Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1717/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1717/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 05-12-2013 în dosarul nr. 4866/325/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1717/R
Ședința publică din 05 decembrie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: R. P.-D.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de către reclamanta W. M. M. împotriva deciziei civile nr. 110/A/02.02.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții S. R. prin Consiliul Local al Comunei Orțișoara și . precum și Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă pentru reclamanta-recurentă avocat C. C., lipsă fiind pârâții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, verificarea actelor și lucrărilor de la dosar, s-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, după care, instanța, în raport de cererea de repunere pe rol a cauzei formulată la data de 24.10.2013, acordă cuvântul reprezentantei reclamantei-recurente.
Reprezentanta reclamantei-recurente solicită instanței repunerea pe rol, declarând că nu mai are alte cereri de formulat și probe de administrat.
Instanța, în temeiul art. 151 c.pr.civ. va repune pe rol cauza și constatând că nu mai sunt de soluționat chestiuni prealabile, acordă cuvântul pe cererea de recurs:
Reprezentanta reclamantei-recurente solicită instanței admiterea recursului astfel cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată. În susținere, arată că statul este în continuare proprietar tabular al întregului imobil, acesta nu a fost vândut. În consecință, se solicită, în principal, modificarea deciziei civile nr. 110/A/02.02.2012 și în subsidiar casarea, pentru a se judeca, pe fond, pricina.
CURTEA
Deliberând asupra cererii de recurs reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrata pe rolul Judecătoriei Timisoara sub nr._ din 1.03.2011 reclamanta W. M.-M. a chemat în judecata parații pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și S. R. prin Consiliul Local al . ., solicitând instanței să se constate trecut în proprietatea Satului R. fără titlu valabil imobilul înscris în C.F. Orțișoara nr. 2, nr. top 2 (după conversie actualmente C.F. nr._), imobil constând din casa nr. 4 cu teren în suprafață de 1439 mp, fost proprietatea defunctei sale mame Kunai (Kunay) M., să se oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul sus menționat, să se dispună rectificarea cărții funciare Orțișoara nr._, nr. top 2, provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. 2 Orțișoara și anume radierea dreptului de proprietate al Statului R. și restabilirea situației anterioare de carte funciară.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat ca imobilul înscris în C.F. Orțișoara nr. 2, nr. top. 2 (după conversie_ nr. top. 2) a fost trecut în proprietatea Statului R., în administrarea operativă a Consiliului Popular al comunei Orțișoara, în baza Decretului 223/1974 ca urmare a plecării din țară a proprietarei tabulare Kunai (Kunay) M., mama sa. Preluarea de către stat a proprietății mamei sale pentru că a părăsit România, stabilindu-și domiciliul în Germania, s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 13 și 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, tratat internațional la care România era parte semnatară. Prevederile Decretului 223/1974 contraveneau și dispozițiile art. 36 din Constituția din 1965 în vigoare în acea perioadă. Consecința firească a nevalabilității titlului statului este revenirea la situația de carte funciară anterioară. Imobilul nu a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, după cum rezultă din extrasul de carte funciară. A arătat că are calitate procesuală activă în cauză întrucât este moștenitoarea proprietarei tabulare decedată la 4.10.1994, în calitate de fiică. Nu a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2011, dar își întemeiază acțiunea pe prevederile Codului civil și ale convenției europene a drepturilor omului, astfel cum sunt interpretate prin decizia nr. 33/9.06.2008 a Î.C.C.J., pronunțată în recurs în interesul legii, având în vedere faptul că prin admiterea acțiunii sale nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
In drept reclamanta a invocat dispozițiile art. 480, 481 C.civ. și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 33/9.06.2008 Î.C.C.J.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generala a Finanțelor Publice T. a depus întâmpinare prin care a solicitat să se constate lipsa calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, respingerea cauzei ca inadmisibilă, respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală (f. 17-24 dosar fond).
În motivare a arătat că Statului R. prin M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere faptul că s-a înființat Autoritatea Națională pentru restituirea proprietăților în baza art. 1 alin. 1 din Hotărârea nr. 361/28.04.2005, organ de specialitate al administrației publice centrale, fără personalitate juridică, în subordinea cancelariei primului ministru. De asemenea în privința scoaterii din proces a M.F.P. și implicit a constatării lipsei calității procesuale pasive a instituției a solicitat să se aibă în vedere dispozițiilor art. 1 pct. 4 din Legea 263/27.06.2006 privind aprobarea Ordonanței nr. 209/2005 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul proprietății care precizează la capitolul IV al articolului unic art. 5 arată:” Controlul aplicării frazei de administrare a Legea nr. 10/2001, republicată cu completările și modificările ulterioare, se exercită de către autoritatea administrativă constituită în temeiul H.G. 361/2005, privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru restituirea proprietăților, cu modificările și completările ulterioare, și după caz de către prefecți sau persoanele desemnate de către aceștia din cadrul instituției prefectului”. Din cartea funciară în extenso anexată în dovedirea acțiunii de către reclamantă rezultă că imobilul pus în discuție se află în administrarea operativă a Statului R. prin consiliul Local Orțișoara și nicidecum a Statului R. prin M.F.P. Astfel că instituția obligată la restituirea imobilului după naționalizare nu poate fi decât C.L. Orțișoara. Totodată a solicitat respingerea cauzei ca inadmisibilă având în vedere că reclamanta solicită să se constate nulitatea absolută a deciziei de trecere în proprietatea statului care a fost emisă de către fostul consiliu Popular al județului T. privitor la imobilul înscris în C.F._, or imobilul pus în discuție a trecut în proprietatea statului în data de 8.10.1985, deci în perioada 6.03._89, în speța de față, reclamanta trebuia să urmeze și să respecte procedura prevăzută de legea specială aplicabilă pentru revendicarea bunurilor de natura celui în cauză, aceasta fiind Legea nr. 10/2001, actualizată, care la art. 1 precizează că „imobilele preluate abuziv de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6.03._89, precum și cele preluate de către stat în baza Legea nr. 139/1940, se restituie în natură, în condițiile prezentei legi”. Având în vedere că reclamanta nu face dovada îndeplinirii procedurii prev. de Legea nr. 10/2001, actualizată a solicitat respingerea cauzei ca inadmisibilă. Pe fond a arătat că prin publicarea în M.O. a deciziei nr. 56/2007 pronunțată de Î.C.C.J., dată în interesul legii, s-a decis că prin apariția Legea nr. 10/2001, cu caracter reparator, legiuitorul a reglementat toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6.03._89, context în care toate celelalte dispoziții pe care își întemeiază cererea reclamanta au rămas fără aplicabilitate, dacă acțiunea acestora a fost introdusă după . Legea nr. 10/2001. Obligativitatea deciziilor instanței supreme pronunțate în recursul în interesul legii o obliga pe aceasta să se conformeze interpretării date, astfel instanța supremă ar fi lipsită de mijloc procedural eficient pentru uniformizarea jurisprudenței, s-au submina autoritatea Î.C.C.J. Chiar dacă potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6.03._89, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dar potrivit alin. 3 din același text de lege instanțele judecătorești stabilesc competența valabilității titlului. După apariția acestei legi, legiuitorul a înțeles necesitatea edictării unui act normativ cu vădit caracter reparatoriu, adoptând astfel Legea nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv, atât în ceea ce privește imobilele cu titlu valabil, cât și cele fără titlu. Astfel a solicitat să se constate lipsa calității procesuale pasive a Statului R. prin M.F.P., tot pe cale de excepție să se respingă cauza ca inadmisibilă, iar pe fond să se respingă acțiunea reclamantei ca netemeinică și nelegală, respingându-se și cheltuielile de judecată solicitate.
