Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 759/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 759/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 07-10-2014 în dosarul nr. 2837/115/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 759
Ședința publică din 7 octombrie 2014
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta F. E. M. împotriva sentinței civile nr. 832/19.06.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., având ca obiect Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, s-a prezentat pentru reclamanta F. E. M., av. G. M., lipsă intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S..
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror L. D..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, reprezentantul reclamantei a depus la dosar împuternicire avocațială și două promisiuni bilaterale de vânzare a unor terenuri aflate în vecinătatea celor în litigiu, încheiate de reclamantă în calitate de vânzătoare.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantei a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, în vederea efectuării unei contraexpertize față de actele noi depuse, întrucât, la momentul efectuării expertizei, acestea nu au fost avute în vedere, iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii recurate, cu consecința admiterii acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei solicitate prin acțiune, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. la data de 13.06.2012 sub nr. dosar_, reclamanta F. E. M. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se dispună, în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Lg. 221/2009, obligarea pârâtului să-i plătească despăgubiri materiale în cuantumul ce va rezulta dintr-o expertiză de specialitate, reprezentând contravaloarea imobilelor evidențiate în CF._ Oțelu R. și CF_ Oțelu R., ambele provenite din conversia de pe hârtie a CF 1570 Ohaba Bistra, confiscate de la antecesorul său Roi M., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a susținut că bunicul său, Roi M., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul prezentei acțiuni în anul 1933, prin donație și ulterior partaj (la data respectivă era un singur imobil).
La data de 18.07.1933, în CF 215 Ohaba Bistra, a fost înscris dreptul de proprietate al lui Roi M., împreună cu coproprietarul Roi P., asupra parcelei cu nr. top 1008/1, 4262 mp, grădină în Gura Scorții.
La data de 26 decembrie 1953, Roi M. a fost condamnat de către Tribunalul Teritorial Timișoara, prin Sentința nr. 729, la moarte și la confiscarea averii, pentru infracțiunea prev. și ped. de art. 1 lit. c comb cu art. 3 din L. 16/1949. Ulterior, sentința a fost comutată în închisoare pe viață, iar antecesorul său a murit în penitenciar. Prin sentința civilă nr. 1394/30 iulie l957, Tribunalul Popular al Raionului Caransebeș, a admis acțiunea în constatare a Ministerului Finanțelor, obligând pe pârâții Roi I. și C. M. să predea statului imobilele care fuseseră în proprietatea antecesorului Roi M., printre care și cota parte de 1/2 din imobilul cu nr. top 1008/1, confiscată prin Sentința penală mai sus arătată.
În temeiul Sentinței civile nr. 1394/30 iulie 1957, la data de 14.07.1958, S. R. și-a intabulat în CF 215 Ohaba Bistra dreptul de proprietate, cu titlu de confiscare, asupra porțiunii de proprietate a lui Roi M. din imobilul arătat.
La data de 14.09.1981, în baza deciziei nr. 310/1981 a Consiliul Popular jud. C.-S., nr. top 1008/1 se abnotează și se transcrie cu situația de CF neschimbată în CF 1570 Ohaba Bistra.
Prin promulgarea Legii 221/2009, Sentința penală prin care antecesorul a fost condamnat la moarte și confiscarea averii a fost lipsită de efecte juridice, iar art. 5 alin 1 lit. b prevede că descendenții până în gradul II al persoanei condamnate au dreptul la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicata, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele masuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Menționează că imobilele pentru care solicită plata de despăgubiri, în calitate de succesor al defunctului Roi M., nu au fost restituite în natură și nici nu a încasat nicio despăgubire sau altă formă de reparație, în natură sau echivalent.
În drept, reclamanta a invocat disp. art. 5 alin. 1 lit. b din Lg. 221/2009.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. A invocat, pe cale de excepție, puterea de lucru judecat, prev de disp art 163 C. pr. Civilă, raportat la Decizia civila nr. 4272/11.06.2012, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de reclamanta împotriva Deciziei civile nr.937/09.06.2011 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara. Prin această din urmă decizie, pronunțata în dosar nr._, s-a admis apelul declarat de paratul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice C.-S. și s-a respins în tot acțiunea reclamantei împotriva paratului S. R., prin Direcția Generala a Finanțelor Publice C.-S..
