Expropriere. Decizia nr. 601/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 601/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 17-06-2014 în dosarul nr. 12245/30/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 601
Ședința publică din 17 iunie 2014
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamantul I. I., de pârâtul S. R. prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. reprezentată de Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara și de pârâtul S. român prin M. T. împotriva sentinței civile nr. 519/13.03.2014 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosarul nr._, având ca obiect expropriere.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 10 iunie 2014, încheiere de face parte integrantă din prezenta decizie, când, din lipsă de timp pentru deliberare s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul de astăzi.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față constată:
Prin sentința civilă nr. 519/PI/13.03.2014, Tribunalul T. – Secția I Civilă a admis excepția lipsei calității de reprezentant a Statului R. a Ministerului Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. T. și Infrastructurii și-n consecință a respins demersul judiciar inițiat de reclamantul I. I. în contradictoriu cu cei doi pârâți supra anunțați.
A admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul I. I. în contradictoriu cu pârâtul-expropriator S. R. - prin M. T. și Infrastructurii, la rândul său, cel din urmă, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA.
A dispus anularea parțială a Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii având același nr. 147, emisă, - în condițiile de exigență ale art. 18-20 apartenente toate aceleiași Legi cu nr. 255/2010, în corelație cu acelea ale art. 15 și 16 apartenente Normelor de aplicare a legii -, la 14.10.2011, în limita cuantumului despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului.
A obligat pârâtul-expropriator la plata către petiționarul-expropriat a despăgubirilor (aferente imobilului-teren arabil, în întindere de 1419 m.p., identificat cadastral cu nr._ în CF nr._ B., supus procedurii speciale de expropriere, configurată legislativ de Legea cu nr. 198/2004, abrogată prin Legea cu nr. 255/2010, ulterior emiterii actului declanșator al procedurii speciale de expropriere deja supra anunțată, acela obiectivat prin HG nr. 1232/16.12.2010) cuantificate la nivelul sumei de 1533 lei cu dobânda legală aferentă până la data plății efective.
A respins în rest demersul judiciar.
A obligat reclamantul să achite în contul Biroului de expertize Judiciare - pendinte Tribunalul T., deschis la CEC SA Timișoara, suma de 700 lei pentru fiecare cu titlu de diferență onorariu expert aferent lucrării de specialitate efectuată de către experții B. M., O. Z. și P. I. și a obligat pârâtul-expropriator la plata către petiționar a cheltuielilor de judecată în sumă de 3600 lei.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că având a se pronunța cu precădere asupra incidentelor procedurale invocate pe calea actelor procedurale ale întâmpinărilor formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la rândul lui, cel din urmă reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., precum și de M. T. și Infrastructurii, tribunalul a observat că legea specială cu nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local stabilește cadrul procesual atât sub aspectul laturii subiective active, cât și sub aspectul laturii subiective pasive, cel din urmă prin al său art. 2 alin. 2 și 3 spunând că „Expropriator este S. roman pentru obiectivele de interes național, județele pentru obiectivele de interes județean, iar municipiile, orasele si comunele pentru obiectivele de interes local.", și, mai apoi, că „In aplicarea prevederilor prezentei legi, expropriatorul prevăzut la alin. (2) este reprezentat de M. T. si Infrastructurii, prin Compania Naționala de Autostrazi si Drumuri Naționale din Romania - S.A. pentru toate lucrările de construcție de drumuri de interes național(...)". Rezultă așadar, din interpretarea coroborată a dispozițiilor antecitate că, în speță, se legitimează procesual pasiv numai S. R. - prin M. T. și Infrastructurii, la rândul său, cel din urmă, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA. Context în care, tribunalul a admis excepția lipsei calității de reprezentant a Statului R. a Ministerului Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. T. și Infrastructurii și-n consecință a respins demersul judiciar inițiat de reclamantul I. I. în contradictoriu cu cei doi pârâți supra anunțați.
În adevăr, definită „ca fiind o instituție juridică de drept public care constă în achiziția forțată, cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii și sub control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată„ sau ca „o operațiune juridică în a cărei structură complexă intră acte juridice și fapte juridice în sens restrâns de drept public și de drept privat având ca efecte principale trecerea forțată a unui bun imobil proprietate privată în proprietatea publică, în vederea unor executări de lucrări de utilitate publică precum și plata unei despăgubiri”, exproprierea (evocată inițial de art. 481 apartenent Codului civil care, recurgând la o formulă redacțională - a cărei acuratețe o sustrage multiplelor interpretări ori speculații -, spune că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”) și-a găsit o consacrare legislativă completă în art. 44 apartenent Constituției revizuite care statuează, prin ale sale alin. (3) și (6) că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire” și, mai apoi, că această despăgubire se stabilește „de comun acord cu proprietarul său, în caz de divergență, prin justiție”.