Pârâții, S. R. prin Consiliul Local al comunei Orțișoara și ., în apărare, au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamantei (f. 34-35 dosar fond).
În motivare au arătat că invocă excepția lipsei calității lor procesuale pasive atâta timp cât nu dețin calitatea de proprietari ai imobilului spre a cărui revendicare se tinde. Proprietar tabular este S. R., imobilul fiind dobândit de acesta prin expropriere. Potrivit art. 25 ale Decretului nr. 31/1954 «S. are calitatea de persoană juridică doar în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi pe M. Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume persoane în acest scop». Conform principiilor de drept procesual, raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din dreptul material dedus judecății. Calitatea procesuală este titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în proces. Conform acestei definiții au considerat că pentru a avea calitate procesuală pasivă trebuie să existe o identitate între pârât șic el obligat conform raportului juridic. Ca atare, sub acest aspect, se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Comunei Orțișoara și Consiliului Local Orțișoara. Pentru toate acestea a solicitate în principal respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca inadmisibilă.
În drept pârâții S. R. prin Consiliul Local al comunei Orțișoara și . au invocat dispozițiile art. 115 C.pr.civ. și art. 25 Decretul Lege nr. 31/1954.
La ultimul termen de judecată, în baza dispozițiilor art. 137 al. 1 C.pr.civ., instanța a invocat din oficiu și a pus în discuția părților și excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, raportat la dispozițiile Legii 10/2001 și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.
Reclamanta a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității acțiunii (f. 39, 40 dosar cauză).
În motivare reclamanta a arătat că este eronată concepția conform căreia adoptarea Legii nr. 10/2001 ar fi suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în privința revendicării imobilelor naționalizate. Prin decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că în cazul în care există neconcordanțe între legea specială, în speță Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. în prezenta cauză, nu se pune problema să se aducă atingere vreunui alt drept de proprietate sau securității raportului juridice, imobilul revendicat de subsemnata nefiind vândut chiriașilor conform Legii nr. 112/1996 și deci nu sunt lezate prin retrocedare drepturile nici unei alte persoane. Acțiunea sa este întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 Cod civil, aplicabile deoarece aceasta era legea în vigoare la data introducerii acțiunii, care consacră dreptul de proprietate ca pe un drept perpetuu, nelimitat în timp, care nu se stinge prin neuz și care există atâta timp cât există bunul la care se referă, iar prin adoptarea Legii nr. 10/2001 S. R. nu a consacrat o discriminare între proprietari, intenția legiuitorului fiind de a facilita acordarea măsurilor reparatorii prin lege specială, nicidecum de a paraliza demersurile judiciare ale acestora pentru recuperarea proprietăților abuziv preluate de către Stat. Pe de altă parte, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există o normă de drept română și un tratat internațional referitor la drepturile omului la care România este parte, au prioritate reglementările internaționale, situație în care instanța nu va putea face abstracție de următoarele texte de lege, care o obligă să judece acțiunea de drept comun: art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil; art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, privitor la respectarea dreptului de proprietate. În plus, preluarea de către Stat a imobilului de la antecesoarea sa contravenea în mod flagrant atât dispozițiilor art. 36 din Constituția din 1965, care ocrotea proprietatea personală a cetățenilor României, cât și dispozițiilor art. 13 și 17, referitoare la dreptul la libera circulație a persoanei, respectiv la dreptul de proprietate, din Declarația Universală a Drepturilor Omului, tratat semnat de România în 1948. Imobilul a fost deci de către stat fără titlu și astfel acesta nu a devenit niciodată proprietar.
Prin sentința civilă nr._/11.10.2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, a fost admisă excepția inadmisibilității și respinsă acțiunea formulata de reclamanta W. M.-M. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generala a Finanțelor Publice T., S. R. prin Consiliul Local al . ..
Nu au fost acordate cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că reclamanta nu a făcut dovada preluării de către S. R. a imobilului din litigiu în baza Decretului nr. 223/1974 și a calității sale de moștenitoare acceptanta a mamei sale, iar instanța nu poate să constate lipsa titlului Statului R., astfel cum au solicitat reclamanții, deoarece o astfel de constatare se poate face doar în cadrul juridic circumscris dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care instituia obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, supusă controlului judecătoresc.
Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06.03._89, unde sunt reglementate raporturile juridice dintre persoana căruia i-a aparținut dreptul de proprietate, S. R. care a preluat imobilul și chiriașii imobilului care ulterior l-au achiziționat în baza Legii nr. 112/1995.
Din petitele formulate de către reclamantă se observă că toate cererile sale se grefează exact de dispozițiile Legii 10/2001, cerându-se analizarea valabilității titlului Statului R., revendicarea imobilului de la posesorii neproprietari și restabilirea situației anterioare de carte funciară.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio în integrum, ca efect al constatării neegalității actelor de preluare, se realiza în cadrul acțiunii de drept comun în materia revendicării, în temeiul dispozițiilor art. 480-481 C.civ., pornindu-se de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În prezent, Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada 6.03._89, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, regăsindu-se inclusiv situațiile juridice care nu puteau primi o soluție potrivit dispozițiilor art. 480 și 481 C.civ.
Apariția noului act normativ a fost anticipată, deoarece potrivit art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de către foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații”. Dispozițiile anterior menționate nu mai sunt incidente în condițiile adoptării unei legi speciale, ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant.
În această situație, după . Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele fiind ținute să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, soluție ce se impune ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant. În caz contrar, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparație.
Legea nr. 10/2001 a instituit atât o procedură administrativă prealabilă, precum și anumite termene și decăderi pentru a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de către stat, suprimând, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Prin recursul în interesul legii, respectiv decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.civ., indiferent de distincția dacă s-a făcut sau nu apel la dispozițiile Legii nr. 10/2001, concluzie ce are la bază inclusiv principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu împotriva României).
