Revocare donaţie. Decizia nr. 1376/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1376/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 22-10-2013 în dosarul nr. 5953/325/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr. 1376
Ședința publică din 22 Octombrie 2013
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul G. A. V. împotriva deciziei civile nr. 196/A/14.03.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta G. E. E., având ca obiect revocare donație.
La apelul nominal făcut în ședința publică, cauza fiind solicitată la amânări fără discuții, pentru pârâtul recurent se prezintă avocat N. N., lipsă fiind reclamanta intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este legal timbrat cu 1672 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depuse prin registratura instanței, la data de 3.10.2013, dovada achitării taxei judiciare de timbru de 1672 lei împreună cu timbru judiciar de 5 lei iar la data de 15.10.2013, în 2 exemplare, întâmpinarea formulată de către reclamanta intimată.
Se comunică un exemplar al întâmpinării reprezentantului pârâtului, care arată că a constatat depunerea acestui act cu ocazia studierii dosarului înainte de începerea ședinței de judecată și că față de această împrejurarea a înțeles să solicite apelarea cauzei la amânări fără discuții. Totodată, precizează că nu insistă în acordarea unui nou termen de judecată pentru lecturarea cuprinsului întâmpinării întrucât ar fi în măsură să facă acest lucru până la un alt apel al cauzei, în situația în care instanța consideră că poate fi reapelată cauza la rând.
Având în vedere cele arătate de către reprezentantul pârâtului dar și în virtutea respectării principiului contradictorialității, în ipoteza în care se va prezenta partea adversă, instanța dispune ca prezenta cauză să fie apelată în ordinea de pe lista de ședință.
La apelul nominal făcut în ședința publică, pentru pârâtul recurent se prezintă avocat N. N., iar pentru reclamanta intimată se prezintă avocat F. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul pârâtului depune la dosar dovada înregistrării pe rolul Judecătoriei Timișoara a dosarului nr._, înregistrat ca urmare a acțiunii formulate de Primăria municipiului Timișoara împreună cu copia acțiunii civile promovate la data de 16.07.2013, împotriva pârâtei G. E. E. (reclamanta din dosarul de față) prin care s-a solicitat obligarea acesteia la demolarea construcțiilor edificate fără autorizație.
Totodată precizează că părțile din prezenta cauză au derulat mai multe procese care vizează demolarea clădirilor ridicate fără autorizație de construire iar acest aspect rezultă din înscrisurile aflate în dosar.
Nefiind formulate cereri și excepții, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.
Reprezentantul pârâtului solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, admiterea cererii de recuzare, cu aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. 3 C.pr.civ., casarea deciziei recurate și trimiterea dosarului la Tribunalul T. pentru rejudecarea excepțiilor și fondului cauzei, raportat la dispozițiile art. 312 al. 3 C.pr.civ. coroborat cu art. 261 C.pr.civ., susținând că nici în prima instanță și nici în apel, cale de atac devolutivă, nu s-a soluționat fondul cauzei.
În subsidiar, solicită modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii ca neîntemeiate, invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.pr.civ.
De asemenea, solicită obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În expunerea motivelor pentru care a înțeles să promoveze calea de atac, reprezentantul pârâtului arată că este necesar ca autoritatea judecătorească să aibă în vedere atât dispozițiile legale interne cât și cele cuprinse în legislația europeană și în C.E.D.O. Astfel, consideră că, se impunea ca instanța de apel să țină cont, la analizarea cererii de recuzare și de aceste dispoziții legale, pe lângă prevederile art. 27 C.pr.civ., altfel părții i-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil conferit prin art. 6 C.E.D.O.
Totodată critică faptul că instanța de apel nu a soluționat fondul cauzei și nu a motivat hotărârea conform art. 261 C.pr.civ., făcând doar vorbire în mod generic de motivele de apel și parțial de probele administrate.
Cu privire la solicitarea de modificare a hotărârilor, arată că, în mod greșit instanțele anterioare au reținut că demersurile judiciare ale părții pe care o reprezintă pentru apărarea dreptului de proprietate echivalează cu acte de ingratitudine.
