Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1740/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1740/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-12-2013 în dosarul nr. 7336/325/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.1740
Ședința publică din 11 decembrie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta P. M. M. împotriva deciziei civile nr.226/20.03.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții C. L. AL M. TIMIȘOARA, P. M. TIMIȘOARA PRIN PRIMAR, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T. și S. LUIMINIȚA, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depuse la dosar prin registratura instanței la data de 09.12.2013 concluziile scrise formulate de pârâta intimată S. L., iar la data de 10.12.2013 cele formulate de pârâții intimați C. L. al M. Timișoara și P. M. Timișoara prin Primar.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 04.12.2013, când pronunțarea a fost amânată pentru termenul de azi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr._/10.05.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
A fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta P. M. M. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., C. L. al M. Timișoara, P. M. Timișoara prin Primar și S. L..
S-a constatat că imobilul: apartament 3, ..11, P, înscris în CF nr.8243 Timișoara nr. top_-_ a fost preluat în mod abuziv și nelegal de S. R., fără titlu valabil.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._/14.04.2000, încheiat între P. M. Timișoara prin Primar și S. P. și S. D..
A fost respinsă acțiunea față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că prin cererea înregistrată la 25.03.2011 reclamanta P. M. M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., C. L. al M. Timișoara, P. M. Timișoara prin Primar, S. L. moștenitoarea lui S. D. și S. P., a solicitat să se constate că imobilul constând în apartamentul nr.3 din Timișoara, ..11, P, . CF nr._ (CF vechi 8243) Timișoara, nr.top._-_, a fost preluat de către S. R. în mod abuziv și nelegal, fără niciun titlu valabil și că acesta nu a fost niciodată în proprietatea Statului R. și să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._/14.04.2000 încheiat între P. M. Timișoara prin Primar în calitate de vânzător și pârâții S. D. și S. P. în calitate de cumpărători.
În fapt, reclamanta a arătat că are calitate de persoană îndreptățită în baza Legii nr.10/2001 art.3 al.1 la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau echivalent, în calitate de moștenitoare a părinților săi Hajdu Armin și Hajdu Ernestina, proprietari tabulari ai imobilului antemenționat, trecut abuziv în proprietatea statului prin Decretul nr.111/1951.
Părinții săi au dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3104/16.11.1945 iar, prin Referatul nr.110/20.08.1960 emis de Sfatul Popular al Regiunii Timișoara – Orașul Timișoara, imobilul a fost trecut în proprietatea Statului. De asemenea, la 14.04.2000 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr._/14.04.2000 între P. M. Timișoara prin Primar și pârâții S. D. și S. P..
Imobilul în speță face parte din categoria imobilelor preluate abuziv, considerate a fi abandonate în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr.111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Potrivit art.1 al.5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, „imobilele care nu intră sub incidența Legii nr.112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubiri, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun”. Astfel, S. R. nu putea transmite în mod valabil bunul care nu se afla în patrimoniul său potrivit principiului nemo dat quod non habet. Mai mult, reclamanta a susținut că, în baza art.2 al.2 din Legea nr.10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, iar, potrivit CEDO – cauza P. împotriva României, nu este vorba de un drept nou, ci de o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept. Pe cale de consecință, actele de înstrăinare ulterioare urmează a fi desființate potrivit principiului de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
În baza art.20 al.1 din Legea nr.7/1996, „dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil”, iar art.25 al.1 prevede că „Înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor; ordinea înregistrării cererilor va determina rangul înscrierilor”.
Reclamanta a mai învederat faptul că a aflat despre existența contractului de vânzare-cumpărare nr._/14.04.2000 în cursul soluționării dosarului nr._ aflat pe rolul Tribunalului T. întrucât cumpărătorii nu s-au intabulat în cartea funciară și în dispoziția nr.478/18.03.2010 nu se face nicio mențiune despre vreun contract de vânzare-cumpărare.