S. roman nu are o obligație specifica de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de ratificarea Convenției prin restituirea bunurilor. Acestea sunt concluziile hotărârii Curții în cauza Kopecky contra Slovaciei preluate în cauza P. contra României și în hotărârea pilot A. și alții împotriva României. Cu toate acestea, statul roman a ales sa repare prejudiciile menționate prin adoptarea Legii nr. 10/2001.
Raportul dintre aceasta lege speciala și dreptul comun a fost stabilit cu titlu obligatoriu pentru instanțele de judecata din România, prin decizia nr. 33/2008 statuându-se în mai multe rânduri inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, în sensul a acele persoane care nu au urmat în mod legal procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 nu au deschisa calea acțiunii în revendicare întemeiata pe dispozițiile art. 480 C.civ.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ si, în mod excepțional, cele care dețineau un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenției, au deschisa calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu condiția ca aceasta sa nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terți de buna-credință.
Reclamanta nu a dovedit ca deține un bun, astfel încât instanța de fond a apreciat că aceasta a avut la dispoziție o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins prin acțiunea ce face obiectul acestei cauze, respectiv calea reglementării speciale conținute în Legea nr. 10/2001, care a oferit cadrul juridic complet pentru soluționarea cererilor de retrocedare a imobilelor preluate anterior anului 1989 sau de acordare a despăgubirilor prin echivalent.
Totodată, în acord cu dispozițiile deciziei anterior menționate, instanța de fond a apreciat că prin recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 persoana îndreptățită nu este privată de dreptul de a se adresa instanței de judecată, deoarece există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a tuturor deciziilor ce se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, calea specială fiind una efectivă.
S-a reținut că nu se încălca accesul la justiție al reclamantei deoarece art. 6 din Convenție garantează dreptul fiecărei persoane ,,la un tribunal", dar el nu este absolut, fiind compatibil cu limitări implicite și statele dispun în aceasta materie de o marja de apreciere. Faptul ca Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu conduce la privarea acestor persoane de accesul la justiție pentru ca împotriva dispoziției sau refuzului de emitere a acesteia legea prevede contestației în instanța.
De asemenea, așa cum a arătat Curtea în cauza C. și alții împotriva României, preluarea bunului reclamantului de către stat în perioada comunista nu conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fapta fiind anterioara ratificării Convenției de către România la data de 20.06.1994 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea Convenției neputând fi reținut întrucât reclamanta nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocol.
Până la data intervenției legislative (care de altfel s-a și produs prin Legea nr. 1/2009 cu privire la acordarea despăgubirilor) se punea problema dacă în cadrul unei acțiuni de drept comun putea fi invocată neconvenționalitatea unei legi speciale, răspunsul fiind afirmativ, întrucât prin recursul în interesul legii, s-a concluzionat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul în cadrul unei astfel de acțiuni să se poată prevala la rândul său de un bun, în sensul articolului 1 din primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A. și alții împotriva României, circumstanțele actuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea".
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului R. a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ și administrativ.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.
În hotărâre s-a reținut că „ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată că, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.
S-a reținut că în cazul din speță, reclamanta nu are un astfel de bun sau speranță legitimă, astfel că motivele invocate de către aceasta nu pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni de drept comun, clasice, întemeiată pe prevederile art. 480 C.civ.
O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către S. R. în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate în Convenție.
Curtea a apreciat în mod constant că încălcările de către S. R. a Convenției se regăsesc în situațiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil dar nu s-a dispus și înapoierea efectivă a acestuia fostului proprietar combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. Or, în speța de față nu suntem într-o astfel de situație, reclamanta trebuind să parcurgă procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în prealabil, deoarece numai în funcție de modalitatea în care aceasta se finalizează se poate aprecia dacă s-au încălcat în vreun fel drepturile fundamentale ale reclamantei ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea nu impune în mod necondiționat restituirea în natură a imobilelor naționalizate, aspect ce reiese din cauzele soluționate de aceasta și în care condamnă S. R., alternativ, la restituirea imobilului naționalizat sau la plata unei despăgubiri pecuniare, astfel că nu se poate constata de plano că Legea nr. 10/2001 ar contraveni Convenției prin faptul că nu dă posibilitatea întotdeauna la restituirea în natură a imobilelor naționalizate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărâri de condamnare a Statului R. în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit o lipsire de proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă atingere și principiului securității raporturilor juridice.
Raționamentul este același și pentru situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate a fost recunoscut irevocabil de către instanțele judecătorești și care au fost deposedați ulterior tot în urma unui recurs în anulare (Cauza R. contre României), unde Curtea ținut să evidențieze că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, pentru ca persoana dobânditoare a imobilului cu bună credință să nu fie în situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat bunul.
S-a mai reținut că tot în acest context, se pune problema aplicării dispozițiilor cuprinse în recursul în interesul legii amintit anterior și prin care se arăta că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Instanța constată că dispozițiile dreptului comun pot înlocui dispozițiile din legea specială, nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenției, putând fi invocată această neconcordanta chiar pe parcursul derulării procedurii judiciare declanșate de aplicarea Legii nr. 10/2001.
Considerentele expuse mai sus conduc la concluzia că inadmisibilitatea analizării valabilității titlului Statului R. și revendicarea unui imobil pe calea dreptului comun nu înlătură accesul la justiție al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în materie, respectiv a Legii nr. 10/2001. Numai în acest context se poate analiza și, înlătura când este cazul, orice neconcordanță a legii române raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În concluzie, deoarece reclamanta nu poate formula acțiunea care face obiectul prezentului litigiu în condițiile dreptul comun, întrucât legiuitorul i-a pus la dispoziție o procedura derogatorie speciala în același scop, conform principiului imperativ specialia generalibus derogant, fiind obligată sa obțină recunoașterea drepturilor pretinse pe calea Legii speciale nr. 10/2001, în baza dispozițiilor art. 137 al. 1 C.pr.civ. instanța a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea.
Instanța de fond a luat act de faptul ca părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței civile nr._/11.10.2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, a declarat apel reclamanta W. M.-M., apelul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului T. cu nr._ /01.11.2011.
În motivare, reclamanta a arătat că, în mod eronat instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii, pornind de la concepția conform căreia adoptarea Legii nr. 10/2001 ar fi suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în privința revendicării imobilelor trecute abuziv în proprietatea Statului R. înainte de anul 1989. Prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că în cazul în care există neconcordanțe între legea specială, în speță Legea 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. în prezenta cauză, nu se pune problema să se aducă atingere vreunui alt drept de proprietate sau securității raportului juridice, imobilul revendicat de subsemnata nefiind vândut chiriașilor conform Legii 112/1996 și deci nu sunt lezate prin retrocedare drepturile nici unei alte persoane.