Reprezentantul pârâtului solicită instanței ca la soluționarea recursului să aibă în vedere și practica judiciară pe care a depus-o la dosar.
Pentru dovedirea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs depune la dosar chitanța nr. 101/21.10.2013 eliberată pentru suma de 2150 lei reprezentând onorariu avocat. Totodată precizează că în dosarul de fond, la filele 47-49 se află delegațiile de reprezentare emise în baza mandatelor date de părți pentru toate fazele procesuale.
Reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată.
Acesta arată că, în ceea ce privește critica pârâtului adusă încheierii de ședință prin care s-a respins cererea de recuzare, întemeiată pe dispozițiile art. 129 al. 5 C.pr.civ., modul de administrare a probelor nu intră în categoria motivelor de recuzare a instanței expres și limitativ prevăzute de art. 27 C.pr.civ.
De asemenea, învederează cu privire la atitudinea pârâtului față de donatoare, referindu-se la scrisorile recomandate de amenințare pe care acesta le-a trimis.
În opinia reprezentantului reclamantei, ambele hotărâri anterioare sunt temeinice și legale iar instanțele de fond și control judiciar au avut în vedere, la soluționarea acțiunii respectiv a căii de atac un vast probatoriu.
Cu privire la revocarea donației, învederează că toate elementele au fost corect analizate de către instanțele anterioare, precizând că legiuitorul a îngăduit acest fapt pe considerentul că nu s-a îndeplinit scopul urmărit de cel care și-a manifestat voința juridică prin actul gratificării.
În continuare, avocatul reclamantei arată că starea de fapt respectiv existența ingratitudinii nu poate face obiectul discuției în recurs, precizând că a dezvoltat concluzii privitoare la această chestiune în întâmpinarea depusă la dosar.
Referitor la temeiurile de drept invocate de pârât în cererea de recurs, arată că nu sunt incidente speței și că toate susținerile acestuia sunt contrazise de actele aflate la dosar, incluzând și cele două hotărâri criticate de pârât.
Reprezentantul pârâtului, în completarea concluziilor, subliniază că instanțele anterioare nu au analizat toate probele, arătând că deși s-a efectuat cercetarea la fața locului, acest aspect nu s-a reținut în hotărâri.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin decizia civilă nr. 196/A/14.03.2013, Tribunalul T. – Secția I Civilă a respins apelul declarat de pârâtul G. A. V. împotriva sentinței civile nr._/27.04.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara precum și cererea acestuia de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că din expunerea rezumativă a actelor și lucrărilor dosarului, în speță, tema pretențiilor și a probațiunii poartă asupra revocării contractului de donație prin care reclamanta a donat fratelui său cota de 1/2 parte din imobilul individualizat pe parcursul expunerii rezumative.
S-a apreciat, contrar susținerilor pârâtului, că judecătoria a soluționat în mod corect excepția prescripției dreptului de a accede la concursul justiției pentru acțiunile și faptele ce s-ar putea constitui în delicte săvârșite anterior termenului de un an, calculat de la data introducerii acțiunii, considerându-se, însă că nu înseamnă că acestora nu li se poate conferi nicio valoare în contextul conturării convingerii intime a instanței cu privire la conduita ireverențioasă și ingrată a pârâtului-apelant manifestată față de sora sa - donatoare. Făcând abstracție de faptul că aceste demersuri judiciare și extrajudiciare au avut caracter de continuitate, culminând cu cea inițiată în anul 2010 - având de obiect demolarea construcției petiționarei pretins edificată fără respectarea unor dispoziții legale, s-a opiniat că chiar perseverența de care a dat dovadă pârâtul pe parcursul unui interval temporal îndelungat (promovând diverse demersuri șicanatorii civile, penale sau administrative, ori recurgând la simple corespondențe ce conțineau amenințări mai mult sau mai puțin directe - așa cum rezultă din scrisorile recomandate din 02.08.2010 și 30.08.2010 prin care pârâtul a amenințat cu demolarea imobilului și tăierea utilităților, intenții care au făcut obiectul unor cercetări efectuate de Circa a IV-a Poliție menționate în răspunsul RS 9274/19.10.2010) reprezintă un element suplimentar, de natură a confirma că atitudinea sa față de donatoare nu a fost una izolată, ci una caracterizată printr-un conflict generator de stări de tensiune, aflat într-o continuă ascensiune.