Ceea ce îngăduie identificarea cu ușurință atât a principiilor chemate să guverneze operațiunea juridică a exproprierii și anume: existența unei cauze de utilitate publică - ce se declară printr-un act administrativ, ori chiar prin lege (este cazul de față, în care operațiunea de expropriere s-a declanșat sub incidența legii cu nr.198/2004); existența unei despăgubiri drepte și prealabile - principiu, de altfel, consacrat și prin normele internaționale, acelea ale Declarației drepturilor omului și a cetățeanului din anul 1789 și, respectiv, ale Primului Protocol Adițional la Convenția Europeană) și, nu în ultimul rând, caracterul judiciar al exproprierii de drept comun (consacrată, așa cum supra s-a amintit, de legea-cadru cu nr. 33/1994); dar și a etapelor acesteia (identificate în număr de trei de doctrina de specialitate: etapa declarării utilității publice, cea administrativă și cea judiciară).
Prin derogare de la regulile de drept comun, Legea cu nr.198/2004, privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, și, mai apoi, legea nouă abrogatoare, Legea cu nr. 255/2010, instituie o reglementare specială a procedurii exproprierii. În atare situație, în care declararea utilității publice s-a realizat prin LEGE, adusă la cunoștință prin publicarea în Monitorul Oficial, potrivit art. 78 din Constituție, aceasta (legea) poate face obiectul cenzurii numai a instanței de contencios constituțional, și doar sub aspectul legalității, iar nu și al oportunității sale.
În speță, declanșarea procedurii de expropriere s-a realizat prin Hotărâre a Guvernului, urmare a declarării utilității publice prin legea cu nr. 198/2004, fără ca titularul dreptului de proprietate privată (ce urmează a se stinge în această modalitate), ori titularul altui drept real asupra imobilului în discuție să poată contesta măsura exproprierii. Persoana nemulțumită, așa cum supra s-a anunțat, poate invoca în fața instanțelor de drept comun (și care, în accepția art. 21 apartenent legii cadru cu nr. 33/1994, la care fac trimitere ambele legi speciale cu nr. 198/2004, și, mai apoi, cea abrogatoare, cu nr. 255/2010 - în ceea ce privește etapa judiciară a exproprierii, în corelație cu art. 2 pct. 1 lit. f din codul de procedură civilă, se privesc a fi tribunalele - secțiile civile), doar excepția de neconstituționalitate a legii și, bineînțeles, poate contesta cuantumul despăgubirii stabilite ori, după caz, neacordarea acesteia. Ceea ce, în adevăr, are aptitudinea de a configura și limitele prerogativelor jurisdicționale ale instanței în contextul acțiunii instituie legislativ de art. 22 apartenent legii cu nr. 255/2010.
Știut fiind și că despăgubirea reprezintă o compensație pentru pierderea suferită de proprietar, ca urmare a stingerii dreptului de proprietate privată asupra bunului supus exproprierii, cu consecința nașterii dreptului de proprietate publică asupra aceluiași bun. Și, mai apoi, că o așa despăgubire (constituind o garanție acordată celui îndreptățit, care, prin primirea despăgubirii cuvenite își păstrează aceeași valoare a activului patrimonial; și, are posibilitatea de a înlocui dreptul real pierdut, ca efect al exproprierii, cu o sumă certă și nu cu o simplă speranță a cărei realizare are caracter incert) se impune a fi dreaptă (trebuie să acopere întreaga pierdere suferită de persoanele afectate de măsura exproprierii, inclusiv cea rezultată din parcelele neexproprietate ce nu mai pot fi exploatate ori utilizate normal, conform destinației), justă (ceea ce exclude orice plafonare a acesteia) și prealabilă (constituindu-se într-o garanție importantă acordată persoanelor îndreptățite la despăgubire).
În acest sens, jurisdicția de contencios european a statuat, în virtutea respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului printre care se numără, evident, și dreptul de proprietate), având a fi, în același timp, convenabilă pentru realizarea țelului ei legitim, dar și nedisproporționată față de acesta (cauza James și alții vs Regatul Unit al Marii Britanii). Ceea ce presupune existența unei despăgubiri drepte, juste și prealabile cuvenită proprietarului pentru bunul expropriat.