Este tendențioasă interpretarea instanței de fond dată hotărârii CEDO din cauza A. și alții împotriva României ca reprezentând o schimbare de practică a Curții în sensul recunoașterii ca unică modalitate de reparație a încălcării drepturilor omului în materia dreptului de proprietate a procedurii consacrate de Legea 10/2001. Dimpotrivă, după cum în însăși hotărârea subliniată se arată, hotărârea-pilot a instituit în sarcina României obligația de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. l, recunoscându-se astfel faptul că legislația reparatorie existentă nu este conformă Convenției.
Pe de altă parte, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există o normă de drept română și un tratat internațional referitor la drepturile omului la care România este parte, au prioritate reglementările internaționale, situație în care instanța nu va putea face abstracție de următoarele texte de lege, care o obligă să judece acțiunea de drept comun: art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil; art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, privitor la respectarea dreptului de proprietate.
Argumentul conform căruia încălcarea dreptului său de proprietate s-ar fi produs înainte de ratificarea Convenției de către România este greșit, neacordarea până acum a vreunei reparații conferind acestei încălcări un caracter continuu, perpetuat după ratificarea Convenției de către România. Admiterea acțiunii întemeiate pe prevederile Convenției nu este condiționată de existența în patrimoniul meu a unui bun în sensul Convenției, discutarea acestui aspect fiind irelevant în prezenta speță. Este îndeajuns că există o încălcare a unui drept prevăzut de Convenție, la repararea căreia S. este obligat. Că această reparație are loc în natură sau prin echivalent este lăsat de practica CEDO la latitudinea Statului, iar coroborând aceasta cu prevederile Deciziei nr. 33/2008 a ICCJ, rezultă că modalitatea de despăgubire care se impune în prezenta cauză este restituirea în natură, neaducându-se atingere vreunui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice.
Restul considerentelor întemeiate pe practica CEDO din motivarea sentinței atacate sunt străine de natura pricinii, conținând referiri la spețe ai căror obiect era reprezentat de alte situații juridice, care nu oferă posibilitatea analogiei cu discuția din prezenta speță.
Acțiunea este admisibilă, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 Cod civil, aplicabile deoarece aceasta era legea în vigoare la data introducerii acțiunii, care consacră dreptul de proprietate ca pe un drept perpetuu, nelimitat în timp, care nu se stinge prin neuz și care există atâta timp cât există bunul la care se referă, iar prin adoptarea Legii nr.l0/2001 S. R. nu a consacrat o discriminare între proprietari, intenția legiuitorului fiind de a facilita acordarea măsurilor reparatorii prin lege specială, nicidecum de a paraliza demersurile judiciare ale acestora pentru recuperarea proprietăților abuziv preluate de către Stat.
În plus, preluarea de către Stat a imobilului de la antecesoarea sa contravenea în mod flagrant atât dispozițiilor art. 36 din Constituția din 1965, care ocrotea proprietatea personală a cetățenilor României, cât și dispozițiilor - art. 13 și 17, referitoare la dreptul la libera circulație a persoanei, respectiv la dreptul de proprietate, din Declarația Universală a Drepturilor Omului, tratat semnat de România în 1948. Imobilul a fost deci luat de către stat fără titlu și astfel acesta nu a devenit niciodată proprietar.
Pârâtul DGFP T. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca netemeinic și nelegal, menținerea sentinței ca temeinică și legală.
În motivare, a arătat că, bunul imobil a intrat în proprietatea statului în 1985, deci în perioada 06.03._89, astfel încât reclamanta avea obligația să urmeze și să respecte procedura prevăzută de legea specială aplicabilă pentru revendicarea bunurilor imobile de natura celui în cauză, respectiv Legea 10/2001 actualizată.
Ca atare, legea specială aplicabilă în cauza este numai Legea nr. 10/2001 - modificată, caz în care reclamanta ar fi trebuit să urmeze această procedură.
Având în vedere că recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, actualizată, s-a solicitat respingerea cauzei ca inadmisibilă.
Prin decizia civilă nr. 110/A/02.02.2012 Tribunalul T. a respins apelul formulat de reclamanta W. M.-M., împotriva sentinței civile nr._/2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul_ .
Analizând apelul, tribunalul a reținut că potrivit art. 85 teza a II-a din Legea 36/1995: „Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte”.
Reclamanta nu a făcut dovada că este moștenitoarea lui Kunay M., ceea ce înseamnă că nu are calitatea de persoană îndreptățită la revendicarea imobilului ce a aparținut acesteia.
Pe fond, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 al. 1 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi, iar art. 1.1 lit. B din anexa la H.G. nr. 250/2007, privind normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, prevede că în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele preluate de S. român în baza Decretul nr. 223/1974.
Prin urmare, imobilul revendicat de reclamantă face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel că, potrivit principiului – specialul derogă de la general, reclamanta trebuia să apeleze la prevederile speciale și la procedura reglementate de Legea nr. 10/2001, nefiind admisibilă o revendicare în condițiile dreptului comun.
Același principiu decurge și din dispozițiile art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998, conform cărora: „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.
Prin urmare, dacă există o lege specială de reparație, persoana îndreptățită trebuie să apeleze la aceasta, iar nu la dreptul comun.
La fel, prevederea al. 3 al art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căreia instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, trebuie interpretată prin raportare la al. 2 al aceluiași articol, în sensul că, atunci când există o lege specială reparatorie, lipsa de valabilitate a titlului se va analiza tot în procedura reglementată de legea specială, iar nu în condițiile dreptului comun.
Constatarea lipsei titlului sau a nevalabilității titlului de preluare a imobilului nu reprezintă un capăt de cerere în sine, ci o condiție, alături de celelalte condiții reglementate de legea specială reparatorie, pentru admiterea cererii de restituire a imobilului. Procedura administrativă, urmată de procedura judiciară, prevăzute de Legea nr. 10/2001, presupun tocmai analizarea caracterului preluării imobilelor de către stat. Nu se pot restitui imobile în baza Legii nr. 10/2001 fără ca, în prealabil, să se constate caracterul abuziv al preluării.
Prin urmare, este inadmisibilă și cererea de constatare a caracterului abuziv al preluării pe calea dreptului comun, câtă vreme Legea nr. 10/2001 a reglementat o procedură specială în acest sens.
Este fără finalitate constatarea preluării abuzive a imobilului, având în vedere că restituirea lui pe calea dreptului comun este, așa cum s-a arătat, inadmisibilă.
