Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 562/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 562/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-06-2014 în dosarul nr. 1271/115/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.562
Ședința publică din 11 iunie 2014
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta Ș. E. și pârâtul S. R. REPREZENTAT DE MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C.-S. împotriva sentinței civile nr.234/12.03.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat G. C. pentru reclamanta recurentă Ș. E., lipsă fiind pârâtul recurent S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S..
Ministerul Public este reprezentat de procuror A. S., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate în termen și sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantei recurente solicită amânarea cauzei pentru a depune la dosar Decizia MAI nr.200/1951.
Procurorul arată că nu se opune amânării cauzei.
Instanța, în deliberare constată neîntemeiată cererea de amânare, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată în anul 2012 și faptul că proba solicitată este inutilă soluționării cauzei, astfel că respinge cererea de amânare.
Reprezentantul reclamantei recurente și procurorul învederează instanței că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat G. C., pentru reclamanta recurentă Ș. E., solicită admiterea recursului declarat de reclamantă și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul acordării daunelor morale solicitate, fără cheltuieli de judecată. Susține că terenul pentru care solicită despăgubiri face parte din patrimoniul societății comerciale privatizate și din acest motiv solicită din nou despăgubiri pentru acel teren. Consideră că nu este de rea credință întrucât a depus la dosar sentința de restituire a terenului în litigiu. Arată că la fila 6 a dosarului instanței de fond sunt enumerate bunurile confiscate, mai apoi se arată că decizia MAI invocată nu face referire la acele bunuri. În ce privește recursul declarat de pârât, solicită respingerea acestuia.
Procurorul solicită respingerea ambelor recursuri și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.234/12.03.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S. în rejudecare în dosarul nr._ a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta Ș. E. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În consecință, instanța a constatat că cererea reclamantei se încadrează în dispozițiile art.3 din Legea nr.221/2009 și a respins cererea privind acordarea despăgubirilor materiale solicitate.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că prin cererea din 13.03.2012, reclamanta Ș. E. a solicitat instanței să se constate că se încadrează în dispozițiile art.1 al.2 și art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 345.000 euro și 10.232.368 lei, actualizată cu rata inflației din anul 1951 și până la data pronunțării sentinței, și dobânda legală la zi pentru această sumă, reprezentând despăgubiri materiale.
În motivare, a arătat că în baza Deciziei MAI nr.200/1951, întreaga familie a fost deportată în B., iar ca urmare a deportării le-au fost confiscate următoarele bunuri: teren în intravilan în suprafață de 3.798 mp, înscris în CF nr.682, nr.top.98/a, în valoare de 100.000 euro; teren intravilan în suprafață de 720 mp, înscris în CF nr.130, nr.top.119, în valoare de 15.000 euro; utilaje, turbine tip F. de 80 CP, fabricate de întreprinderea Ganz, în valoare de 232.368 lei în anul 1940; clădire aferentă turbinei și magaziilor de scule, în valoare de aproximativ 50.000 euro; moară țărănească cu două axe verticale pentru grâu și porumb, cu clădirea aferentă instalației, în valoare de aproximativ 75.000 euro; mașină de treierat, în valoare de aproximativ 150.000 euro; mașină de scărmănat lână, în valoare de 10.000 euro; clădirea aferentă mașinii de scărmănat lâna, în valoare de aproximativ 25.000 euro; instalația de vaială, clădire de cărămidă arsă în suprafață de 7 m lungire și 4 m lățime, acoperită cu țiglă, valoare aproximativ 20.000 euro.
Toate aceste bunuri și utilaje se aflau pe terenul de 3.798 mp, înscris în CF nr.682 și erau în funcțiune în anul 1951, conform certificatului eliberat de Camera de Comerț și Industrie Lugoj la data de 20.12.1948, funcționând sub denumirea de firmă individuală „T. G.” din .> De asemenea, a indicat și certificatul de acționar la firma C. SAR, în procent de 5%, în valoare de 10 milioane lei la nivelul anului 1947.
Pentru toate aceste bunuri, T. G. și familia sa au fost deportați în B..
În drept, a invocat art.1, art.5 al.1 lit.b și al.3 și 4 din Legea nr.221/2009.
Prin sentința civilă nr.1287/06.03.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul C.-S. a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta Ș. E. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 537.737 lei, despăgubiri materiale.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta este fiica defunctului T. G., născut la data de 26.05.1894 în Topleț, jud.C.-S. și decedat la data de 08.09.1983.
T. G. a fost strămutat împreună cu membrii familiei sale, T. A., T. E. și T. A., în perioada 18.06._55, din localitatea B. în localitatea Roșeți, conform Deciziei MAI nr.200/1951.