În speță, prin art. 226 din Anexa HG 492/2011, a fost stabilită suma estimată de 909 lei, alocată de la bugetul de stat, cu titlu de despăgubire pentru terenul în întindere de 1419 m.p., identificat cadastral cu nr._ în CF nr._ B., expropriat din patrimoniul petiționarului, sumă pe care o contestă prin prezentul demers judiciar, solicitând efectuarea unei lucrări de specialitate, în condițiile de exigență ale art. 25 apartenent legii cu nr. 33/1994 ce constituie dreptul comun în materie, experții calculând despăgubirile cuvenite proprietarului expropriat prin metoda capitalizării veniturilor și prin metoda comparației directe, prin raportare la prețurile practicate pe piața liberă, având la dispoziție trei contracte de vânzare-cumpărare având de obiect terenuri arabile situate în extravilanul localității Balinț, având așadar o situație similară celui în discuție.
Prin raportul inițial, experții au luat în considerare, la stabilirea despăgubirilor cuvenite proprietarului și suprafața de 445 m.p. ce, în opinia lor nu mai poate fi folosită conform destinației și care ar trebui expropriat. Numai că petiționarul avea a observa alin. (4) apartenent art. 24 din legea cu nr. 33/1994, chemat să confere expropriatului prerogativa procesuală de a cere exproprierea totală în situația în care terenul rămas neexpropriat este incomod folosibil. Ceea ce, petiționarul neînțelegând să facă, nu îi este îngăduit nici instanței - care are a respecta cu rigoare disponibilitatea procesuală -, a circumscrie ariei sale de preocupări o așa chestiune.
De altă parte, lipsa de folosință a terenului expropriat, formulat ca un petit distinct, are a fi inclusă în valoarea despăgubirilor acordate, potrivit prevederilor art. 26 alin. 2 și 3 din legea cu nr. 33/1994, și care spune că „Despagubirea se compune din valoarea reala a imobilului si din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane indreptatite. La calcularea cuantumului despagubirilor, expertii, precum si instanta vor tine seama de pretul cu care se vind, in mod obisnuit, imobilele de acelasi fel in unitatea administrativ-teritoriala, la data intocmirii raportului de expertiza, precum si de daunele aduse proprietarului sau, dupa caz, altor persoane indreptatite, luind in considerare si dovezile prezentate de acestia.”.
În atare situație, devine îngăduită și concluzia că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, criteriile ce se cer a fi avute în vedere sunt prețul la care se vând, în mod obișnuit, pe piața liberă, imobile similare (criteriu de natură a păstra un just echilibru între interesele proprietarului spoliat și exigențele interesului general al societății), precum și daunele aduse proprietarului - cuprinzând prejudiciul efectiv (damnum emergens) cât și beneficiul nerealizat (lucrum cesans) evident sub rezerva dovedirii lor. Noțiunea de „preț de vânzare practicat în mod obișnuit” uzitată de norma legală antecitată indică prețul de piață, respectiv cel care se formează pe piața imobiliară concurențială în urma fluctuației cererii și ofertei și la nivelul căruia este plauzibil a fi înstrăinat un teren din zona de referință la data indicată de legiuitor, atunci când sunt întrunite toate condițiile unei vânzări oneste și în care vânzătorul și cumpărătorul acționează prudent, în cunoștință de cauză, în interes propriu, presupunând că niciunul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri exagerate. De altfel, singurele valori certe din zona în care este situat terenul expropriat se verifică a fi cele din contractele autentice de vânzare-cumpărare încheiate în perioada de referință, în condițiile supra anunțate.
Tribunalul amintește că, așa cum constant s-a statuat în practica jurisprudențială relevantă în materie, raportul de expertiză nu are o forță probantă superioară celorlalte - spre exemplu proba cu înscrisuri, constând în contracte autentice de vânzare-cumpărare, iar concluziile experților nu sunt obligatorii pentru instanță (a se vedea în acest sens ÎCCJ, Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, dec. civ. nr. 401/27.01.2010 și dec. civ. nr. 4681/23.09.2010). Că este așa, o confirmă și prevederile art. 27 apartenente deja constant evocatei legi cu nr. 33/1994 și care obligă judecătorul să compare concluziile lucrării de specialitate cu „oferta si cu pretentiile formulate de parti”.