Instanța de apel a constatat că și în litigiul pendent pârâtul și-a manifestat în mod expres nemulțumirea față de împrejurarea că autorul comun a înțeles să înstrăineze fiicei sale întregul imobil, considerând că actul autentic de donație ar avea un caracter reparator, pentru pretinsele nedreptăți la care a fost supus de tatăl lor, fără însă a observa, așa cum, în rigoarea legii avea a o face, că avea posibilitatea, la acea epocă, să conteste în justiție operațiunea de înstrăinare pretins încheiată în fraudarea drepturilor sale succesorale (dat fiind că pentru el căile jurisdicționale nu se constituie într-o necunoscută, așa cum o îndeajuns de tranșant o atestă multiplele demersuri judiciare).
Tribunalul a apreciat ca fiind nefondate și criticile vizând necoroborarea ori nevalorificarea întregului probator administrat, sau pretinsa motivare contradictorie a judecătoriei, și, cu atât mai mult, cele vizând nemotivarea acesteia. În acest sens, s-a argumentat că dimpotrivă, judecătoria și-a fundamentat soluția pe un amplu aparat argumentativ elaborat cu observarea exactă și riguroasă a particularităților disputei procesuale pentru că, delictele ce au aptitudinea a atrage revocarea contractului de donație, nu se privesc a fi unele clasice, în deplină concordanță cu etimologia termenului, ci unele atipice, ce-și au sorgintea în comportamentul donatarului (pârâtul-apelant) față de donatoare (reclamanta-intimată), total lipsit de orice urmă de gratitudine, ori de afecțiunea firească ce ar trebui să existe între un donatar și o donatoare, și, cu atât mai mult, atunci când aceasta este dublată și de o relație de rudenie cum se verifică a fi aceea identificată în speță: de soră și un frate (gratificat de cea dintâi), ci caracterizat printr-o permanentă și îndelungată hărțuire a celei din urmă în fața autorităților. S-a concluziat că multiplele demersuri, așa cum judicios a reținut și prima instanță, i-au creat reclamantei-donatoare, pe lângă un disconfort deopotrivă psihic și material (fiind evident că repetatele acțiuni în justiție au determinat stres și cheltuieli judiciare), o stare de teamă și de insecuritate, și, nu în ultimul rând, de suferință provocată de o așa conduită.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul G. A. V. solicitând, în principal, admiterea cererii sale de recuzare a judecătorilor din apel, casarea deciziei Tribunalului T. și trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeași instanță întrucât niciuna din instanțele anterioare nu și-a motivat hotărârea și nu a judecat fondul cauzei iar, în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului pârâtului, schimbarea sentinței și respingerea acțiunii reclamantei G. E. E., ca neîntemeiată.
Recursul a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 312 al. 3 C.pr.civ. pentru solicitarea principală și pe cele ale art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.pr.civ. pentru solicitarea subsidiară.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a criticat decizia Tribunalului T. în primul rând pentru aceea că nu a respectat dispozițiile art. 32 al. 1 C.pr.civ. potrivit cărora încheierea asupra recuzării se citește în ședință publică, astfel că pârâtului i s-a pricinuit o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestei încheieri în conformitate cu dispozițiile art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului ce protejează dreptul la un proces echitabil.
În privința modului de soluționare a cererii sale de recuzare, recurentul pârât consideră că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii respingând-o, în condițiile în care, nejustificat și nemotivat, instanța i-a respins cererea din 29.11.2012 pentru audierea a doi martori cu care dorea să dovedească faptul că reclamanta a făcut lucrări de construcție fără autorizație în raport cu care pârâtul a reacționat conform legii, prin aceeași soluție instanța încălcându-și obligația de a afla adevărul precum și dreptul pârâtului la un proces echitabil, garantat de C.E.D.O.
În ceea ce privește solicitarea de casare a hotărârilor, pârâtul a argumentat-o prin aceea că instanțele nu au soluționat fondul cauzei.