A mai învederat faptul că prin notificarea nr.619/2001 înregistrată la P. M. Timișoara sub nr.DO6X1004/07.08.2001 a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, tocmai pe considerentul că din cartea funciară rezultă că S. R. e proprietarul bunului respectiv.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, art.480-481, 948, 966, 103 C.civ., Legea nr.112/1995, art.20, 21, 25, 35, 36 din Legea nr.7/1996.
Pârâta S. L., în calitate de moștenitoare a pârâților S. D. și S. P., prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.
Prin încheierea de ședință din 08.12.2011, s-a luat act de decesul pârâților S. P. și S. D. și a fost introdusă în cauză moștenitoarea acestora S. L..
La data de 01.03.2012 C. L. al M. Timișoara a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea acțiunii, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca netemeinică și nelegală.
La data de 23.04.2012 pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. a depus concluzii scrise, prin care a solicitat constatarea lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, respingerea cauzei ca inadmisibilă, respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a constatat că imobilul constând în apartamentul nr.3 din Timișoara, ..11, P, . CF nr._ (CF vechi 8243) Timișoara, nr.top._-_ a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3104/16.11.1945 de către Hajdu Armin A. și Hajdu Ernestina (născută Faibovici), părinții reclamantei P. M. M. (născută Hajdu M. Perla) conform sentințelor nr.356/B/566 și nr.737/B/561 ale Tribunalului Rabinatului Regional Haifa și extrasului din registrul de naștere nr._/14.06.2001.
Acest imobil a intrat în posesia Statului R. la data de 10.09.1956 în baza Decretului nr.111/1951 conform Referatului nr.110/20.08.1960 emis de Sfatul Popular al Regiunii Timișoara – Orașul Timișoara.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/14.04.2000 P. M. Timișoara a vândut imobilul antemenționat către S. P. și S. D., care aveau la momentul respectiv calitatea de chiriași, înstrăinarea făcându-se în baza Legii nr.112/1995.
Față de această stare de fapt, s-a constatat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. nu are calitate procesuală pasivă, astfel că excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia a fost admisă.
Cu privire la excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâta Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., s-a constatat că obiectul prezentei cereri de chemare în judecată nu îl reprezintă restituirea imobilului în baza Legii nr.10/2001, așa cum a susținut pârâta, ci constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._/14.04.2000 și constatarea că imobilul în cauză a fost preluat abuziv de S. român fără niciun titlu valabil. De asemenea, reclamanta a contestat dispoziția nr.478/18.03.2010 emisă de Primarul M. Timișoara, contestația făcând obiectul dosarului nr._, în prezent suspendat de Tribunalul T. în baza art.244 al.1 pct.1 C.pr.civ. Astfel, în conformitate cu art.6 al.3 din Legea nr.213/1998, instanțele judecătorești stabilesc valabilitatea titlului în baza căruia bunurile dobândite de stat în perioada 1945-1989 au intrat în proprietatea statului, fapt pentru care acțiunea s-a reținut a fi admisibilă și a fost respinsă excepția invocată.
Pe fond, din înscrisurile de carte funciară nr._ (CF vechi 8243) Timișoara, nr.top._-_ coroborate cu Referatul nr.110/20.08.1960 emis de Sfatul Popular al Regiunii Timișoara – Orașul Timișoara, s-a constatat că imobilul apartamentul nr.3 din Timișoara, ..11, P, a fost preluat de către S. român la data de 10.09.1956 în baza Decretului nr.111/1951 și a fost vândut în baza Legii nr.112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/14.04.2000. Potrivit art.1 al.2 din HG nr.20/1996 privind Normele Metodologice pentru punerea în aplicare a Legii nr.112/1995, „imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr.92/1950, Decretul nr.111/1951, Decretul nr.142/1952, Legea nr.4/1973 și Decretul nr.223/1974”. În speță, pârâta P. M. Timișoara a considerat că imobilul nr.11 a fost preluat de către stat cu titlu, în baza Decretului nr.111/1951.
