Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 402/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 402/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 3914/30/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 402
Ședința publică din 14 martie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant O. N. în contradictoriu cu intimatul pârât S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., împotriva Sentinței civile nr. 3460/PI din 05.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul n._, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat A. S. pentru reclamantul recurent O. N. (lipsă), nefiind prezent pârâtul intimat.
Ministerul Public este reprezentat de procuror A.-I. S., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar, prin Serviciul de registratură al instanței, la 04.03.2013, întâmpinare formulată de pârâta intimată Direcția Generală a Finanțelor Publice T., un exemplar fiind comunicat reprezentantului reclamantului recurent.
Nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Avocat A. S., pentru reclamantul recurent solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată în primă instanță și în recurs, modificarea sentinței recurate și rejudecând, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată în sensul admiterii petitului privind daunele materiale solicitate, astfel cum a fost precizat. În subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare conform art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului declarat de reclamant, apreciind că prima instanță în mod corect a respins acțiunea reclamantului pentru daunele materiale solicitate, ca nedovedită.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 3460/PI din 05.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul n._ a fost respinsă cererea formulată de reclamantul O. N. în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP T..
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin cererea înregistrata la data de 17.05.2010 pe rolul instanței menționate, reclamantul O. N. a chemat în judecată pârâtul S. Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instantei ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâtul la plata sumei de_ lei (echivalentul sumei de_ euro) cu titlu de despăgubiri morale si materiale pentru prejudiciul suferit de reclamant si de defuncții săi părinți, O. N. si O. M., generat de măsura administrativă cu caracter politic dispusă de regimul comunist, prin deportarea din localitatea Lenauheim, jud. Timis si stabilirea domiciliului fortat în localitatea Huedin din jud. Cluj, cu cheltuieli de judecată.
In fapt, reclamantul a arătat că la data de 18.06.1951, împreună cu părintii si cei trei frati ai săi, au fost obligați să plece din casa lor, fiind deportați din localitatea Lenauheim în localitatea Huedin, lăsând în localitatea de domiciliu întreaga gospodărie, cu toate bunurile aferente.
Reclamantul a arătat că deportarea i-a marcat întreaga existență, descriind în mod amănunțit conditiile în care a avut loc ridicarea celor deportati, transportul lor spre locul domiciliului obligatoriu, iar mai apoi traiul de zi cu zi la locul strămutării și lipsa unor conditii minime de trai si igienico-sanitare.
Totodata, reclamantul a analizat conditiile în care pot fi acordate daune materiale si morale, apreciind că în speță sunt întrunite aceste premise, că plata sumelor pretinse se impune pentru repararea prejudiciului material si moral suferit si arătând că deportarea a produs suferințe deosebite pe plan moral, social si profesional, lezând demnitatea si onoarea celor deportati.
In drept, reclamantul a invocat prevederile Legii nr. 221/2009.
Pârâtul S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului T. a depus întâmpinare, invocând lipsa calității procesuale active a reclamantului în ceea ce priveste acordarea despagubirilor ca urmare a suferintelor ce au fost cauzate părinților acestuia, inadmisibilitatea cererii de acordare a daunelor morale si solicitând respingerea în tot a acțiunii ca netemeinică și nelegală.
In drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozitiile art. 115 C.p.c.
La termenul de judecată din 29.10.2010, reclamantul a formulat o completare a obiectului cererii introductive, arătând că solicită instantei si constatarea caracterului politic al măsurii administrative prin care s-a dispus deportarea sa si a familiei din localitatea Lenauheim în localitatea Huedin, jud. Cluj, respectiv localitatea Rachiselu-Hunedoara.
De asemenea, la termenul de judecata din 25.02.2011 reclamantul a depus o completare a cererii de chemare în judecată, arătând că invocă, alături de temeiurile initiale si dispozitiile art. 998-999 C.civ., precum si prevederile art. 2 si 3 din Conventie si ale art. 1 din Protocolul aditional nr. I la Conventie.
In dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar o . înscrisuri.
Prin Sentința civila nr.1060/PI/25.02.2011, Tribunalul T. a respins cererea de chemare in judecata formulată de reclamantul O. N., impotriva paratului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost precizată si a obligat paratul la plata sumei de 1190 lei catre reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecata.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal atât reclamantul O. N., cât și pârâtul S. Român.