De asemenea, prin Decizia ÎCCJ nr. 32/2008, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit: „Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
S-a reținut că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
Tribunalul a reținut că reclamanta nu au dovedit un conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care conflict să îi deschidă acesteia calea revendicării de drept comun.
Totodată, Legea nr. 10/2001 reglementează o procedura administrativă urmată, în caz de nemulțumire a persoanei îndreptățite, de o procedura judiciară, în concordanță cu liberul acces la justiție, pretins a fi încălcat de către reclamantă.
Nu în ultimul rând, în cauză nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme reclamantul nu are un bun, ci tinde să dobândească un bun.
S-a reținut că în acest sens, art. 22 al. 5 din Legea nr. 10/2001 prevede în mod explicit faptul că: „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
De altfel, printr-o Decizie recentă, nr. 27/2011, ÎCCJ a stabilit, printre altele, tot în soluționarea unui recurs în interesul legii: „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.
Tribunalul a reținut că este soluția ce se impune în mod firesc, urmare a caracterului inadmisibil al revendicării în natură a imobilelor preluate abuziv, pe calea dreptului comun. În consecință, tribunalul a respins apelul.
Împotriva deciziei civile nr. 110/A/02.02.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, a declarat recurs reclamanta W. M. M. solicitând: în principal, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de aceasta și a admiterii acțiunii. În subsidiar reclamanta a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.
În drept, reclamanta-recurentă a invocat dispozițiile art. 304 pct.7 și 9 c.pr.civilă; art. 312 alin. 3 c.pr.civilă.
În motivare reclamanta a susținut că decizia recurată este nelegală, instanța de fond respingând acțiunea ca inadmisibilă, cu încălcarea și aplicarea greșită la speță a practicii CEDO și a deciziei de îndrumare nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Recurenta a susținut că în mod eronat instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii, pornind de la concepția conform căreia adoptarea Legii nr. 10/2001 ar fi suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în privința revendicării imobilelor trecute abuziv în proprietatea Statului R. înainte de anul 1989. Prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că în cazul în care există neconcordanțe între legea specială, în speță Legea 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
S-a susținut că nu se pune problema să se aducă atingere vreunui alt drept de proprietate sau securității raportului juridice, imobilul revendicat de subsemnata nefiind vândut chiriașilor conform Legii 112/1996 și deci nu sunt lezate prin retrocedare drepturile nici unei alte persoane.
Reclamanta a subliniat că este tendențioasă interpretarea instanței dată hotărârii CEDO din cauza A. și alții împotriva României ca reprezentând o schimbare de practică a Curții în sensul recunoașterii ca unică modalitate de reparație a încălcării drepturilor omului în materia dreptului de proprietate a procedurii consacrate de Legea 10/2001. Astfel, s-a susținut că hotărârea-pilot a instituit în sarcina României obligația de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, statuându-se astfel de către Curte că legislația reparatorie existentă nu este conformă Convenției.
Din analiza punctului 118 și 119 din decizia-pilot pronunțată de CEDO în cauza A. contra României reclamanta a subliniat că rezultă că acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile civile de drept comun poate fi folosită în vederea obținerii de reparații pentru privarea abuzivă de proprietate, în condițiile în care Curtea statuează că reparațiile acordate până acum conform Legii nr. 10/2001 nu îndeplinesc condițiile de a fi efective și îndestulătoare. Față de această situație, reclamanta a subliniat că este îndreptățită de a se prevala de dispozițiile art. 6 CEDO.
În ceea ce privește art. 1 din Protocolul Adițional, la punctul 135, 136, 137 din Decizia-pilot reclamanta a arătat că se precizează că prin adoptarea unei legislații reparatorii pentru bunurile confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate în sensul art. 1. S-a precizat că rezultă deci că statul este obligat a-și respecta această obligație de reparație în mod efectiv, indiferent că ea are loc în natură sau prin echivalent, în baza Legii nr. 10/2001 sau a dreptului comun. Acest lucru este lăsat de practica CEDO la latitudinea Statului, iar coroborând aceasta cu prevederile Deciziei nr.33/2008 a ICCJ, reclamanta a arătat că rezultă că modalitatea de despăgubire care se impune în cauză este restituirea în natură, neaducându-se atingere vreunui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice. Mai mult, CEDO a statuat că bun în sensul Convenției este și un drept de creanță, în condițiile în care este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor naționale, în cazul în speță de către Decizia de îndrumare invocată.
Reclamanta a subliniat că preluarea de către Stat a imobilului de la antecesoarea sa contravenea în mod flagrant atât dispozițiilor art. 36 din Constituția din 1965, care ocrotea proprietatea personală a cetățenilor României, cât și dispozițiilor art. 13 și 17, referitoare la dreptul la libera circulație a persoanei, respectiv la dreptul de proprietate, din Declarația Universală a Drepturilor Omului, tratat semnat de România în 1948. Imobilul a fost deci luat de către stat fără titlu și astfel acesta nu a devenit niciodată proprietar, fiind deci un posesor neproprietar de la care reclamanta în calitate de proprietar neposesor a arătat că poate revendica imobilul oricând, acțiunea în revendicare fiind imprescriptibilă. Reclamanta a precizat că în aceste condiții, interpretarea că nu poate obține restituirea bunului meu decât în condițiile Legii nr. 10/2001 conduce nici mai mult nici mai puțin la concluzia că prin adoptarea Legii nr. 10/2001 s-a abolit caracterul absolut și perpetuu al dreptului de proprietate - deci că S. a încălcat dreptul de proprietate garantat de Convenție după ce o semnase și ratificase.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamantă, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse la dosar, Curtea constată (în opinie majoritară) că este nefondat, pentru următoarele considerente:
După . Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990 poate avea loc numai în condițiile prevăzute de art.11 din Legea nr. 10/2001.
Deși avantajos prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul sau de aplicare, a fost înlocuit de L.10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cat și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorie, prealabila sesizării instanței.
Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate si, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedura cu caracter special.
Potrivit art.44 alin.1 Faza II din Constituție, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art.2 alin.2 din Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut faptul ca, " persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avuta la data preluării", care va fi exercitata " după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi". D. urmare, decizia sau hotărârea judecătoreasca de restituire implica parcurgerea procedurii speciale prevăzute în L.10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.
Curtea Constituționala a statuat prin decizia 373/04.05.2006 ca :" L.10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avuta la data preluării, insa restituirea în natura a imobilului și implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorității administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătoreasca, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiție.
In aceste condiții, având în vedere cele arătate mai sus, prevederile Codului civil în care se menționează faptul ca " nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica și primind o dreapta și prealabila despăgubire", nu mai pot servi ca temei în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 după . L.10/2001.