Pe fond, solicită să se aibă în vedere prevederile art. 5 alin. 1 din Legea nr.221/2009 și faptul că, niciunde în expunerea de motive a acestui act normativ, legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr.10/2001 și nici nu a prezentat vreo astfel de dispoziție în cuprinsul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Prin sentința civilă nr. 832/19.06.2014 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul C.-S. a respins excepția autorității de lucru judecat, precum și acțiunea formulată de reclamanta F. E. M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a procedat cu prioritate la soluționarea excepțiilor care fac de prisos analizarea fondului cauzei, reținând că excepția autorității de lucru judecat nu subzistă în cauză, cu motivarea că, prin Decizia civila nr. 4272/11.06.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de reclamanta împotriva Deciziei civile nr.937/09.06.2011 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara. Prin Decizia civila nr. 937/09.06.2011 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr._, s-a admis apelul declarat de paratul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice C.-S., s-a respins în tot acțiunea reclamantei împotriva paratului S. R. prin Direcția Generala a Finanțelor Publice C.-S., iar obiectul cauzei l-a reprezentat revendicarea imobiliară a terenurilor.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, pentru recuperarea prejudiciului material, reclamanta își putea valorifica drepturile, respectiv pretențiile referitoare la despăgubirile materiale privind bunurile mobile confiscate, prin procedura legilor speciale instituite după anul 1980; Legea nr.10/2001, Legea nr.18/1991 etc.
In situația în care reclamanta nu a utilizat calea legilor speciale, este neîntemeiata solicitarea acesteia formulată în baza Legii nr.221/2009, lege care se refera strict la toate celelalte despăgubiri ce nu au putut fi obținute în baza legilor speciile de reparație.
Interpretarea menționată deriva din faptul ca articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de formularea unor cereri de restituire a bunurilor în natura sau prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv, dispoziții legale de care însă reclamanta nu a uzat.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal reclamanta F. E. M., care a solicitat modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii.
În motivare, se arată că dosarul despre care a făcut vorbire instanța, cu numărul_, a avut ca obiect despăgubiri morale, în temeiul Legii 221/2009. In acest dosar, respingerea cererii, ca urmare a admiterii apelului de către Curtea de Apel Timișoara, a fost motivată de faptul că prevederile din Legea 221/2009 privind acordarea de despăgubiri morale au fost declarate neconstituționale.
Din dosarul cu nr._, a fost disjuns dosarul cu nr._, care a avut, într-adevăr, ca obiect revendicare imobiliară, iar cererea sa din acest dosar a fost respinsă, prin admiterea recursului de către Tribunalul C. S., prin Decizia civilă nr. 434 din 01.11.2013.
Se mai arată că dosarul_ a avut ca obiect revendicarea imobiliară, aceasta nu înseamnă că nu a uzat de calea legilor speciale.
La 22.05.2001, a formulat și depus notificare, în temeiul Legii 10/2001, prin care a solicitat restituirea imobilelor, cereri care au fost respinse prin Dispozițiile Primarului din datele de 08.06.2001 și 06.08.2001.
Față de această situație, s-a adresat instanței de judecată, Tribunalul C.- S., care, prin Sentința civilă nr. 1516/03.06.2003, pronunțată în dosar nr. 2576/C/2002, a admis cererea sa și a hotărât restituirea terenurilor către reclamantă, în temeiul prevederilor Legii 10/2001.
Această sentință a fost modificată de către Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia Civilă nr. 216/08.12.2003, prin care a fost admis apelul pârâților și s-a respins acțiunea sa, Decizia Curții de Apel fiind menținută în recurs de către ÎCCJ prin Decizia civilă nr. 5589/08.06.2006.