Prin Decizia civilă nr.1436/08.11.2011, Curtea a admis recursul declarat de reclamantul O. N. și recursul declarat de pârâtul S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., împotriva sentinței civile nr.1060/25.02.2011 pronunțată de Tribunalul T. – Secția Civilă pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunta aceasta soluție, instanta de recurs a retinut că recursul declarat de reclamant este fondat pentru următoarele considerente:
Instanta de control judiciar a apreciat că respingerea solicitării reclamantului vizând efectuarea unei adrese la Primăria Lenauheim pentru comunicarea copiei procesului-verbal de confiscare, a prilejuit astfel omisiunea analizării petitului în despăgubiri pentru daune materiale câtă vreme temeiul precizat (de drept comun) se referea doar la cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale în condițiile în care temeiul inițial al acțiunii (art.5 alin.1 lit.a din legea nr.221/2009) încetase să mai existe.
In ceea ce privește cererea pentru acordarea despăgubirilor pentru daune materiale s-a constatat că el are o existență independentă de orice alt petit, pe care lega i-o consacră ca atare.
Curtea a constatat că fundamentul juridic al unei asemenea solicitări este art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 care, după . acestei legi, nu a fost supus niciunei modificări – nici măcar parțiale – și nici nu a fost declarat neconstituțional.
Textul acestui articol (alin. 1) arată că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri cu caracter politic (cum este și deportarea în B. la care a fost supusă reclamanta și familia sa) precum și, după decesul ei, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate o dată cu comiterea faptului abuziv dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată sau ale Legii nr. 247/2005 cu modificările și completările ulterioare (art. 5 alin. 1 lit. b ).
Același articol în alin. 5 prevede că acordarea de despăgubiri în condițiile anterior menționate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse în condițiile legilor amintite.
Analizarea conținutului textelor menționate, a conținutului inițial al art. 5 alin. 1 lit. a referitor la despăgubirile pentru daune morale și a celui prevăzut de art. 5 alin. 1 lit. c (referitor la repunerea în drepturi sau la înlăturarea efectelor degradării militare), demonstrează că prin promovarea Legii nr. 221/2009 legiuitorul a urmărit să înlăture pe cât posibil, complet toate consecințele grave și serioase produse de abuzurile vechiului regim politic, indiferent de natura lor.
Dacă în privința temeiului de despăgubiri pentru daune morale Curtea Constituțională a constatat că el nu se justifică în condițiile în care există și alte reglementări în vigoare pentru realizarea aceluiași scop reparatoriu, în privința celorlalte două categorii de măsuri reparatorii nu a existat niciun control de constituționalitate anterior sau posterior intrării în vigoare a legii care să nege legitima lor consacrare.
În interpretarea în context a legii și constatând că dacă pentru restituirea imobilelor confiscate abuziv de stat au fost adoptate succesiv în timp diferite legi (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 18/1991 cu modificările și completările lor), pentru restituirea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic, nu a existat până la apariția Legii nr. 221/2009 nici un act normativ similar, de aceea nu se poate în mod rațional afirma că această categorie de bunuri nu ar face obiectul de reglementare al legii.
Este adevărat că art. 5 alin. 1 lit. b al Legii nr. 221/2009 condiționează acordarea reparației materiale pentru bunurile confiscate de declanșarea procedurilor Legii nr. 10/2001 modificate și completate și ale Legii nr. 247/2005 modificate și completate, însă această referință nu poate avea alt scop decât cel de evitare a stabilirii unei duble despăgubiri în una și aceeași materie, fără însă a se putea concluziona că se exclude în mod implicit, alternativa acordării despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate ce nu mai pot fi restituite în natură.
Prin urmare, Curtea a constatat că interpretarea atentă a legii recunoaște reclamanților beneficiul unei astfel de reparații.
Cu toate acestea, fiind vorba de o lege specială, prin excepție de la regulile răspunderii civile delictuale care a stat la baza ideii de reparație materială pe care statul și-a asumat-o în mod voluntar, el nu va răspunde decât în mod limitat, la nivelul pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate - și evident dovedite în mod neechivoc – nu și pentru folosul nerealizat, lucru rezultat cu claritate din formularea alin. 1 lit. b al art. 5 al Legii nr. 221/2009.