Or, prevederile Decretului nr.111/1951 au nesocotit caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, deoarece reglementau trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân, iar conform instrucțiunilor MF nr.1529 din 2 aprilie 1963 erau fără stăpân bunurile în legătură cu care titularul lor necunoscut sau absent nu a făcut nici un act de administrare timp de 1 an. Acest decret a fost neconstituțional în raport cu Constituția din 1948, care în art.8 consacra principiul recunoașterii și garantării proprietății particulare.
În acest context, Referatul nr.110/20.08.1960 emis de Sfatul Popular al Regiunii Timișoara – Orașul Timișoara în temeiul Decretului nr.111/1951 nu constituie titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.
În condițiile în care se constată că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, înstrăinarea acestuia prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/ 14.04.2000 de către P. M. Timișoara în baza Legii nr.112/1995 nu este legală, statul neavând titlu valabil și nefiind proprietar, iar imobilul nu face parte din categoria celor a căror situație juridică face obiectul reglementării prin Legea nr.112/1995, adică din rândul imobilelor cu destinația de locuințe trecute ca atare cu titlu de proprietatea statului sau a altor persoane juridice după 6 martie 1945.
În aceste condiții, imobilul era exceptat de la aplicarea art.9 al.1 din Legea nr.112/1995 care prevede posibilitatea chiriașilor titulari de contract de a cumpăra apartamentele ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.
Prin prisma celor de mai sus, sunt incidente dispozițiile art.46 al.2 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Buna-credință este prezumată, iar răsturnarea prezumției este posibilă prin stabilirea relei-credințe rezultată din probele administrate.
Sub acest din urmă aspect, s-a constatat că pârâții cumpărători S. P. și S. D. au cunoscut sau puteau să cunoască prin minime diligențe că imobilul cumpărat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, revendicabil, circumstanțe care, pentru o persoană prudentă și diligentă, ar fi trebuit să creeze măcar îndoiala cu privire la valabilitatea preluării de stat a bunului în cauză. Mai mult, aceștia au dobândit calitatea de chiriași la data de 26.06.1995, cu puțin timp înaintea intrării în vigoare a Legii nr.112/1995 (publicată în MO la 29.11.1995) și chiar dacă s-ar susține că pârâții s-au aflat într-o eroare invincibilă privind aplicabilitatea acestui act normativ, s-a apreciat că scopul urmărit prin apariția Legii nr.112/1995 a fost acela de a acorda persoanelor care au avut posesia îndelungată a bunului posibilitatea ca, în cazul în care foștii proprietari nu obțin bunul, în temeiul art.9 din lege, imobilul să poată fi vândut celor care au folosit locuința respectivă. Cum pârâții au închiriat imobilul la data de 26.06.1995 prin contractul de închiriere nr.637/1995, nu se putea reține buna-credință a acestora la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr._/ 14.04.2000, astfel că actul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru reaua credință a cumpărătorilor și din cauză că aceștia au cunoscut faptul că bunul nu aparține înstrăinătorului, actul încheiat bazându-se pe o cauză ilicită.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor Legii nr.112/1995, art.966-968 C.civ., art.46 al.2 din Legea nr.10/2001, instanța a dispus conform celor mai sus-arătate.
Împotriva sentinței au declarat recursuri (calificate de instanță ca fiind apeluri) pârâții C. L. al M. Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar și S. L. care au criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Prin decizia civilă nr.226/20.03.2013 pronunțată în dosarul nr._ apelurile au fost admise, iar sentința schimbată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că pârâții C. L. al M. Timișoara și P. M. Timișoara prin Primar au arătat că acțiunea reclamantei este tardivă, raportat la prevederile art.45 al.5 din Legea nr.10/2001 republicată și art.45.1 din HG nr.250/2007. Astfel, prima instanță nu a ținut cont de dispozițiile legale sus menționate și în mod netemeinic și nelegal a admis în parte acțiunea reclamantei.
Au precizat ca instanța de fond nu a ținut cont de faptul că odată cu . Legii nr.10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile legii de față.