La data de 20.12.1955, acestor persoane li s-au ridicat restricțiile domiciliare.
Potrivit procesului-verbal încheiat la 03.11.1949, defunctului T. G. i-a fost confiscată una turbină verticală sistem F., de 80 CP, una transmisie orizontală cu trei șaibe și două lagăre cu bile, una stavilă rudimentară cu roată de mână, canalul aferent turbinei, una clădire din cărămidă în care era instalată turbina și una cameră din cărămidă, magazie de scule.
Din înscrisul depus la fila 44 dosar a rezultat că T. G. a posedat la data de 14.11.1951 o moară de porumb, o batoză de treierat, casă și teren, toate naționalizate în anul 1948.
Potrivit raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul J. S., valoarea turbinei tip F. de 80 CP, fabricată de firma Ganz, este de 260.741 lei, iar valoarea mașinii de treierat cereale (batoză) este de 19.888 lei.
Din aceeași expertiză a rezultat că valoarea culturilor existente la data de 18.06.1951 pe suprafața de 8,50 ha teren agricol, proprietatea lui T. G., era de 26.208 lei.
Din raportul de expertiza tehnică întocmită de expert B. D. a rezultat că valoarea lucrărilor la canal și clădire turbină este de 230.900 lei.
Din probele administrate a rezultat că reclamantei și familiei sale le-au fost confiscate numai următoarele bunuri: turbină tip F. de 80 CP, fabricată de firma Ganz, în valoare de 260.741 lei, mașină de treierat cereale (batoză), în valoare 19.888 lei, canal de aducțiune și clădire turbină, în valoare de 230.900 lei, ce pot face obiectul Legii nr.221/2009.
Restul bunurilor pretinse de reclamantă nu fac obiectul Legii nr.221/2009 și aceasta nu a făcut dovada confiscării lor în baza dispozițiilor legale menționate.
Împotriva sentinței civile nr.1287/06.03.2013 a Tribunalului C.-S. au declarat recurs în termenul legal reclamanta și pârâtul.
În motivare, reclamanta Ș. E. a criticat admiterea în parte a acțiunii sale, arătând că toate bunurile solicitate prin acțiune au fost dovedite.
În drept, reclamanta a invocat art.304 pct.8 și 9 C.pr.civ.
În motivare, pârâtul a arătat că reclamanta nu și-a motivat în drept cererea de constatare a caracterului politic al condamnării.
Prin decizia civilă nr.1472 din 06 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._ a admis recursurile declarate, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul C.-S..
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Timișoara a reținut analiza primei instanțe a fost sumară, fără o verificare concretă a pretențiilor reclamantei în raport cu bunurile a căror contravaloare se solicită cu titlul de despăgubiri, fără a fi indicate motivele care au stat la baza acordării de despăgubiri pentru unele bunuri sau a neacordării de despăgubiri pentru alte bunuri, în raport cu probele dosarului.
Procedând astfel, prima instanță practic nu a analizat fondul pretențiilor reclamantei, situație ce impune casarea sentinței și trimiterea spre rejudecare.
În rejudecare, prima instanță a fost îndrumată a analiza cererea reclamantei în totalitate, cu privire la fiecare bun pentru care s-au solicitat despăgubiri, luând în considerare inclusiv înscrisurile depuse de reclamantă în recurs, prin raportare la dispozițiile art.5 al.a lit.b din Legea nr.221/2009, precum și la Decizia nr.6/2013 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii în ceea ce privește interpretarea textului legal menționat anterior.
Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul C.-S. la data de 21.01.2014.
În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri, a fost audiat martorul C. M., material probator din analiza căruia instanța a reținut că prin decizia nr. 200/1951 familia reclamantei a fost strămutată în B. ca urmare a faptului că era considerată o familie bogată, o familie de chiaburi.
Potrivit dispozițiilor art.3 al.1 din Legea nr.221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe decizia MAI nr.200/1951.
Prin urmare, reclamanta se încadrează în dispozițiile art.3 din Legea nr.221/2009 republicată.