Prin urmare, instanta de recurs a reținut că cel de-al doilea petit trebuia analizat independent de primul și pentru că reclamantului i-a fost respinsă cererea de probațiune pentru pretențiile ce constituiau acest petit iar cererea sa nu a fost examinată în fond, s-a admis recursul, s-a casat sentința civilă nr.1060/25.02.2011 a Tribunalului T. cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.
Pe cale de consecință și pentru o analiză unitară a pretențiilor ce opun părțile, s-a admis și recursul instituției pârâte.
Dupa casarea cu trimitere, pricina a fost inregistrată pe rolul Tribunalului T. sub dosar nr._, la data de 14.12.2011 în rejudecare, instanța, în respectarea dispozițiilor art.315 alin.1 C.pr.civ., a dispus emiterea adresei solicitate de reclamant la Primăria Lenauheim, în vederea comunicării procesului verbal de confiscare a bunurilor mobile pentru care reclamantul pretinde despăgubiri de ordin material, Primăria interpelată comunicând că nu deține procese verbale privind confiscarea bunurilor la data deportării din . fost administrată în cauză probe testimonială.
Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut următoarele:
Remarcat fiind că instanța de recurs s-a preocupat cu precădere de analiza legalității soluției date petitului privind daunele materiale solicitate de reclamant pentru bunurile mobile pretins confiscate la data deportării, antamând doar tangențial chestiunea daunelor morale solicitate prin trimiterea făcută la deciziile Curții Constituționale, care au tranșat că art.5 alin.1 lit.a din Lg. nr.221/2009 nu se justifică, cât timp există și alte reglementări în vigoare pentru realizarea aceluiași scop reparatoriu și observând, totodată, că instanța de recurs a casat totuși integral sentința primei instanțe, în rejudecare, tribunalul are a se preocupa atât de verificarea legalității și temeiniciei daunelor morale, cât și a celor materiale solicitate, cele din urmă estimate de reclamant la suma de 179.550 lei și reprezentând contravaloarea bunurilor mobile detaliate la fila 17 dosar (în rejudecare), respectiv, produse agricole, animale, unelte agricole și mobilier cazarmament diverse.
Pentru analiza solicitării de acordare a daunelor morale, se constată că reclamantul a înțeles a uza mai întâi de dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Lg. nr.221/2009, prevalându-se de vocația de a accede la beneficiul deja anunțatei legi reparatorii, - pretins conferită ex lege de ipoteza particularizată legislativ de lit.e apartenentă alin.1 al art.3 din legea în discuție, pentru a solicita în contradictoriu cu pârâtul S. român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, despăgubiri de ordin moral, pretinse pentru suferințele cauzate lui și antecesorilor săi (părinți) prin măsurile represive luate contra lor de regimul comunist în perioada de referință a Lg. nr.221/2009, 06.03._89.
În adevăr, art.5 alin.1 din Lg. nr.221/2009, - chemată să repare prejudiciile de ordin material și moral cauzate persoanelor fizice supuse condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative abuzive asimilate acestora în perioada comunistă -, printr-o formulare clară și nesusceptibilă de interpretări a conferit legislativ vocație la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de lege, oricărei persoane „care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si după decesul acestei persoane”, soțului sau descendenților acesteia pana la gradul al II-lea, care „pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a legii obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificările si completările ulterioare, si al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare;
c) repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotărârea judecătoreasca de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară ".
Numai că norma legală supra enunțată a fost supusă controlului de constituționalitate, pe calea excepției de neconstituționalitate, reglementată de art.29 din Lg. nr.47/1992, context în care jurisdicția de contencios constituțional a conchis îndeajuns de tranșant că, întrucât măsura reparatorie prevăzută de art.5 alin.1 lit.a din Lg. nr.221/2009, are aceeași finalitate ca și indemnizația acordată periodic sub forma unor sume de bani prin art.4 din Decretul lege nr.118/1990, acordată aceleiași categorii de persoane, respectiv celor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, daunele morale conferite prin Lg. nr.221/2009 nu pot fi unele drepte, echitabile și rezonabile, din moment ce răspund aceluiași scop precum indemnizația prevăzută de art.4 apartenent Decretului lege nr.118/1990.