Au arătat ca instanța de fond în mod eronat a admis capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu, întrucât reclamanta nu a făcut dovada în acest sens și niciuna din cauze nu subzistă pentru ca instanța de fond să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._/2000, nefiind încălcate prevederile art.948, 966 și 968 C.civ. vechi, contractul fiind încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 și HG nr.20/1996. Apelanții au invocat în sprijinul menținerii contractului de vânzare-cumpărare Decizia nr.56/14.01.2009 a Curții Constituționale care consacră buna credință a cumpărătorilor locuințelor în baza Legii nr.112/1995 și dispozițiilor art.46 al.1 din Legea nr.10/2001.
Pârâta S. L. a arătat că hotărârea este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art.304 pct.7, 8 și 9 C.pr.civ., în primul rând hotărârea este nemotivată, argumentele instanței sunt redate în ultimul aliniat al considerentelor, cuprinzând doua rânduri în care se afirmă că ar exista o cauză ilicită care ar atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, fără a arăta care sunt împrejurările de fapt care au dus la o atare concluzie, precum și probele pe care instanța își întemeiază opinia. De asemenea, a arătat că este total neobișnuit modul în care instanța a operat aplicarea textelor legale, în contradicție cu întreaga practică judiciară din ultimii 10 ani, precum și a teoriei bunei credințe în drept.
Intimata P. M. M., prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea apelurilor și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.
A invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente S. L., având în vedere că nu a făcut dovada calității de moștenitoare a pârâților S. P. și S. D..
Subscrisa Direcția Generală a Finanțelor Publice T., în reprezentarea Statului R., prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului, menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr._/2012 prin care s-a constatat lipsa calității procesuale pasive a Statului român.
Analizând apelurile prin prisma motivelor invocate, tribunalul a apreciat că acestea sunt fondate, având în vedere următoarele argumente:
Imobilul revendicat de reclamanta intimată pe calea dreptului comun intră sub incidența Legii nr.10/2001. Acest imobil a aparținut părinților reclamantei intimate și a trecut în proprietatea Statului R. în anul 1956 în baza Decretului nr.111/1951.
Intrând sub incidența Legii nr.10/2001, reclamanta a formulat notificare în baza acestei legi speciale, iar Primarul M. Timișoara a emis Dispoziția nr.478/2010 împotriva căreia reclamanta a formulat contestație în baza Legii nr.10/2001, înregistrată pe rolul Tribunalului T..
Față de această stare de fapt, tribunalul a apreciat că o primă problemă pe care trebuia să o rezolve instanța de fond era aceea dacă există o opțiune între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv, Legea nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil.
În acest sens, în mod greșit prima instanță a apreciat că în temeiul art.6 al.3 din Legea nr.213/1998 asemenea acțiuni de drept comun sunt admisibile.
Acest punct de vedere nu putea fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală (specialia generalibus derogant). Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, cu atât mai mult cu cât în speța de față reclamanta a înțeles să se prevaleze de legea specială. Această interpretare a fost reținută și prin Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii.
Odată ce reclamanta a formulat o notificare în baza Legii nr.10/2001 și a formulat și o contestație în baza acestei legi speciale, va putea invoca în cadrul acestei proceduri inclusiv chestiuni legate de nevalabilitatea titlului statului și de restituire în natura a imobilului.
Dispozițiile art.6 al.2 din Legea nr.213/1998 invocate de reclamanta intimată referitoare la imobilele preluate fără titlu valabil prevăd că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.
Or, Legea nr.10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că după . acestui act normativ nici dispozițiile art.6 al.2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
De asemenea, art.45 din Legea nr.10/2001 reglementează ipotezele prin care contractele de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriași în baza Legii nr.112/1995 sunt lovite de nulitate și termenul în care poate fi introdusă o asemenea acțiune în nulitate, așa încât pe calea dreptului comun nu se mai poate analiza nulitatea unor asemenea contracte. Reclamanta putea să solicite nulitatea contractului de vânzare-cumpărare în termenul prevăzut de art.45 din Legea nr.10/2001 și nu pe calea dreptului comun. În condițiile în care art.45 al.ultim din Legea nr.10/2001 prevede un termen imperativ în care se poate introduce o acțiune în constatarea sau declararea nulității, a permite, după expirarea termenului prevăzut în această lege specială introducerea acțiunii în condițiile dreptului comun înseamnă a eluda dispozițiile imperative ale unei legi speciale.