În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate s-au constatat următoarele:
Ca urmare a deportării familiei reclamantei, au fost confiscate următoarele bunuri: teren în intravilan în suprafață de 3.798 mp, înscris în CF nr.682 nr.top.98/a, teren intravilan în suprafață de 720 mp, înscris în CF nr.130, nr.top.119, utilaje, turbine tip F. de 80 CP, fabricate de întreprinderea Ganz, conform facturii nr.576/29.08.1940, în valoare de 232.368 lei în anul 1940, clădire aferentă turbinei și magaziilor de scule, moară țărănească cu două axe verticale pentru grâu și porumb, cu clădirea aferentă instalației unde funcționa moara, mașină de treierat, gater și circular, cu instalațiile aferente bunei funcționări, mașină de scărmănat lână, clădirea aferentă mașinii de scărmănat lâna, instalația de vaială, clădire de cărămidă arsă în suprafață de 7 metri lungire și 4 metri lățime, acoperită cu țiglă, certificat de acționat la firma C. SAR, în procent de 5% în valoare de 10 milioane lei la nivelul anului 1947.
Aceste bunuri și utilaje se aflau pe terenul de 3.798 mp, înscris în CF nr.682 și erau în funcțiune în anul 1951, conform certificatului eliberat de Camera de comerț și industrie Lugoj la data de 20.12.1948, funcționând sub denumirea de firma individuală T. G. din ..
Potrivit art.5 al.1 din Legea nr.221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Din dispozițiile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr.10/2001 când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de condamnarea cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituire a bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Această situație rezultă fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr.221/2009. Astfel, după ce se arată că pentru repararea prejudiciului material Legea nr.10/2001 a stabilit două modalități principale de restituire, în natură și prin echivalent, în motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până în prezent vreo despăgubire concretă. La secțiunea vizând schimbări preconizate se menționează că prin derogare de la prevederile Legii nr.10/2001, persoana în cauză, precum și soțul său sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Niciunde în expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr.10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în cuprinsul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Mai mult, dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze și aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamanților, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr.18/1991 și respectiv Legea nr.10/2001.
Pe de altă parte, analizând actele și lucrările dosarului, s-a constatat că familia reclamantei a fost deportată în B. pe perioada 1951-1955, iar bunurile mobile și imobile pretinse de reclamantă, proprietatea familiei sale, au fost confiscate cu ocazia naționalizării în perioada 1948-1949, astfel cum rezultă din procesul-verbal din 03.11.1949, din înscrisul de la fila 38 dosar și din procesul verbal încheiat la 13.07.1949.
În aceste condiții, instanța a constatat că despăgubirile solicitate de reclamantă nu pot face obiectul Legii nr.221/2009, deoarece potrivit art.5 al.1 lit.b se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate doar ca urmare a măsurii administrative a deportării sau prin hotărârea de condamnare cu caracter politic.
Or, reclamanta nu a făcut dovada că aceste bunuri imobile și mobile au fost confiscate ca efect al deportării, în anul 1951, ci anterior, cu ocazia naționalizării în anul 1949.
Cu privire la cele două terenuri înscrise în CF nr.682 Topleț și nr.130 Topleț, din extrasele de carte funciară de la filele 25, 26 dosar fond a rezultat că au rămas în proprietatea familiei reclamantei, deci nici acestea nu pot face obiectul Legii nr.221/2009.
Referitor la acordarea contravalorii culturilor agricole pe anul 1951, capăt de cerere precizat de reclamantă doar cu ocazia formulării obiectivelor de expertiză (fila 55 dosar fond), s-a constatat că nici acesta nu se încadrează în dispozițiile art.5 al.1 lit.b.
Prin urmare, instanța a considerat că reclamanta nu poate beneficia de despăgubiri materiale în condițiile Legii nr.221/2009, astfel încât a respins acest capăt de cerere.
Împotriva sentinței au declarat recursuri reclamanta și pârâtul.
Reclamanta Ș. E. a solicitat modificarea în parte a sentinței, în sensul acordării daunelor materiale în cuantumul stabilit prin expertizele tehnice întocmite în cauză.
În motivare a invocat că, reținând că bunurile imobile nu au fost confiscate cu ocazia deportării din 1951, ci cu ocazia naționalizării din 1949 și că, astfel, dispozițiile art.5 al.1 lit.b din Legea n221/2009 nu sunt incidente în cauză, prima instanță a făcut greșita interpretare a dispozițiilor legale care se impun a fi interpretate în sensul procedurii de efecte și nu în mod contrar.
A învederat că familia sa a fost deportată în aplicarea deciziei nr.200/1952 a MAI ca urmare a faptului că era înstărită (în perioada 1949-1951 fiindu-i confiscată toată averea).
A invocat că Legea nr.221/2009 are caracter de complinire și a arătat că în temeiul ei nu pot fi acordate despăgubiri materiale decât pentru imobile prin natura lor sau prin destinație.
A invocat că instanța și-a întemeiat soluția pe Decizia nr.200/1952, fără ca acest act să se găsească la dosarul cauzei.