Ceea ce statuează pe calea aparatului argumentativ jurisdicția de contencios constituțional, nesocotește valoarea supremă de dreptate, ca valoare esențială a statului de drept, proclamată de art.1 alin.3 din Constituție și conferă caracter neconstituțional art.5 alin.1 lit.a din Lg. nr.221/2009, care, ca efect al admiterii demersului constituțional, a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010.
Or, în așa situație, activității jurisdicționale din cauza pendinte au a i se circumscrie exclusiv verificarea efectelor în plan procesual ale deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui text de lege sau al unei ordonanțe, prin plasarea în coordonatele art.31 alin.1 și 3 din Lg. nr.47/1992 republicată –care, de altfel, preiau principiul consacrat constituțional de art.147 apartenent Constituției revizuite - conform cărora: „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie” și „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Din interpretarea logico-sistematică a textelor legale supra enunțate, cu ușurință se identifică, așa cum constant a statuat doctrina reputată în materie (I. M. și D. C.) și cele patru efecte ale declarării neconstituționalității, respectiv: suspendarea de drept a dispozițiilor constatate neconstituționale pe o perioadă de 45 de zile; încetarea efectelor juridice ale dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale după expirarea termenului de 45 de zile; inadmisibilitatea reiterării unei excepții de neconstituționalitate admise și, finalmente, nașterea posibilității (și nu obligației) Parlamentului sau Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederea respectivă cu dispozițiile Constituției.
Devenind astfel obligatorie și concluzia, raportat la exigențele imperativului art.31 alin.3, - care conferă entităților statului cu atribuții de legiferare posibilitatea și nu obligația de a examina prevederea respectivă și de o pune în acord cu dispozițiile Constituției – că nevalorizarea acestei posibilități atrage inexorabil încetarea efectelor juridice ale normei legale invalidate constituțional.
Așa stând lucrurile, cum prin deja anunțata Decizie nr.1358/2010 a fost declarată neconstituțională norma legală conținută de art.5 alin.1 lit.a care conferea legitimitate pretențiilor pecuniare reclamate în condițiile Lg. nr.221/2009 și cum anunțata decizie are forță generală obligatorie consacrată constituțional prin art.147, bucurându-se de efectul opozabilității erga omnes, cu puterea evidenței se conturează și concluzia că pretențiile constând în daune morale ce-și găsesc fundamentarea în dispozițiile Lg. nr.221/2009 rămân fără suport legislativ. Și aceasta, pentru că norma legală declarată neconstituțională conferea legislativ chiar vocația de a accede la beneficiul legii. Zis altfel, legitima calitatea de subiect procesual activ.
Nici temeiul juridic completat de reclamant, prin indicarea și a art.998-999 C.civ., nu este de natură a conduce la admiterea petitului privind daunele morale solicitate, cererea fondată pe normele dreptului comun fiind prescrisă față de dispozițiile art. 8 alin.1 din Decretul nr.167/_ ce statuează fără echivoc că ”prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.
Se constată că instanța de recurs s-a limitat doar la a analiza incidența în speță a dispozițiilor art.5 din legea specială nr.221/2009, fără a verifica legalitatea hotărârii atacate din perspectiva celorlalte temeiuri de drept menționate în completare de reclamant, sens în care nu se poate concluziona că soluția respingerii ca prescrise a pretențiilor alegate din perspectiva art.998-999 C.civ. a făcut obiect al controlului judiciar, neoperând sub acest aspect, prin urmare, prevederile art.315 C.pr.civ..
De menționat că prescripția dreptului la acțiune este definită de doctrină ca fiind instituția juridică de ordine publică constând în stingerea acelei componente a dreptului la acțiune reprezentând posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a obține obligarea subiectului pasiv la executarea obligației corelative ori la recunoașterea dreptului său contestat, prin neexercitarea acțiunii în justiție în termenul prevăzut de lege.
Iar, termenul general de prescripție, aplicabil, deci, și acțiunilor în răspundere civilă delictuală, fondate pe art.998-999 C.civ. (cărora li se subsumează demersul judiciar pendent) este cel reglementat de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, respectiv este vorba de termenul de trei ani în care astfel de acțiuni pot fi introduse pentru a obține condamnarea pârâtului cu ajutorul organelor de jurisdicție.