Prin urmare, în condițiile în care reclamanta a uzat de prevederile legii speciale de reparație pentru a-și valorifica drepturile pe care le are asupra imobilului, valorificarea acestora nu se mai poate realiza și pe calea unei acțiuni ulterioare de revendicare pe dreptul comun.
Nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare. Evident că dacă reclamanta ar avea un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, o asemenea acțiune de drept comun ar fi admisibilă cu condiția de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice.
Or, în speța de față, reclamanta nu se poate prevala de un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod neechivoc în cauza A. contra România că un „bun actual există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului”, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Curtea a mai arătat că proprietarul care nu deține „un bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. De asemenea, Curtea a mai învederat că necontestarea titlului cumpărătorului în termenul legal are ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorului, în favoarea căruia se recunoaște dreptul, în timp ce fostul proprietar sau moștenitorii acestuia urmează să-și valorifice dreptul de creanță.
Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actul și nicio speranță legitimă.
Prin respingerea acțiunii în această modalitate, tribunalul a apreciat că nu se încălcă nici art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât timp reclamanta poate obține măsuri reparatorii pentru imobil în baza Legii nr.10/2001.
Împotriva deciziei a declarat recurs în termen reclamanta, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul menținerii hotărârii primei instanțe.
În motivare a invocat că în mod greșit s-a reținut inadmisibilitatea acțiunii de drept comun, calea specială fiind urmată, cererea formulată în baza Legii nr.10/2001 fiind înregistrată sub dosar nr._ al Tribunalului T..
În acest dosar, judecata a fost suspendată până la soluționarea irevocabilă a prezentei pricini.
În litigiul sus-menționat a luat la cunoștință despre existența contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a invocat-o, astfel că în mod greșit s-a reținut depășirea termenului prevăzut de art.45 al.ultim din Legea nr.10/2001.
Contractul nu a fost intabulat în cartea funciară (nefiindu-i opozabil), existența lui nu i-a fost comunicată și nici prin dispoziția emisă în baza Legii nr.10/2001 nu s-a făcut referire la el.
A invocat greșita interpretare dată Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din motivarea acesteia rezultând că primează restituirea în natură în raport cu cel al protecției terțului de bună-credință; mai mult, în speță nu există dobânditor de bună-credință, câtă vreme imobilul este abandonat, cumpărătorii sunt decedați, iar S. L. nu a dovedit calitatea sa de moștenitor a acestora.
A invocat că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii și contradictorii, putând fi calificată ca nemotivată câtă vreme instanța a reținut că acțiunea nu a fost formulată în termenul prevăzut de art.45 din Legea nr.10/2001, deși reclamanta a învederat că a luat cunoștință despre existența contractului la 26.11.2010, dată de la care începe să curgă termenul prevăzut de lege, a aprecia în sens contrar echivalând cu o limitare neconformă cu o justificare obiectivă a liberului acces la justiție.
A invocat greșita reținere a consolidării dreptului în patrimoniul dobânditorului, câtă vreme reclamanta a solicitat constatarea nulității contractului (neintabulat în cartea funciară) de îndată ce a aflat despre existența acestuia, fiind de principiu că nu se poate susține că o dispoziție dintr-o lege poate înfrânge dreptul de acces la justiție.
A invocat încălcarea art.261 al.5 C.pr.civ., motivarea fiind sumară și confuză, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, instanța nemotivând înlăturarea argumentelor lor și a arătat că instanța de apel nu a ținut seama că Decretul nr.111/1951 era neconstituțional, imobilul fiind preluat fără titlu valabil și neputând fi înstrăinat de stat.
În drept a invocat dispozițiile art.304 pct.7, 9 C.pr.civ.