Astfel, deși instanța de fond a respins excepția prescripției, a omis să facă aplicarea prezumției legale prevăzute de art. 833 al. 1 cod civil (vechi – sub imperiul căreia s-a încheiat actul juridic al donației), referitoare la manifestarea iertării pentru faptele săvârșite cu mai bine de un an înainte de introducerea acțiunii reținând doar că între părți au fost purtate 20 de procese (din care 13 inițiate de pârât iar 4, de reclamantă) care, așa cum au arătat martorii, au devenit principalul subiect de conversații dintre ele, fără a se observa că o parte din procese au fost declanșate anterior momentului menționat și împotriva fiului reclamantei sau unor instituții publice, fără vreo legătură cu donația.
Atâta timp cât instanța de fond nu a stabilit exact care sunt așa-zisele fapte de ingratitudine neiertate, cu care a fost investită, pârâtul consideră că ea nu avea cum să soluționeze fondul cauzei.
Termenul de un an prevăzut de art. 833 al. 1 Cod civil este un termen de decădere iar în cazul în care faptele de ingratitudine sunt repetate, termenul se calculează în raport de ultima faptă – astfel cum se menționează și în doctrină și jurisprudență – aspect pe care instanțele l-au ignorat, instanța de apel confirmând aprecierea în acest sens a instanței de fond, doar printr-o singură frază, cu o motivare generică, fără reanalizarea punctuală a probelor administrate și fără a discuta apărările pârâtului, nemotivarea hotărârii fiind o încălcare a dreptului părții la un proces echitabil, așa cum se arată și în Hotărârea C.E.D.O. din cauza Albina contra România.
În ceea ce privește solicitarea de modificare a hotărârilor, ea se bazează pe faptul că instanțele au ignorat prezumția de iertare prevăzută de art. 833 al. 1 Cod civil, conferind valoare probatorie și acelor fapte sau împrejurări comise cu mai bine de un an înainte de înregistrarea acțiunii și cărora greșit li s-a dat valoarea unor manifestări de ingratitudine ale pârâtului.
Instanța de apel nu a dat curs cererii pârâtului de rejudecare a fondului, aplicând greșit legea și ignorând a verifica dacă faptele lui se încadrează în condițiile cerute de lege pentru a putea fi calificate drept delicte, cruzimi sau injurii grave.
Dacă s-ar fi cercetat acest lucru s-ar fi putut lesne observa că, în ceea ce privește imobilul în legătură cu care s-au născut conflictele dintre părți, s-au purtat între ele câteva procese respectiv 3 declanșate de pârât împotriva reclamantei (din care 2 admise și 1 respins) și 2 declanșate de reclamantă împotriva pârâtului (care, ambele, au fost respinse, restul proceselor fiind declanșate de pârât împotriva fiului reclamantei, C. Gilbert V. sau, de acesta din urmă, împotriva pârâtului.
Reclamanta G. E. E. a promovat 4 plângeri penale împotriva pârâtului, toate fiind respinse iar el, niciun astfel de demers.
Potrivit doctrinei, este evident că o donație nu se revocă decât atunci când faptul comis de donator va prezenta o gravitate oarecare de natură a cauza donatorului vreun prejudiciu material și moral, ipoteză care, în condițiile date, nu a fost dovedită în cauză.
În dosar nu au fost dovedite niciun fel de infracțiuni prevăzute de lege, niciun fel de cruzimi (loviri, răniri sau excese din punct de vedere corporal) și niciun fel de injurii (insulte, ofense) de natură a constitui fapte de ingratitudine ale pârâtului, la adresa reclamantei.
Pârâul a mai criticat, în acest sens, hotărârile celor două instanțe și pentru faptul că au interpretat greșit cele două scrisori recomandate din 2.08.2010 și 31.08.2010, trimise de el reclamantei, ca fiind de natură a-i crea acesteia o stare de tensiune, în realitatea aceste comunicări interpretate ca amenințări neputând constitui o amenințare pentru reclamantă câtă vreme asupra utilităților a căror oprire o sugera pârâtul, el nu putea interveni.