Procedând la interpretarea a art.3 alin.1 în corelație cu art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958, se extrage indeniabil concluzia că o acțiune în justiție precum cea pendinte, întemeiată pe dispozițiile art.998-999 C.civ. trebuie formulată în termen de trei ani de la data când păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel responsabil de aceasta.
În speță, dat fiind că fapta ilicită săvârșită de statul comunist a constat în deportarea reclamantului și a părinților săi, devine îngăduită și chiar obligatorie și concluzia că termenul de prescripție de trei ani a început a curge fără dubiu cel mai devreme odată cu decembrie 1989, când au intervenit evenimentele ce au marcat reinstalarea ordinii democratice și când reclamanta putea solicita cu succes jurisdicțional statului repararea prejudiciilor cauzate de regimul comunist și cel mai târziu în 1994, odată cu ratificarea de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin Lg. nr.30/1994, care a reglementat posibilitatea efectivă a persoanei ale cărei drepturi și libertăți fundamentale au fost nesocotite, de a obține constatarea acestei încălcări și o reparație echitabilă.
Întrucât din acel moment, cum de altfel corect a susținut și pârâtul, reclamantul putea și trebuia să cunoască în mod cert atât paguba suferită, cât și persoanele responsabile. Astfel că, la momentul modificării temeiului juridic al cererii, în art.998-999 C.civ., prin cantonarea acțiunii într-un clasic demers în răspundere civilă delictuală, acțiunea modificată dedusă judecății era de mult prescrisă, potrivit interpretării supra redate.
În același timp, nu se poate considera că prin apariția Lg. nr.221/2009 a operat o repunere în termenul general de prescripție, deoarece norma legală menționată reprezenta o lege specială de reparație distinctă de acțiunea de drept comun bazată pe răspunderea civilă delictuală și care în materia repunerii în termenul de prescripție extinctivă este și rămâne guvernată de prevederile generale conținute de art.19 din Decretul nr.167/1958.
Iar art.19 din Decretul nr.167/1958 dispune expres că „ Instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită.
Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție”.
În cauză însă, se constată că reclamanta întemeindu-și acțiunea pe art.998-999 C.civ. nu a înțeles să formuleze și o cerere de repunere în termen conform exigențelor art.19 supra enunțat, cerere ce oricum avea a se privi ca tardivă, cât timp nu s-au identificat cauzele temeinice care au împiedicat-o pe reclamantă să acționeze. Iar a susține că prin Lg. nr.221/2009 a operat o repunere în termen pentru declanșarea mai apoi a unei acțiuni fondate pe normele de drept comun reprezentate de art.998-999 C.civ. nu este de acceptat, căci electa una via non datum recursum ad alteram, iar combinarea normei generale cu cea specială nu-și găsește nicio justificare juridică.
Abstracție făcând că prin admiterea demersului constituțional, deja constant evocat pe parcursul expunerii rezumative, norma legală prevalată, aceea înscrisă în lit.a a art.5 alin.1 din Lg. nr.221/2009, declarată neconstituțional, a fost scoasă din circuitul legislativ.
Astfel că, recapitulând cele deja spuse, instanța, dând eficiență deplină dispozițiilor art.3 alin.1 coroborate cu art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958, va respinge ca prescrisă acțiunea în acordarea daunelor morale, așa cum a fost ea completată sub aspectul cauzei debendi de reclamant.
Având în vedere îndrumările obligatorii din decizia de casare, în respectarea riguroasă a art.315 alin.1 C.pr.civ., privind analiza pe fond din perspectiva art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009 a petitului vizând acordarea despăgubirilor de ordin material, despăgubiri constând, potrivit textului de lege evocat deja în „echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”, instanța se va preocupa de analiza, în continuare, a legalității și temeiniciei acestor pretenții ridicate de reclamant, care solicită contravaloarea bunurilor mobile pretins confiscate la data deportării, bunuri constând în: produse agricole, animale, unelte agricole și mobilier cazarmament diverse (fila 17 dosar rejudecare), estimate la suma de 179.550 lei.
Textul legal supra enunțat stabilește fără echivoc care sunt bunurile confiscate a căror contravaloare poate fi acordată beneficiarilor Lg. nr.221/2009, cum și în ce condiții anume operează reparația constând în despăgubiri materiale, conferită de lege.