La termenul din 04.12.2012, reclamanta a invocat ca motiv de ordine publică (ce atrage casarea deciziei) nepronunțarea de către tribunal asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a apelantei S. L..
În motivare a arătat că a invocat la 05.09.2012 excepția lipsei calității procesual pasive a apelantei S. L., excepție pe care tribunalul nu a examinat-o.
A făcut referire la actele depuse la dosar de apelantă și a apreciat că în lipsa unui certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor dovada calității nu a fost făcută; prima instanță, deși a pus în vedere părții să prezinte un atare certificat, a procedat la soluționarea pricinii fără ca actul să fie depus la dosar.
A arătat că omisiunea invocată se încadrează în dispozițiile art.304 pct.5 C.pr.civ.
Legal citați, intimații nu au formulat întâmpinări în condițiile art.304 al.2 C.pr.civ.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și în baza art.306 al.2 C.pr.civ., față de dispozițiile art.299 și următoarele C.pr.civ., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.3012 al.31 C.pr.civ. de la 1865 (incidente în cauză), dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive de nelegalitate, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară.
În cauză, reclamanta a invocat în condițiile art.306 al.2 C.pr.civ. incidența ca motiv de casare de ordine publică art.304 pct.5 C.pr.civ., normă ce ar atrage, în opinia sa, casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la tribunal.
Examinând cu prioritate aceste susțineri, instanța de recurs reține că, în condițiile art.304 pct.5, modificarea sau casarea hotărârii poate fi cerută când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 al.2 C.pr.civ., încălcarea atrăgând nulitatea actului numai dacă prin acesta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lui.
Corespunde realității că instanța de apel nu s-a pronunțat în mod expres asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei apelante S. L., însă această omisiune nu este de natură a atrage incidența dispozițiilor art.3204 pct.5 C.pr.civ.
Astfel, instanța de apel a reținut, pentru a admite apelurile declarate în cauză, că sunt incidente excepțiile inadmisibilității și, respectiv, a tardivității cererii reclamantei și, în consecință, nu a mai examinat și excepția invocată de reclamantă.
În aceste condiții, s-ar putea discuta despre ordinea legală de soluționare a excepțiilor (în sensul pronunțării cu prioritate asupra celor reținute de instanță sau asupra celei invocate de reclamantă), însă recurenta nu a criticat, conform celor mai sus-arătate, această ordine de soluționare apreciată de tribunal ca fiind cea legală.
Pe de altă parte, se observă că tribunalul nu a admis doar apelul declarat de persoana fizică a cărei calitate procesuală a fost contestată, ci (având în vedere aceleași excepții) și pe cel declarat de C. L. al M. Timișoara și P. M. Timișoara prin Primar, calitatea procesuală a acestora nefiind contestată.
În continuare, instanța observă că dispozițiile art.6 al.3 din Legea nr.213/1998 (în vigoare la data sesizării instanței) dau în competența instanțelor judecătorești stabilirea valabilității titlului statului asupra bunurilor dobândite în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Interpretarea sistematică a dispozițiilor art.6 din menționata lege conduce însă, la concluzia că, din moment ce pentru imobilele preluate abuziv de stat (situația în cauză) s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții se poate obține restituirea imobilului, invocarea (și aplicarea) dreptului comun - făcând abstracție de legea specială (Legea nr.10/2001) - ar avea ca efect încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
Având în vedere aceste considerente, se constată că în mod legal a reținut instanța de apel că inclusiv susțineri legate de nevalabilitatea titlului statului pot fi formulate în cadrul procedurii reglementate de legea specială (cale urmată de reclamantă).
Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile legii speciale au fost în mod corect aplicate și interpretate de tribunal și în ceea ce privește cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr.3 din imobil.
Astfel, potrivit art.45 al.ultim din Legea nr.10/2001 în forma în vigoare la data sesizării instanței, dreptul la acțiunea în nulitate, indiferent de cauză, se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, prin derogare de la dreptul comun. Termenul a fost prelungit până la 14.08.2002.