A fost apoi redat în recurs modul greșit – în opinia recurentului – în care instanța de fond a interpretat conținutul scrisorilor menționate precum și cel al procesului verbal de constatare a stării imobilului și cel încheiat între pârât și fiul reclamantei, fără a se observa că pârâtul nu a urmărit să obțină decât normala exploatare a părții sale din imobil și aducerea imobilului în legalitate de către fiul reclamantei iar nu de către aceasta.
Prin urmare, nu se putea reține existența unor fapte de ingratitudine la adresa reclamantei pentru a se putea, justificat, dispune revocarea donației făcute de ea, cu atât mai mult cu cât organele de anchetă penală au dat soluția de neîncepere a urmăririi penale a pârâtului ca urmare a plângerii penale făcute de reclamantă în legătură cu cele două scrisori.
În plus, instanța de fond și-a motivat contradictoriu hotărârea reținând că demersurile judiciare ale pârâtului nu constituie delicte în sensul legii civile (pag. 11, rândurile 41-46) ca mai apoi să considere aceste manifestări a avea o astfel de valoare (pag. 11, rândul 46 și pag. 12, rândurile 1 – 3).
În sprijinul susținerilor sale din recurs, pârâtul a depus la doar copia unei acțiuni civile formulate de Primarul municipiului Timișoara, la data de 16.07.2013, împotriva pârâtei G. E. E. (reclamanta din dosarul de față) prin care se solicită instanței obligarea acesteia la demolarea construcțiilor edificate fără autorizație.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtului ca nefondat, considerând că ambele instanțe anterioare au făcut o corectă interpretare și aplicare a legii materiale și procesuale la cauza dedusă judecății.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 306 al. 2 C.pr.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Astfel, în ceea ce privește nelegalitatea Încheierii de ședință din 13.12.2012 prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de pârât împotriva judecătorilor din apel, Curtea constată că în privința acesteia nu se pot constata neregularități de formă și de fond de natură a conduce la anularea ei, cu consecința casării deciziei cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul T..
În acest sens urmează a se reține că ea poartă toate mențiunile menite a face cunoscute motivele pe care s-a sprijinit soluția instanței, precum și încunoștințarea părților despre această soluție, respectiv faptul că respingerea probelor solicitate de pârât nu este o antepronunțare a soluției (aspect corect reținut, din moment ce niciunul din motivele de recuzare prevăzute de art. 27 C.pr.civ. nu acoperă o astfel de ipoteză), și faptul că încheierea a fost pronunțată în ședință publică chiar și în lipsa părților (cerință obligatorie prevăzută de art. 258 al. 2 C.pr.civ. și pe care pârâtul nu a contradovedit-o).
Mai mult decât atât, încheierile prin care se soluționează incidentele procedurale – cum este și recuzarea – sunt publicate și pe portalul instanțelor de judecată pentru încunoștințarea celor interesați, procedură accesibilă fără restricții și de largă publicitate.
În ceea ce privește solicitarea principală din recurs – cea referitoare la casarea deciziei Tribunalului T. cu trimitere spre rejudecare – rezultă că ea se bazează pe o pretinsă omisiune a instanței de fond - și apoi a instanței de apel – de a analiza fondul pretențiilor reclamantei, cauzată de omisiunea instanței de a face aplicarea prezumției iertării faptelor de ingratitudine comise cu mai mult de un înainte de data introducerii acțiunii, nefiind exact stabilite care sunt faptele având o atare natură.
Curtea constată, pe de o parte, că soluția instanței de fond – confirmată prin decizia Tribunalului T. – a fost pronunțată ca urmare a analizării susținerilor reclamantei și a probelor administrate în cauză (făcându-se referire punctuală la conținutul înscrisurilor emanate de la părți sau de la autorități) iar nu pe baza uneia/unor excepții – fapt care exclude aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 297 și art. 312 al. 3 C.pr.civ. iar, pe de altă parte, că în același sens greșita interpretare a probelor și a legii a fost invocată și în solicitarea subsidiară, de modificare a celor două hotărâri, din care cauză urmează a fi analizată în continuare.