Deși din interpretarea art. 5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009 se detașează, în opinia tribunalului, concluzia că despăgubirile materiale pot privi exclusiv echivalentul valoric al bunurilor ce fac obiectul de reglementare a Lg. nr.10/2001, - din moment ce legiuitorul condiționează expres aceste daune de nerestituirea până la acest moment, a bunurilor respective, dată fiind lentoarea procedurilor de reparație instituite de Lg nr.10/2001-, bunuri care, circumscrise dispozițiilor art.6 din Lg. nr.10/2001, trebuie să fie imobile, bunuri mobile încorporate imobilelor și utilaje și instalații preluate o dată cu imobilul și pentru care, în mod evident, trebuie să se fi demarat procedura grațioasă reglementată de Lg. nr.10/2001, dată fiind interpretarea obligatorie pentru instanța de fond în rejudecare, a textului de lege dată de instanța de recurs care a considerat că acordarea despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate cu ocazia deportării este admisibilă în condițiile art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009, instanța are a verifica în continuare temeinicia unei astfel de solicitări.
Or, în acest sens, tribunalul are a observa că, obligatoriu, așa cum expres dispune articolul de lege amintit, este ca bunurile a căror contravaloarea se solicită să fi fost confiscate, aspect ce, în mod indubitabil, se cere a fi probat cu înscrisuri care să ateste confiscarea, efect al hotărârii de condamnare ori al măsurii administrative cu caracter politic.
Revenind la datele speței, se constată că reclamantul nu a fost în măsură a proba în acord cu art.1169 C.civ., tocmai modalitatea de preluare pretinsă imperativ de legiuitor, a confiscării bunurilor a căror contravaloare o solicită, cu ocazia deportării familiei sale, nedepunând la dosar vreun proces verbal ori un alt act care să ateste confiscarea de către autorități, la data deportării, a produselor agricole, animalelor, uneltelor agricole și mobilierului cazarnament diverse (fila 17 dosar rejudecare), estimate la suma de 179.550 lei.
Nici la autoritatea locală Primăria Lenauheim nu există, conform celor comunicate instanței, vreun document care să certifice confiscarea bunurilor mobile pretinse de reclamant, iar martorii audiați, deși au confirmat deținerea de animale și utilaje agricole, ori produse agricole de către familia reclamantului nu pot substitui, în opinia instanței, înscrisuri oficiale atestând confiscarea bunurilor, cu atât mai mult cu cât martorul V. I. arată că bunurile au rămas în gospodăria familiei la data deportării, putând fi, așadar apropriate de oricine. În aceeași ordine de idei, martorul B. L. arată că „crede” că bunurile au rămas la primărie, întrucât „ei au sigilat bunurile”, afirmații care nici ele nu au aptitudinea de a forma instanței convingerea că, mai presus de orice îndoială, tocmai bunurile indicate de reclamant au fost cele pretins confiscate și nici că a avut loc o confiscare efectivă, oficială și nu o apropriere a bunurilor de către alte persoane, sub pretextul confiscării.
Pe de altă parte, instanța apreciază că nici afirmația reclamantului în susținerea pretențiilor sale, bazată pe ideea că posedă un bun în sensul reglementat de art.1 din Protocolul nr. I la CEDO ori o speranță legitimă, nu se susține, cât timp nu deține o hotărâre judecătorească irevocabilă care să-i recunoască creanța reprezentând reparația pecuniară a prejudiciului moral pretins, creanță de natură a se circumscrie abia ea noțiunii de „bun” și nici a unei creanțe suficient de caracterizate care să se constituie într-o speranță legitimă în sensul arătat, iar textul legii nr.221/2009 care îi conferea legislativ vocație la obținerea unei astfel de creanțe a devenit inaplicabil pentru instanțele de judecată, efect al declarării neconstituționalității lui.
Nici art.3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reglementând interzicerea torturii nu poate constitui un fundament de drept valabil pentru pretențiile reclamate, cât timp, suferințele la care a fost supusă reclamanta și antecesorii săi s-au petrecut cu mult timp anterior ratificării Convenției de către România, astfel că se identifică o necompetență ratione temporis în a analiza incidența art.3 în speță.