Prin art.1 alin.1 din L.10/2001 s-a prevăzut faptul ca " imobilele preluate în mod abuziv de către stat se restituie în natura în condițiile prezentei legi", iar prin dispozițiile din alineatele următoare sunt reglementate masurile reparatorii în cazurile în care restituirea în natura nu este posibila.
Aceasta reglementare cu caracter special din Legea nr. 10/2001, oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent și în acord cu soluțiile adoptate de către Curtea Constituționala a României privind domeniul de aplicare a acestei legi, se constata ca aceasta, în limitele date de dispozițiile art.6 alin .2 din L.213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării în natura sau în echivalent, a imobilelor preluate de către stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Cu atât mai mult deci, sunt inadmisibile acțiunile în revendicare introduse după . legii speciale Legea nr. 10/2001, pe dreptul comun, acest act normativ suprimând acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art.21 alin.1 și 3 din Constituție și ale art.6 alin.1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Prin acțiunea pendinte, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reclamanta tinde la constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a bunului litigios în al sau patrimoniu si, subsecvent, la readucerea acestui bun în propriul patrimoniu.
Din punctul de vedere al admisibilității unui astfel de petit, sunt de observat și de interpretat sistematic prevederile art.6 din Legea nr.213/1998, potrivit cărora o astfel de cenzură era posibilă până la . legilor speciale de reparație, în speță Legea nr.10/2001.
Ulterior acestei date, se impunea ca persoanele care se considerau îndreptățite la reparație în temeiul acestui act normativ cu caracter special sa urmeze procedura administrativa astfel instituita.
Ca nu a procedat de aceasta manieră, reclamanta este în mod exclusiv culpabilă si, ca atare, nu se mai poate prevala de dispozițiile art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis ca acest drept nu este absolut, ca este compatibil cu limitari implicite și ca statele dispun în aceasta materie de o anumita marja de apreciere.
Pe de alta parte, prin reglementarea prin dispozitiile Legii nr.10/2001 a unui control jurisdictional cu privire la dispozitiile/deciziile emise în procedura administrativa, legiuitorul a asigurat tocmai respectarea garantiilor unui proces echitabil, în sensul Conventiei, intrucat art.6 garanteaza “dreptul la un tribunal”, adica dreptul ca o instanta judiciara, care se bucura de independenta și este imp[artiala, sa solutioneze orice contestatie privitoare la drepturile și obligatiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-A. II de Lichtenstein contra Germaniei).
In aceeași masură, în raport de data preluarii bunului în patrimoniul statului, reclamanta nu poate invoca dispozitiile art.1 din Protocolul aditional nr.1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului - ratione temporis, acestea nu sunt aplicabile; de altfel, nu sunt aplicabile nici ratione materie, intrucat la data analizei, reclamanta nu are în patrimoniu un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 și în acest sens se impune a se face și aplicarea deciziei nr.33/2008 pronuntata în interesul legii de Inalta Curte de Casatie și Justitie, prin care s-a apreciat ca o actiune cu configuratia celei de fata devine admisibila numai în masura în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul Conventiei și al protocoalelor sale aditionale.
Textul art.1 menționat prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."
În Cauza P. contra României s-a reținut, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, că:
"Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.
Inalta Curte, la rândul acesteia, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, a subliniat că problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, apreciind ca la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant, dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție, fiind necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit.
Or, potrivit unei jurisprudențe constante a instanței de la Strasbourg, bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 poate fi atât un drept real, cat și un drept de creanță, o speranță legitima la dobândirea unui astfel de bun, iar reclamanta, la data analizei, nu se încadrează în niciuna dintre aceste situații, în condițiile în care aceeași instanță a concluzionat în mod constant ca art.1 din Protocol nu garantează și restituirea unui bun ieșit din patrimoniu.
Dimpotrivă, se poate aprecia ca, în temeiul art. 42 din Legea nr.10/2001, republicata, care reglementează un drept de dispoziție în favoarea deținătorului actual al bunurilor nerestituite în urma procedurii speciale, acesta din urma este și deținătorul unui bun în sensul Convenției si, dând curs acțiunii în revendicare de fata, s-ar aduce atingere protecției de care se bucura dreptul paratului.
Cu forța juridica superioara jurisprudenței instanțelor romane se impune hotararea pronuntata de CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI în cauza pilot M. A. și ALTII contra ROMANIEI din 12 octombrie 2010, obligatorie pentru instantele romane.
Astfel, instanta de la Strasbourg a statuat ca “transformarea ., în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalitatii nationalizarii este conditionata de intrunirea de catre partea interesata a cerintelor legale în cadrul procedurilor prevazute de LEGILE DE REPARATIE și de epuizarea cailor de atac prevazute de aceste legi”.
Rezulta fara echivoc ca, în conceptia instantei de contencios european în materia drepturilor fundamentale ale omului, nevalorizarea vocatiei revendicative conferita de legea reparatorie speciala face ca demersul în constatarea jurisdictionala a ineficacitatii titlului statului sa fie lipsit de orice finalitate.
În raport de aceste considerente, Curtea reține că aspectele de fond puse în discuție privind admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 Cod civil, sunt nefondate, ele nefiind de natură a determina reformarea hotărârii supuse analizei, raportat la temeiul de drept indicat în susținerea cererii de modificare, conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Problema opțiunii între aplicarea legii reparatorii speciale, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia" revendicări, Codul civil, a fost corect rezolvată de instanța supremă, care a statuat în termeni clari și neechivoci că o asemenea opțiune este exclusă, după . Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate abuziv putându-se solicita numai cu respectarea condițiilor reglementate de această lege reparatorie specială, fiind exclusă acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ.
Așa cum s-a subliniat de o parte a doctrinei și practicii judiciare, anterior pronunțării Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, odată cu . Legii nr. 10/2001, care prevede procedura de urmat pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat, acțiunea în revendicare de drept comun a unui bun care constituie obiect al Legii nr. 10/2001 nu mai poate fi exercitată .
Prin adoptarea unei asemenea soluții nu se neagă dreptul persoanei la justiție, deoarece un astfel de drept s-a asigurat în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, care au reglementat dreptul la restituirea bunului preluat abuziv, condiționat însă de finalizarea procedurii speciale prevăzute de legea reparatorie.
Obligativitatea revendicării imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 doar în condițiile reglementate de această lege și doar în temeiul acestei legi nu înseamnă că accesul la justiție, printr-un proces echitabil, ar fi eliminat, ci presupune doar că o acțiune întemeiată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea procedurii administrative obligatorii și prealabile sesizării instanțelor judecătorești.
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă reparatorie, suprimă practic acțiunea pe calea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, tară a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Cum reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare, soluție ce a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, conform căruia bunurile preluate Iară titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Or, în condițiile în care există o lege specială reparatorie - Legea nr. 10/2001, prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot fi invocate cu succes.