În ceea ce privește această solicitare subsidiară, Curtea urmează a reține faptul că, o dată cu abrogarea prin Legea nr. 219/2005 a art. 304 pct. 10 C.pr.civ. (care făcea din omisiunea examinării probelor un motiv de recurs) precum și prin OUG 138/2000 a art. 304 pct. 11 (care, de asemenea, făcea un motiv de recurs din greșita interpretare a probelor), în momentul de față aceste două aspecte de netemeinice a hotărârii nu mai pot fi supuse controlului judiciar în recurs, el vizând doar aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.
Prin urmare, deși pârâtul a discutat în recursul său conținutul probatoriu al unor înscrisuri la care s-a făcut referire în hotărârile anterioare, Curtea nu va putea proceda la rediscutarea conținutului lor, examinarea urmând a se face în raport cu criticile de nelegalitate a hotărârilor sub aspectul dispozițiilor de drept material și procesual.
Discutarea acestora urmează a debuta cu observarea obiectului și temeiului acțiunii reclamantei, context în care se va reține că aceasta conține o solicitare de revocare a donației (pe care reclamanta G. E. E. a făcut-o fratelui său, pârâtul G. A. V., prin actul autentic nr. 721/31.03.1998) bazată pe comiterea unor fapte de ingratitudine la adresa sa.
Această acțiune a fost înregistrată la Judecătoria Timișoara la data de 14.03.2011.
Neînțelegerile serioase și multiple dintre părți s-au născut imediat după încheierea contractului de donație prin care reclamanta l-a gratificat pe fratele său cu jumătate in imobil (compus din casă și teren, înscris în C.F._ Timișoara pe care l-a dobândit prin cumpărare și ieșire din indiviziune). Acest lucru a condus la crearea stării de indiviziune a dreptului lor, fapt ce a fost urmat de apariția a numeroase conflicte între părți datorate modului de acces la imobil și utilizare a părților comune indivize, a efectuării unei extinderi la partea de clădire a reclamantei (cu care pârâtul a fost inițial de acord dar a cărei demolare a solicitat-o ulterior), ceea ce a prilejuit apariția a circa 20 de procese inițiate, în principal, de pârât împotriva reclamantei dar și de instituții publice pe care pârâtul le-a atras în conflictul dintre ei ca urmare a numeroaselor sesizări, petiții și plângeri pe care le-a adresat acestora.
Astfel cum el însuși recunoștea în răspunsul dat la interogatoriul luat la instanța de fond (fila 234 dosar Judecătoria Timișoara vol. I), nemulțumirea lui esențială a fost generată de faptul că reclamanta ar fi dobândit, pe nedrept – în opinia sa – proprietatea imobilului după decesul părinților, procedură legală pe care însă nu rezultă că el a contestat-o la timpul potrivit, ceea ce prezumă recunoașterea legitimității titlului ei.
Conflictele continue dintre ei au fost declanșate imediat după încheierea contractului de donație însă reclamanta le-a tolerat o perioadă, hotărând să reacționeze abia în primăvara anului 2011.
Deși a constatat existența unui istoric semnificativ al conflictelor dintre părți, instanța de fond nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii decât acele fapte punctuale survenite cu mai puțin de un an înainte de data introducerii acțiunii (14.03.2011), dându-se astfel efect prezumției de iertare prevăzută de art. 833 al.1 Cod civil pentru faptele comise înainte de această dată. Semnificative în acest sens s-au considerat a fi acțiunea din 10.09.2010 formulată de pârât împotriva reclamantei și fiului său pentru demolarea părții de construcție edificate fără autorizație (deși pârâtul își exprimase acordul, prin declarație autentică, pentru ridicarea ei și prin propria sa firmă comercială executase această lucrare și deși din decizia civilă nr. 219/R/18.03.1999, știa că Tribunalul T. anulase procesul verbal de contravenție și o exonerase pe reclamantă de plata amenzii, (mandatarul său judiciar în acel proces fiind, alături de fiul ei, și fratele său, pârâtul în cauză), procesul verbal de sancționare contravențională a reclamantei din 16.11.2010 pentru aceeași lucrare (act în care pârâtul a figurat și semnat ca martor împotriva ei și împotriva adevărului pe care îl știa despre situația imobilului) și, nu în ultimul rând, cele două scrisori recomandate cu confirmare de primire, din 2.08.2010 și 31.08.2010.