Reclamanta a solicitat constatarea nulității la 25.03.2011, cu depășirea termenului de prescripție sus-menționat.
Potrivit dispozițiilor art.19 din Decretul nr.167/1958 (incident în cauză) instanța poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit să dispună chiar din oficiu judecata acțiunii (al.1).
Potrivit al.2 din același articol, cererea de repunere în termen va putea fi făcută în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.
Or, în cauză, reclamanta nu a formulat cerere de repunere în termen; chiar dacă s-ar asimila sesizarea primei instanțe cu o cerere de repunere în termen, termenul de o lună sus-menționat ar fi depășit în cauză, câtă vreme reclamanta a susținut că a luat cunoștință despre înstrăinarea apartamentului în litigiu la 26.11.2010 (momentul la care a avut loc „încetarea cauzelor” în sensul art.19 al.2 din decretul nr.167/1958 mai sus-arătat), iar cererea în nulitate a fost înregistrată la Judecătoria Timișoara la 25.03.2011.
În consecință, în mod legal a reținut tribunalul că în cauză se aplică legea specială (care prevede atât momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, cât și durata de un an a acestuia) și că, față de dispozițiile legii speciale, cererea în nulitate formulată de reclamantă este prescrisă, normele de drept comun nefiind incidente.
Cum, potrivit celor mai sus-arătate, cererea în nulitate a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de legea specială, față de dispozițiile art.137 al.1 C.pr.civ. sunt nefondate ca temeiuri de modificare ori casare a deciziei susținerile recurentei referitoare la conținutul dispoziției emise în baza Legii nr.10/2001, la omisiunea intabulării contractului în cartea funciară, la reaua credință a cumpărătorilor, în mod legal aceste împrejurări nemaifiind examinate de tribunal, fără ca decizia recurată să fie apreciată ca nemotivată, contrar susținerilor recurentei.
Este de reținut că, solicitând constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta a invocat că nulitatea titlului cumpărătorilor se impune ca o consecință a nevalabilității titlului statului: neavând constituit un titlu valabil asupra apartamentului, statul nu-l putea înstrăina.
Or, câtă vreme, conform celor mai sus-arătate, nulitatea titlului cumpărătorilor nu mai poate fi constatată, reclamanta nu ar obține nici un folos din constatarea nevalabilității titlului statului, instanța de apel conchizând în mod legal că, față de cele statuate de instanța europeană a drepturilor omului, reclamanta nu deține un bun actual în sensul Convenției.
Rezultă, astfel că, în contra celor susținute de recurentă, decizia tribunalului a fost dată cu respectarea dispozițiilor legale și cu corecta interpretare a Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța motivând soluția dată apelurilor cu care a fost investită, motivele avute în vedere coroborându-se unele cu altele și conducând în mod logic la hotărârea pronunțată.
La fel, sunt nefondate susținerile recurentei vizând dreptul de acces la justiție, câtă vreme, conform celor mai sus arătate, reclamanta avea pe deplin posibilitatea de a sesiza instanța cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la repunerea în termenul de prescripție.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art.312 al.1 C.pr.civ. raportat la art.304 pct.5, 7, 9 C.pr.civ., art.306 al.2 C.pr.civ., instanța va respinge recursul declarat de reclamanta P. M. M. împotriva deciziei civile nr.226/20.03.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Solicitând obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, intimata S. L. – prin avocat – a depus chitanța . nr.295/26.11.2013. Din conținutul înscrisului rezultă că onorariul de avocat a fost achitat de Savic Jean, persoană străină de prezentul litigiu, astfel că, intimata nefăcând dovada efectuării de cheltuieli de judecată în recurs, cererea formulată în acest sens va fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta P. M. M. împotriva deciziei civile nr.226/20.03.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Respinge cererea de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimata S. L..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11 decembrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.FȘ/12.12.2013
Tehnored.MM/2 ex/10.01.2014
Instanță fond: Judecătoria Timișoara – jud.N. P.
Inst.apel: Tribunalul T. – jud.D. H., L. D.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1057/2013. Curtea de Apel... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 59/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