În contextul arătat, rezultă cu evidență că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, acțiunea în revendicare a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, întemeiată pe dreptul comun, nu mai este posibilă, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă în cazul în care este promovată.
Persoana care, după . Legii nr. 10/2001, nu a solicitat restituirea bunului preluat abuziv în temeiul dispozițiilor acestei legi speciale pierde nu doar dreptul de a mai revendica bunul, ci însuși dreptul de proprietate asupra bunului. Această concluzie se desprinde din prevederile art. 42 alin. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora imobilele care nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali, putând fi înstrăinate cu respectarea dreptului de preempțiune al chiriașilor.
Pierderea dreptului de proprietate prin simpla expirare a termenului de formulare a cererii de restituire, fără a se solicita în baza legii speciale reparatorii restituirea bunului, face ca titularul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, să nu-și mai poată justifica legitimarea procesuală activă, respectiv calitatea de proprietar al bunului la momentul promovării acțiunii.
Ca atare, chiar dacă s-ar încerca să se evite soluția respingerii acțiunii ca inadmisibilă, reclamantul din acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun cuprinse în art. 480 - 481 C.civ. nu ar putea avea câștig de cauză într-o asemenea acțiune, tocmai datorită faptului că nu fși mai poate dovedi dreptul de proprietate, care, prin expirarea termenului de formulare a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001, a trecut la stat.
Fostul proprietar care nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pierzând astfel dreptul de/ proprietate asupra bunului, nu va putea invoca existența unui bun în sensul Convenției europene sau cel puțin a unei speranțe legitime, deoarece prin Legea nr. 1/2009 au fost abrogate dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate tară titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la dala preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor legii speciale reparatorii.
Prin urmare, nu se mai poate vorbi de o recunoaștere retroactivă a calității de proprietar, efectele restituirii bunului producându-se numai pentru viitor.
În prezent, prin Legea nr. 1/2009 s-a introdus în cuprinsul Legii nr. 10/2001, republicată, un text de principiu, care să prevadă în terminis răspunsul la problema opțiunii între procedura directă de restituire întemeiată pe dreptul comun și cea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, după . legii speciale reparatorii.
Astfel, potrivit art. 46 alin. 4 nou introdus prin Legea nr. 1/2009, persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de legea specială reparatorie, după . acesteia. Prevederile legii speciale se aplică cu prioritate.
Prin introducerea acestei reglementări se consacră legislativ soluția oferită de altfel și de instanța supremă prin decizia în interesul legii supusă prezentei analize, potrivit căreia, după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cel care se consideră îndreptățit la restituirea unui imobil preluat abuziv în perioada de referință a legii speciale trebuie să urmeze calea prevăzută de legea specială reparatorie, fără a putea solicita revendicarea bunului pe calea dreptului comun al art.. 480 - 481 C.civ.
În concursul dintre legea specială reparatorie - Legea nr. 10/2001 - și dreptul comun în materia revendicării - Codul civil, primează întotdeauna și fără nicio excepție legea specială.
Respingerea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun pe acest considerent nu constituie o nesocotire a liberului acces la justiție, recunoscut oricărui cetățean.
Așa cum a statuat Curtea Europeană în cauza Golder contra Regatului Unit (hotărârea din 21 februarie 1975 ), dreptul la un tribunal nu este absolut, el putând fi supus unor limitări. Sub rezerva efectivității dreptului, statul are posibilitatea de a stabili condițiile și limitele de exercitare a dreptului de acces la justiție, inclusiv prin instituirea obligativității de a se urma o procedură administrativă prealabilă, poate reglementa mijloacele concrete de protecție juridică a dreptului de proprietate, beneficiind astfel de o mare marjă de apreciere în această privință. Singura condiție cerută statului este aceea ca măsurile pe care le adoptă, indiferent de natură lor, să fie coerente, efective și să asigure justul echilibru între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Liberul acces la justiție consacrat convențional (art. 6 al Convenției europene) și constituțional (art. 21 din Constituție) este garantat prin recunoașterea dreptului celui interesat de a se adresa unei instanțe de judecată după parcurgerea procedurii administrative prealabile obligatorii, astfel încât nu se poate susține că dreptul de acces la justiție ar fi afectat în substanța sa pentru a se reține o încălcare sancționată de Curtea Europeană.
Așa cum judicios s-a remarcat în doctrină, nu trebuie creată confuzie între dreptul unei persoane de a se adresa unei instanțe de judecată cu înseși drepturile procedurale prin care se pun în valoare diferite mijloace procesuale ce formează substanța procesului civil și care dau expresie dreptului la un proces echitabil în ansamblul său.
Pentru aceste considerente, în baza art. 299 și 312 al. 1 Cod pr.civ., Curtea, în opinie majoritară, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta W. M.-M. împotriva deciziei civile nr. 110/A/02.02.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 05 decembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. M. L.
Cu opinie
separată
GREFIER,
R.
P.-D.
Red. M.G. 16.12.2013
Tehnored. R.P.D. – 16.12.2013
Prima instanță: Judecătoria Timișoara: Judecător: C. F. N.
Instanța de apel: Tribunalul T.:- Judecători: L. V. și C. P.
2EX/SM
Opinie separată:
Admite recursul declarat de recurenta W. M.-M. împotriva deciziei civile nr. 110/A/02.02.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Casează decizia recurată precum și sentința civilă nr._/2011 a Judecătoriei Timișoara în dosarul cu același număr și trimite cauza spre rejudecare în fond, la Judecătoria Timișoara.
Pronunțată în ședința publică, azi, 05 decembrie 2013.
PREȘEDINTE,
C. P.
Opinie separată
În sensul admiterii recursului reclamantei W. M. M. împotriva deciziei Tribunalului și casarea acesteia, alături de sentința Judecătoriei Timișoara și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond întrucât în cauză nu este incidentă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun, în sensul deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, dată în interesul legii.
Astfel, se impunea admiterea recursului reclamantei W. M. M., în raport cu dispozițiile art. 312 alin. 5 raportat la art. 304 pct. 5 și 9 C.pr.civ., cu consecința casării ambelor hotărâri anterioare și trimiterea spre rejudecare în fond a acțiunii în revendicare imobiliară, la Judecătoria Timișoara.
Concluzia minoritară se bazează pe argumentele care sunt fundamentate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ., invocate de către reclamanta – recurentă în prezentul recurs și se bazează pe interpretarea eronată atât a deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ dată în interesul legii, cât și a cauzei pilot A. și alții vs. România, decisă de CEDO.
Astfel, curtea va constata că în cauza A. și alții vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în România existența unei practici incompatibile cu Convenția.
