unde se afla acest teren, înainte de confiscare.
Prin sentința civilă nr. 1652/29.05.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, a fost respinsă actiunea formulată de reclamanții F. E. și T. P. C. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că reclamantii solicita acordarea de despagubiri materiale constand in contravaloarea a 5 ha teren agricol, confiscate din patrimoniul tatălui lor, T. G., in baza sentintei penale nr. 292 din 28.04.1954 prin care acesta a fost condamnat pentru crima de uneltire contra ordinei sociale; au solicitat si beneficial nerealizat constand in contravaloa recoltelor nerealizate de la data confiscarii.
In pofida faptului ca reclamantii au facut dovada confiscarii terenului agricol, tribunalul reține că acestia nu au probat si faptul ca au declansat procedura speciala prevazuta de legile speciale de reparatie (din continutul adresei de la fila 50 dosar reiese doar ca acestia nu au beneficiat de dispozitiile legilor funciare), fiind evident ca legiuitorul nu a urmarit repunerea persoanelor indreptatite in termenul de formulare a cererii de restituire, ci evitarea desfasurarii unor proceduri paralele si inlaturarea unor dificultati legate de punerea in aplicare a prevederilor acestor legi.
In plus, din interpretarea sistematica a dispozitiilor art.5 alin.1si 5 din Legea nr.221/2009 tribunalul a apreciat că obiect al acestui act normativ pot face numai bunurile imobile ce intra in sfera de reglementare al Legii nr.10/2001 modificata si completata, si care nu include si terenurile agricole, potrivit art.8 din lege, concluzie care se desprinde si din considerentele ce au fundamentat decizia nr.6/15 aprilie 2013 pronuntata in interesul legii de Inalta Curte de Casatie si Justitie -obligatorie pentru instante potrivit art.330 ind.7 alin.4 C.proc.civ.- prin care s-a statuat ca, in temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri numai pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, cu condiția ca partea interesată să nu fi obținut deja o reparație în temeiul acestor legi, pentru argumente de interpretarea logică a normei legale (așa cum rezultă din cuprinsul său, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reglementează dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, "dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare"; din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare; numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare; or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație), de interpretarea gramaticală a aceleiasi norme analizate (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, prevede că pot fi solicitate "despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate (...), dacă bunurile respective nu i-au fost restituite (...) în condițiile Legii nr. 10/2001 (...) sau ale Legii 247/2005"; termenul "respective" se raportează la bunurile confiscate, pe care, ulterior, le individualizează prin trimiterea făcută la cele două legi de reparație. Legătura pe care acest termen o realizează între categoria bunurilor confiscate, pentru care pot fi solicitate despăgubiri și cea a bunurilor care nu au fost deja restituite în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu poate avea decât semnificația unei identități între cele două categorii de bunuri), concluzia fiind susținută și de o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare ( potrivit alin. (5) al acestui articol: "Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare"; numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau a Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, se justifică reglementarea enunțată anterior, cuprinsă în alin. (5) al aceluiași articol, și al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate.).
S-a apreciat ca intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
In acelasi timp, reține tribunalul, s-a stabilit ca regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali; or, deși în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul reglementează acordarea de "despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate", fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri; raportarea făcută de legiuitor la cele două acte normative determină o distincție în privința bunurilor ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, și înlătură aplicarea regulii de interpretare menționate anterior.
Ca atare, întrucât tribunalul a apreciat că terenul agricol ce face obiectul cauzei nu intra in sfera de cuprindere a art.6 lit.a din Legea nr.10/2001, iar beneficiile nerealizate reprezentate de lipsa de folosința a terenurilor agricole in perioada stabilirii domiciliului obligatoriu exced sferei de cuprindere a normei juridice reprezentata de art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, actiunea se impune a fi considerata ca nefondata si respinsa ca atare (a fortiori este inadmisibila cererea de reparare in natura a prejudiciului, in conditiile in care legea prevede in mod expres repararea acestuia in echivalent).