În drept a invocat dispozițiile art.304 pct.8, 9 C.pr.civ.
Pe calea recursului, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara în calitate de continuatoare în drepturi a Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S. a solicitat modificarea în parte a sentinței în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.
În motivare a invocat că temeiul de drept invocat de reclamantă pe calea cererii de chemare în judecată (art.1 al.2 din Legea nr.221/2009) nu este incident în cauză, câtă vreme reclamanta a fost deportată (împreună cu familia sa) în baza Deciziei MAI nr.200/1951.
În drept a invocat dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
Examinând sentința prin prisma criticilor formulate și în baza art.3041 C.pr.civ., art.304 pct.8, 9 C.pr.civ., față de dispozițiile art.299 și următoarele C.pr.civ., având în vedere normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.3 al.1 lit.e din Legea nr.221/2009 în forma în vigoare la data sesizării instanței, măsura administrativă de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu dispusă prin decizia nr.200/1951 a MAI are caracter politic.
În cauză, reclamanta a invocat – și probat – că împreună cu familia sa a fost strămutată în baza sus-menționatei decizii, pârâtul necontestând această împrejurare.
În consecință, susținerile pârâtului vizând greșita reținere în primă instanță a caracterului politic al măsurii strămutării sunt nefondate și vor fi respinse ca atare, referirea reclamantei la dispozițiile art.1 al.2 din Legea nr.221/2009 fiind rezultatul unei erori de tehnoredactare, ulterior corectată (fila 3 dosar nr._ al Tribunalului C.-S.).
În continuare, instanța reține că Legea nr.221/2009 este o lege reparatorie specială astfel că, potrivit celor statuate cu caracter obligatoriu în condițiile art.3307 al.4 C.pr.civ. de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.6/2013 dată în interesul legii, intenția legiuitorului a fost în sensul limitării categoriilor de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri materiale în condițiile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
Or, potrivit dispozițiilor exprese ale sus-menționatei norme, despăgubirile materiale acordate vor reprezenta „echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative …”.
Rezultă astfel că, în contra celor susținute de reclamantă (care, pe calea recursului, a arătat că toate bunurile familiei au fost confiscate în perioada 1949-1951), acordarea de despăgubiri materiale în temeiul Legii nr.221/2009 presupune ca măsura confiscării să fie efectul strămutării și nu invers, strămutarea să fi fost dispusă ca urmare a confiscării (naționalizării) din anul 1949, măsură aplicată dată fiind starea materială a familiei reclamantei.
Chiar dacă imobilele – teren a căror contravaloare este solicitată de reclamantă nu sunt evidențiate în mod distinct în actele de preluare încheiate în anul 1949 (deci anterior strămutării), cererea de acordare de despăgubiri reprezentând contravaloarea acestora nu este întemeiată.
Astfel, potrivit înscrisurilor depuse în condițiile art.1169 C.civ. de reclamantă, imobilul teren de 3798 mp înscris în CF nr.682 Bîrza, nr.top 98/a a făcut obiect al cererii în revendicare soluționată definitiv prin sentința civilă nr.3046/31.10.1996 pronunțată de Judecătoria Caransebeș în dosarul nr.183/1996, hotărâre prin care pârâta . a fost obligată să lase reclamantei din prezenta cerere libera posesie, folosință și dispoziție a terenului (fila 57-59 dosar nr._ al Curții de Apel Timișoara), iar terenul înscris în CF nr.130 Bîrza, nr.top 119 a fost preluat de stat în baza Decretului nr.279/1959 în anul 1961 (fila 23 dosar tribunal), deci după ridicarea restricției domiciliare și fără ca reclamanta să facă dovada faptului că preluarea din 1961 a fost un efect al măsurii strămutării din 1951.
Pentru aceste considerente, văzând că susținerile reclamantei vizând inexistența la dosarul cauzei a Deciziei nr.200/1951 sunt neîntemeiate ca temeiuri de modificare a sentinței, în baza dispozițiilor art.312 al.1 C.pr.civ. raportat la art.304, 3041 C.pr.civ., instanța va respinge recursurile declarate de reclamanta Ș. E. și pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. împotriva sentinței civile nr.234/12.03.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta Ș. E. și pârâtul S. R. REPREZENTAT DE MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C.-S. împotriva sentinței civile nr.234/12.03.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11 iunie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.FȘ/13.06.2014
Tehnored.MM/2 ex/02.07.2014
Instanță fond: Tribunalul C.-S. – jud.S. B.
| ← Expropriere. Decizia nr. 167/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Cereri. Decizia nr. 643/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