Pentru cele ce preced, văzând instanța că pentru daunele morale solicitate sunt lipsite de suport legislativ din perspectiva temeiului juridic invocat de reclamantă, respectiv prescrise, iar pretenția de acordare a daunelor de ordin material bazată pe dispozițiile art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009 nu se privește a fi întemeiată în acord cu exigențele textului legal menționat, a respins acțiunea în totalitatea ei ca nefondată.
Împotriva Sentinței civile nr.3460/PI din 5.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. a formulat recurs reclamantul solicitând modificarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, în sensul admiterii petitului privind daunele materiale așa cum a fost precizat, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată făcute în primă instanță și în recurs.
În motivare a arătat că sentința pronunțată de către Tribunalul T. este nelegală deoarece prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii și o greșită interpretare a probelor propuse și administrate în dosar.
Așa cum a arătat și în fața instanței de fond, împreună cu părinții și frații mei, au fost deportați din localitatea Lenauheim din județul T., în localitatea Huedin din județul Cluj.
Prin decizia de casare nr. 1436/R din data de 08.11.2011, Curtea de Apel Timișoara a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanță, pe motiv că, petitul cereri privitor la acordarea despăgubirilor materiale este admisibil, dispunând ca în rejudecare să se administreze probe în acest sens, însă, instanța de fond, nesocotind această decizie a apreciat în mod neîntemeiat că prevederile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 se referă doar la bunurile imobile care nu au fost restituite în condițiile Legii nr. 10/2001. Or, este neîntemeiat aspectul invocat de către instanța de fond cu privire la faptul că despăgubirile materiale se acordă doar cu privire la bunurile imobile și nu cu privire la cele mobile, deoarece art. 5 alin 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nu face vreo distincție în acest sens.
Sunt neîntemeiate susținerile instanței de fond, potrivit cărora, nu a putut face dovada cu înscrisuri că bunurile a căror contravaloare o solicită au fost confiscate, deoarece, în acest scop au fost audiați martori propuși, care atestă că reclamantul împreună cu familia mea au fost strămutați în altă localitate, și că toate bunurile mobile au fost preluate de către autoritățile de la aceea vreme. Nu poate fi primit raționamentul instanței de fond potrivit căruia din depozițiile martorilor ar reieși faptul că bunurile mobile care au rămas în imobil ar fi putut fi luate de către alte persoane, deoarece așa cum arată martora B. L. bunurile au rămas la primărie, deoarece acestea au fost sigilate, fiind cert că prin aplicarea sigiliului de către autoritățile statului, s-a avut în vedere confiscarea bunurilor respective, chiar dacă nu s-a încheiat vreun proces-verbal de confiscare. Prin urmare, prima instanță a respins neîntemeiat cererea de efectuare a unei expertize de specialitate pentru dovedirea cuantumului daunelor materiale, având în vedere că martorii audiați au confirmând existenta bunurilor mobile la data deportării și faptul că acestea au fost confiscate de către autoritățile statului de la acea vreme.
Este neîntemeiată motivarea instanței potrivit căreia acțiunea nu este în acord cu dispozițiile și practica CEDO, în sensul că nu am avut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un "bun" pe care să-l prezerve sau o speranță legitimă în sensul CEDO. Dimpotrivă, potrivit Convenției și practicii CEDO, prin . Legii nr. 221/2009, a avut o speranță legitimă că va putea obține drepturile acordate de această lege.
In ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate la prima instanță, consideră că instanța de fond deși a respins în totalitate acțiunea mea trebuia să-i acorde aceste cheltuieli având în vedere faptul că pârâtul este în culpă procesuală, deoarece, cerere a fost demarată ca urmare a promovării unei legi care ulterior a fost declarată neconstituțională în cursul judecății.
In drept, invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., Curtea consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs formulate de reclamant, aceasta a adus critici sentinței civile recurate din perspectiva interpretării dispoz. art.5 lit.b din Legea 221/2009, respectiv a stabilirii categoriei de bunuri vizate de textul de lege, cât și în ceea ce privește interpretarea probelor administrate de prima instanță.