Cu privire la eventuala incidență a cauzelor Thorne vs. Marea Britanie și Blecic vs. Croatia, din perspectiva modului în care este afectat art.5 alin.1 lit.a din aceasi lege, ca efect al deciziei nr.1354/2010 a Curtii Constitutionale, sub aspectul principiilor nediscriminării, respectiv al neretroactivitătii, tribunalul constata ca decizia Curtii cu privire la neconstitutionalitatea unui text de lege are caracter general obligatoriu - atat in cadrul unui raport de drept procesual in curs de desfasurare, cat si fata de cele viitoare, neputandu-se interpreta ca este astfel incalcat principiul neretroactivitatii legii civile; din punct de vedere tehnico-juridic, prin efectul deciziei Curtii textul de lege nu a fost modificat, ci a incetat sa mai produca efecte juridice; din aceasta perspectiva, nu se poate aprecia ca prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea in patrimoniu o „speranta legitima”, susceptibila de a intra in sfera notiunii de „bun” in sensul art.1 din Protocolul aditional nr.1 la Conventie, in acest sens fiind si jurisprudenta Curtii de la Strasbourg (in Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei – Curtea a statuat ca atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății; prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective).
In plus, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronuntat Decizia din 4 septembrie 2012 in Cauza D. împotriva ROMÂNIEI (nr._/11). Invocând art. 6 § 1 izolat și coroborat cu art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții s-au plâns de caracterul inechitabil al procedurii civile privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo încălcare a drepturilor privind accesul la o instanță, siguranța statului de drept ori caracterul echitabil al procedurii. S-a mai reținut că schimbarea jurisprudenței instanțelor ca urmare a unei hotărâri a Curții Constituționale nu este contrară unei bune administrări a justiției, iar reclamanții nu puteau avea speranța legitimă ca cererea lor să fie soluționată pe baza legislației anterioare.
Împotriva sentinței civile nr. 1652/29.05.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, reclamanții F. E. și T. P. C. au declarat recurs în termen legal la data de 09.07.2013, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile recurate, în sensul admiterii acțiunii civile astfel cum a fost formulată și precizată ulterior, în sensul constatării caracterului politic a măsurii arestării și condamnării tatălui lor, T. G., la 3 ani închisoare cu executare în Penitenciarul Jilava, precum și obligarea Statului la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate politic, și anume 5 hectare teren arabil.
În motivarea recursului, reclamanții au criticat sentința civilă ca nelegală, atât sub aspectul nerespectării dispozițiilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, cât și al modului de interpretare și aplicare a art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr.221/2009. Astfel, se arată că dosarul de față a parcurs un prim ciclu procesual, iar prin decizia de casare nr. 1653/R/28.11.2011 a Curții de Apel Timișoara s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea petitului privind daunele materiale, solicitate în mod expres de reclamanți, nesoluționate însă de instanța de fond. În această situație, reclamanții susțin că în favoarea lor s-a pronunțat deja o hotărâre irevocabilă de admisibilitate, în principiu, a cererii și prin urmare, în mod nelegal instanța de fond, rejudecând pricina, a respins demersul judiciar de față.
Pe fondul cauzei, reclamanții susțin că hotărârea recurată încalcă atât dispozițiile art, 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 cât și disp. art. 6 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, ce reglementează dreptul la nediscriminare.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamanții recurenți, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrativ, cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
La data de 15 aprilie 2013 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Decizia nr. 6/2013, prin care s-a statuat ca “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.” Decizia menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, devenind obligatorie pentru instanțe conform art.330 ind.7 alin. 4 C.pr.civ.
În considerentele deciziei se arată că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției. Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Așadar interpretarea obligatorie a textului art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 în sensul de mai sus, aceeași cu interpretarea dată prima instanță, nu aduce atingere drepturilor protejate de art.1 Protocolul 1 și nici principiului nediscriminării (art.14 CEDO). Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor. Așa cum a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 12/2011 pronunțată într-un alt recurs în interesul legii, CEDO a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate", "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță neputând fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor pronunțate de instanța supremă asupra recursurilor în interesul legii se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, generatoare de situații discriminatorii.
Prin urmare, motivele de recurs invocate de reclamanți sunt nefondate, astfel încât, pentru toate considerentele mai sus arătate, Curtea va respinge în baza art.312 alin.1 C.pr.civ. recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 1652/29.05.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții F. E. și T. P. C. împotriva sentinței civile nr. 1652/29.05.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 7 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. M.G. – 20.12.2013
Tehnored. S.C. - 2 ex./20.12.2013
Tribunalul T., Judecător: L. D.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 7/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1794/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