În pofida faptului că despre aceste comunicări pârâtul afirmă că au avut scopul doar de a o atenționa pe reclamantă cu privire la intervenția asupra conductelor ce traversează proprietatea sa, organele de anchetă penală sesizate de ea pentru infracțiunea de amenințare i-au comunicat acesteia că, din declarația dată de pârât, a rezultat că „nu mai intenționează să afecteze sau să distrugă instalațiile” la care se referă în cele două scrisori, înscris autentic ce face deplină dovadă până la înscrierea în fals și care demonstrează nu lipsa intenției lui inițiale de a-i produce o temere justificată reclamantei ci renunțarea la a o mai pune în practică ulterior.
Astfel cum în mod corect au reținut instanțele anterioare, starea conflictuală dintre părți (care sunt vecini și frați și care au ajuns să nu mai comunice personal ci doar oficial sau prin intermediul proceselor ce-i opun, generate în marea lor majoritate de către pârât) durează de foarte mult timp.
Cu toate că instanțele au avut în vedere, pentru admiterea acțiunii doar atitudinile pârâtului manifestate cu un an înaintea formulării acesteia, nu se putea ignora realitatea că ele nu au debutat atunci ci reprezintă continuarea altora similare produse anterior acestui moment.
Prin gestul de bunăvoință dezinteresată făcut prin încheierea contractului de donație prin care pârâtul a fost gratificat de sora sa cu dreptul de proprietate asupra a 1/2 din imobil, reclamanta a fost prima care a încercat să pună capăt nemulțumirii fratelui său și să aducă normalitatea în cadrul relațiilor lor de familie.
Singura obligație implicită pe care pârâtul o avea față de ea era cea de respect, recunoștință și bună înțelegere în exploatarea condominiului, adică un comportament ce nu presupunea nimic altceva decât o atitudine corectă și rezervată în raport cu cea care a acceptat să-și reducă patrimoniul în favoarea lui, cu atât mai mult cu cât ea este sora sa, aflată la o venerabilă vârstă (74 ani) și într-o stare de sănătate precară (fapt ce rezultă din actele medicale de la dosar).
Manifestările de comportament ale pârâtului la adresa surorii sale (reținută de instanță din coroborarea corectă a probelor) deși nu au îmbrăcat forma unei anumite infracțiuni s-au constituit într-o atitudine de tracasare, tensiune și temere, de natură a ofensa imaginea publică a reclamantei și a o expune unor traume psihice nemeritate în schimbul a ceea ce ea, în mod gratuit, i-a oferit fratelui său.
Aceste fapte sunt de natură a constitui manifestări de ingratitudine în sensul dispozițiilor art. 831 pct. 2 Cod civil pe care instanța de fond – și apoi instanța de apel – în mod justificat le-au reținut ca fundament al admiterii acțiunii.
Totodată Curtea urmează a reține că instanța de fond – a cărei hotărâre a fost confirmată de Tribunalul T. - nu și-a motivat contradictoriu sentința pronunțată constatând, în mod corect că, dacă declanșarea unui proces este expresia dreptului legitim de acces la justiție, nu același lucru se poate afirma despre transformarea acestui drept al pârâtului într-un exercițiu de amploare, susținut și îndelungat, îndreptat împotriva aceleia care a dorit să-i facă o favoare fără a-i cere nicio contraprestație în schimb.
Pentru toate aceste considerente de drept și de fapt, Curtea apreciază că decizia civilă nr. 196/A/14.03.2013 pronunțată de Tribunalul T. este legală (la fel ca și Încheierea de ședință din 13.12.2012 a aceleiași instanțe), motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia de către pârâtul G. A. V..
Luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul G. A. V. împotriva deciziei civile nr. 196/A/14.03.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 22 Octombrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. CALAICLAUDIA R. M. L.
Grefier,
O. IOȚCOVICI
Red.D.C./18.11.2013
Tehnored.O.I./2 ex/19.11.2013
Instanță fond: Judecătoria T. – jud. D. P.
Instanța apel: Tribunalul T. – jud. A. A., jud. C. B.
| ← Expropriere. Decizia nr. 820/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Succesiune. Decizia nr. 224/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