Față de cele de mai sus, a uzat de prevederile legii speciale, și, ca atare, motivația instanței de fond este vădit neîntemeiată și nelegală.
Pe fondul cauzei, arată că cererea sa este perfect întemeiată, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Lg. 221/2009, care prevede că descendenții până în gradul II al persoanei condamnate au dreptul la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare.
A făcut dovada faptului că a uzat de prevederile legii speciale, însă fără succes, neobținând nici restituirea bunurilor, și nici despăgubiri pentru acestea.
Mai mult, prin Decizia nr. 6/15.04.2013, pronunțată în recurs în interesul legii, ÎCCJ a decis că: „In interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările si completările ulterioare, stabilește ca pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare, si Legea nr. 247/2005, cu modificările si completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație. "
Ori, în speță, este vorba tocmai de bunuri care au făcut obiectul legilor de reparație, respectiv terenuri confiscate, pentru care reclamanta nu a obținut nicio reparație, deși a uzat atât de dreptul comun, cât și de legile speciale.
În drept, s-a invocat art. 299 și urm. Cod pr. civ., art. 304 pct. 9 și 3041 C.p.civ.
Deși legal citat, intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., nu a formulat întâmpinare prin care să-și exprime punctul de vedere cu privire la recursul declarat în cauză.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, tribunalul pronunțând o hotărâre temeinică și legală, ca urmare a unei juste interpretări și aplicări a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, față de situația rezultată din actele și lucrărilor dosarului.
Cu privire la cererea de acordare a despăgubirilor pentru bunurile preluate de la antecesorul reclamantei, curtea constată că interpretarea corectă a dispozițiilor legale precitate presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea. De asemenea, se impune a conchide că, prin dispozițiile Legii nr. 221/_, nu s-a intenționat nici repunerea persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială.
Potrivit textului de lege, citat anterior, acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 republicată sau Legii nr. 247/2005 republicată.
Ca atare, concluzia ce se impune, în interpretarea corectă a acestei dispoziții legale, este că se poate apela la beneficiul Legii nr. 221/2009, dacă procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 republicată nu a fost soluționată deja, pentru imobilul preluat abuziv.
În speță, nu ne aflăm în această ipoteză, în condițiile în care notificarea reclamantei cu privire la aceleași imobile a fost soluționată prin emiterea dispozițiilor nr. 267/06.08.2001 și nr. 268/08.06.2001 de către Primarul Oțelu R., jud. C.-S., prin care au fost respinse notificările formulate de către reclamantă pentru imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu. Reclamanta a înțeles să conteste aceste dispoziții, în forma și termenele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în cadrul dosarului nr. 2576/C/2002, dosar finalizat irevocabil în sensul respingerii contestației formulate de către reclamantă, astfel că se impune a constata că este justă concluzia tribunalului în sensul că reclamanta nu poate solicita despăgubiri pentru imobilele preluate de la antecesorul său în cadrul prezentului dosar (filele 6-14 dosar).
Reclamanta, având finalizată irevocabil notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, se impune a constata că dânsa nu se află în ipoteza reglementată de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr.221/2009, nefiind îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de acest text legal.
În consecință, nu se impunea nici încuviințarea și administrarea probatoriului cerut în dovedirea acestui prejudiciu, probe ce au fost corect respinse de tribunal în condițiile prevăzute de art. 167 Cod proc.civ.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale arătate, coroborate cu dispozițiile art. 299 și următoarele Cod proc.civ., curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., îl va respinge.
În baza art. 274 Cod proc.civ., curtea nu va acorda părților cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta F. E. M. împotriva sentinței civile nr. 832/19.06.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică, azi, 07.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
I. P.
Red. C.R./ 05.11.2014
Tehnored. I.P. 2 ex./ 06.11.2014
Prima instanță: Tribunalul C.-S., jud. M. M.
| ← Cereri. Hotărâre din 22-05-2014, Curtea de Apel TIMIŞOARA | Conflict de competenţă. Sentința nr. 97/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