CEDO observă că, spre deosebire de cauzele Broniowski și Hutten-Czapska, menționate mai sus, în care deficiențele din ordinea juridică internă au fost identificate pentru prima dată, Curtea se pronunță în cauzele de față după mai multe hotărâri în care a constatat deja încălcarea art. 6 și 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza deficiențelor sistemului român de despăgubire sau de restituire [a se vedea, în același sens, Bourdov împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 33.509/04, && 129, CEDO 2009-..., Yuriy Nikolayevich I. împotriva Ucrainei, nr. 40.450/04, & 83, CEDO 2009-... (extrase)].
Curtea Europeană mai constată că din cauzele de față rezultă că ineficiența mecanismului de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă și pe scară largă în România. Această situație persistă în ciuda adoptării hotărârilor V., Faimblat și Katz, menționate mai sus, în care Curtea i-a indicat Guvernului că se impun măsuri generale pentru a permite realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire.
După adoptarea acestor hotărâri, numărul constatărilor de încălcare a Convenției din acest punct de vedere a crescut neîncetat și pe rolul Curții se află alte câteva sute de cereri similare. Ele ar putea da naștere pe viitor unor noi hotărâri care constată încălcarea Convenției. Acesta nu este numai un factor agravant în ceea ce privește răspunderea statului față de Convenție din cauza unei situații trecute sau actuale, ci și o amenințare pentru eficiența viitoare a dispozitivului de control implementat de Convenție [a se vedea, mutatis mutandis, Bourdov (nr. 2), menționată mai sus, && 129 - 130, și Yuriy Nikolayevich I., menționată mai sus, & 86].
Față ce această situație, CEDO a apreciat că prezentele cauze se pretează la aplicarea procedurii hotărârii-pilot, așa cum este definită în hotărârile Broniowski, Hutten-Czapska, menționate mai sus, precum și în hotărârile Bourdov (nr. 2), menționată mai sus, && 129 - 130, Yuriy Nikolayevich I., menționată mai sus, & 81, și O. și alții, menționată mai sus, & 59.
Hotărârile deja pronunțate împotriva Româneai permit identificarea anumitor cauze ale disfuncționalităților din legislația și din practica administrativă care, adăugate la dificultățile expuse de Guvern, au afectat și pot încă să afecteze în viitor un număr mare de persoane (paragrafele 198 - 202 de mai sus), printre aceste cauze, cea mai importantă pare să fie extinderea treptată a aplicării legilor de reparație aproape asupra tuturor bunurilor imobile naționalizate, la care se adaugă lipsa unei plafonări a despăgubirilor.
Complexitatea prevederilor legislative și schimbările ce le-au fost aduse s-au tradus printr-o practică judiciară neconstantă și au generat o incertitudine juridică generală în ceea ce privește interpretarea noțiunilor esențiale referitoare la drepturile foștilor proprietari, ale statului și ale terților dobânditori ai bunurilor imobile naționalizate (P., menționată mai sus, && 94 și următoarele).
Curtea Europeană a observat că, în fața multitudinii procedurilor de restituire, autoritățile interne au reacționat prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.
Această unificare, care merge în direcția bună prin faptul că implementează proceduri simplificate, ar fi eficientă dacă autoritățile competente, și în special Comisia Centrală, ar fi dotate cu mijloace umane și materiale corespunzătoare nivelului sarcinilor ce trebuie îndeplinite.
În acest sens, Curtea ia notă de faptul că, fiind confruntată încă de la înființarea sa cu un volum important de lucru, Comisia Centrală a examinat dosarele în ordine aleatorie. Deși criteriul de examinare a fost modificat, în luna mai 2010, dintr-un total de 68.355 de dosare înregistrate la Comisie, numai în 21.260 dintre ele s-au emis decizii de acordare a unui "titlu de despăgubire" și mai puțin de 4.000 de plăți au fost efectuate (paragraful 77 de mai sus).
Lipsa unor termene pentru analizarea dosarelor de către Comisia Centrală constituie un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire, care a fost deja identificat de Curte în hotărârea Faimblat menționată mai sus și a fost recunoscut de Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta din urmă a criticat lipsa de diligență a Comisiei Centrale și a obligat-o pe aceasta să analizeze dosarele într-un "termen rezonabil" (paragraful 76 de mai sus).
Totuși, în lipsa unui termen legal constrângător, CEDO apreciază că obligația menționată mai sus riscă să fie teoretică și iluzorie și că dreptul de acces la o instanță pentru a denunța întârzierea acumulată în fața Comisiei Centrale amenință să fie golit de conținutul său.
În fine, Curtea ia notă de sarcina foarte importantă pe care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat și referitor la care Guvernul recunoaște că este dificil de suportat. Cu toate acestea, Curtea este surprinsă de lentoarea cu care înaintează procedura de cotare la bursă a Fondului "Proprietatea", deși această cotare a fost prevăzută încă din anul 2005, iar lansarea tranzacțiilor ar fi de natură să orienteze o parte din beneficiarii "titlurilor de despăgubire" spre piața bursieră, ceea ce ar scădea presiunea bugetară.
Având în vedere acumularea de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, ce persistă după adoptarea hotărârilor V., Faimblat și Katz, Curtea apreciază că este imperativ ca statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză.
Pe lângă aceste argumente derivate din cauza A. și alții vs. România, curtea va mai constata că și decizia nr.33/2008 a ÎCCJ în interesul legii, care este în continuare în vigoare și este obligatorie pentru toate instanțele din țară, și aceasta prevede că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.
Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Înalta Curte a amintit, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului.
Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.
În final, potrivit prezentei opinii, prin conjugarea tuturor acestor argumente de lege, se impunea judecarea pe fond a acțiunii reclamantei W. M. M., privind retrocedarea în natură a proprietății confiscate de la aceasta în baza unei decizii de naționalizare, condițiile în care normele însele ale L.10/2001, în vigoare și funcționale și la act moment prevăd că reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, dată fiind natura ilegală a unor astfel de acte, și prin urmare, calitatea de detentor precar a Statului.
Aceste aspecte se conjugă cu un alt amănunt esențial și anume, faptul că imobilul din litigiu se află în continuare în proprietatea Statului și prin retrocedare nu sunt afectate drepturi ale terților, fiind astfel îndeplinite obiectivele CEDO, menționate în cauza A., cu trimitere la hotărârile V., Faimblat și Katz, menționate mai sus, în care CEDO i-a indicat Guvernului că se impun măsuri generale pentru a permite realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire – para 216 și 228 din cauza A. și alții c/a România (publicată în Mon. Of. 778/22.11.2010.
JUDECĂTOR,
C. P.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1565/2013. Curtea... | Expropriere. Decizia nr. 543/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