Analizând considerentele sentinței civile atacate, se constată că tribunalul a avut în vedere la respingerea cererii de acordare a daunelor materiale împrejurarea că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea cerințelor obligatorii ale art.5 lit.b din legea nr.221/2009, respectiv confiscarea de către stat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic, a bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri. Este adevărat că tribunalul și-a exprimat opinia în sensul că domeniul de aplicare a art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 cuprinde doar bunurile imobile care au făcut obiectul Legii nr.10/2001 și Legii 247/2005, însă rezultă cu evidență faptul că s-a conformat dispozițiilor instanței de casare, conform art.315 alin.1 C.pr.civ., și a procedat la analiza pe fond a cererii reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru bunurile mobile pretins confiscate.
Așadar rezultă din textul de lege al art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 că se pot acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, reclamantul trebuind deci să dovedească în conformitate cu dispozițiile art.1169 C.civ. că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. Român ca efect al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, nu au fost restituite și nu a fost primită nicio despăgubire pentru ele. Confiscarea presupune trecere fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial. Martora B. L., audiată de tribunal, avea 8 ani la data deportării și a declarat că ea crede că bunurile au rămas la primărie pentru că ei au sigilat bunurile (f.37), această declarație neputând fi considerată o dovadă în sensul confiscării ținând cont de vârsta martorei la data perceperii evenimentelor relatate, precum și de împrejurarea că aceasta a arătat că „crede”, nefiind deci sigură în ceea ce privește soarta bunurile menționate. Mai mult, nu a specificat ce bunuri au fost sigilate, doar a arătat ce bunuri își amintește că ar fi avut familia reclamantului înainte de deportare.. De asemenea, și martorul Vladulescu I. era copil la data deportării familiei reclamantului, acesta arătând doar că bunurile au rămas în gospodărie și nu știe cine s-a ocupat de ele (f.49). Așadar, din declarațiile celor doi martori audiați la cererea reclamantului nu rezultă cu certitudine faptul că bunurile indicate în acțiune au făcut obiectul unei confiscări, putând fi abandonate sau însușite de alte persoane, ceea ce nu echivalează cu o confiscare din partea statului în sensul art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009. Coroborând toate probele administrate în cauză, având în vedere aspectele de fapt și de drept expuse mai sus, Curtea reține că în prezentul litigiu nu a fost dovedită îndeplinirea cerințelor obligatorii ale art.5 lit.b din legea nr.221/2009 în privința bunurilor menționate de reclamant.
Prin urmare, în mod corect a respins Tribunalul T. cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele materiale pentru motivele mai sus arătate.
Referitor la susținerea din cererea de recurs privind motivarea tribunalului în sensul că reclamantul nu se poate prevala de un bun sau o speranță legitimă conform jurisprudenței CEDO, Curtea constată că aceste argumente ale primei instanțe au vizat motivarea respingerii cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale (nu și pentru cele materiale), arătându-se că aplicarea deciziilor Curții Constituționale referitoare la art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 nu aduc atingere dispozițiilor din CEDO, aspecte care însă nu fac obiectul prezentului recurs din moment ce reclamantul a solicitat prin cererea de declanșare a căii de atac doar admiterea petitului privind daunele materiale.
Nici criticile aduse modului de soluționare a cererii privind cheltuielile de judecată nu sunt fondate întrucât dispozițiile art. 274 alin.1 C.pr.civ. prevăd că pentru a fi obligată o parte la plata unor astfel de cheltuieli, pe lângă îndeplinirea condiției de a se afla în culpă procesuală, mai trebuie îndeplinită și cea a căderii în pretenții. Or, în prezenta cauză, pârâtul nu a căzut în pretenții, nefiind obligat la nicio prestație față de reclamant.
Pentru aceste motive, conform art. 312 alin.1 C.pr.civ. va respinge recursul formulat de recurentul reclamant O. N. în contradictoriu cu intimatul pârât S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T. împotriva Sentinței civile nr.3460/PI din 5.12.2012 pronunțată de Tribunalul T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurentul reclamant O. N. în contradictoriu cu intimatul pârât S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T. împotriva Sentinței civile nr. 3460/PI din 5.12.2012 pronunțată de Tribunalul T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14.03.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. A.M.N. – 26.03.2013
Tehnored. S.C. - 2 ex./ 26.03.2013
Tribunalul T., Judecător: C. B.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1794/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Validare poprire. Decizia nr. 1549/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