Acestea fiind spuse, tribunalul și-a însușit parțial valorile indicate în lucrarea de specialitate, urmare a comparării cu prețul la care s-au vândut imobile din categoria celui expropriat și de pe raza aceiași localități, la data efectuării raportului de expertiză - moment stabilit imperativ de legiuitor -, și fără a lua în calcul pretinsele daune suferite sau eventuale propuse de experți în corpul raportului de expertiză (a se vedea fila 86 din dosarul de fond). Și aceasta pentru că reclamantul nu a dovedit că anterior exproprierii ar fi exploatat terenul agricol și ar fi obținut venituri, nici că ar fi beneficiat de subvenții în acest sens. Cum nu s-a dovedit nici că reclamantul va fi supus unor cheltuieli suplimentare de transport, sau că, în eventualitatea în care ar dori să cumpere un teren similar, ar fi achitat un comision unei agenții imobiliare (aceste privindu-se a fi prejudicii eventuale, incerte a se produce în viitor).
De aceea, reluând recapitulativ cele expuse, tribunalul, a admis numai în parte acțiunea formulată de către reclamantul I. I. în contradictoriu cu pârâtul-expropriator S. R. - prin M. T. și Infrastructurii, la rândul său, cel din urmă, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA.
A dispus anularea parțială a Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubiri având același nr. 147, emisă, - în condițiile de exigență ale art. 18-20 apartenente toate aceleiași Legi cu nr. 255/2010, în corelație cu acelea ale art. 15 și 16 apartenente Normelor de aplicare a legii -, la 14.10.2011, în limita cuantumului despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului.
A obligat pârâtul-expropriator la plata către petiționarul-expropriat a despăgubirilor (aferente imobilului-teren arabil, în întindere de 1419 m.p., identificat cadastral cu nr._ în CF nr._ B., supus procedurii speciale de expropriere, configurată legislativ de Legea cu nr. 198/2004, abrogată prin Legea cu nr. 255/2010, ulterior emiterii actului declanșator al procedurii speciale de expropriere deja supra anunțată, acela obiectivat prin HG nr. 1232/16.12.2010) cuantificate la nivelul sumei de 1533 lei cu dobânda legală aferentă până la data plății efective.
A respins în rest demersul judiciar.
Cum reclamantul nu a făcut dovada achitării diferenței de onorariu solicitată de cei trei experți desemnați în cauză, potrivit decontului aferent lucrării de specialitate efectuată, instanța l-a obligat să achite în contul Biroului de expertize Judiciare - pendinte Tribunalul T., deschis la CEC SA Timișoara, suma de 700 lei pentru fiecare cu titlu de diferență onorariu expert aferent lucrării de specialitate efectuată de către experții B. M., O. Z. și P. I..
În temeiul art. 274 c. proc. civ. a obligat pârâtul-expropriator la plata către petiționar a cheltuielilor de judecată în sumă de 3600 lei reprezentând contravaloarea lucrării de specialitate ordonată în cauză.
Împotriva acestei sentințe au declarat recursuri, în termen legal, reclamantul I. I. și pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. și M. T. în calitatea lor de reprezentanți ai Statului român.
Reclamantul a solicitat schimbarea ei în tot în sensul admiterii acțiunii considerând că hotărârea este neîntemeiată și nelegală întrucât despăgubirea acordată nu este reală, justă și echitabilă, fiindu-i afectat în mod grav dreptul de proprietate și fiind încălcate în acest mod înseși dispozițiile prevăzute și garantate de Legea nr. 255/2010.
Recurentul reclamant a susținut că potrivit art. 26 alin. 1 și 2 din Legea nr. 33/1994la care face referire Legea nr. 255/2010 – despăgubirea acordată trebuie să aibă în vedere valoarea reală a imobilului expropriat dar și prejudiciile cauzate proprietarului sau persoanelor îndreptățite și să se țină seama în aprecierea acestora de prețurile cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, la data întocmirii raportului de expertiză.
În cauză, deși experții au calculat despăgubirea cuvenită reclamantului ținând cont de aceste criterii legale, instanța de fond, în mod nelegal, a stabilit-o după propria ei apreciere, fără să motiveze cum a ajuns la acest lucru și ignorând astfel proba expertizei.
Pârâtul S. român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. reprezentată de Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara a solicitat admiterea recursului său, modificarea în totalitate a sentinței și, pe cale de consecință, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului considerând că despăgubirea propusă acestuia conform sumei ce figurează în Anexa 1 a H.G. 492/2011 a fost una reală și corespunzătoare valorii de piață din momentul exproprierii, motiv pentru care acesta trebuia menținută.
Instanța trebuie să aibă în vedere acest criteriu legal iar nu valoarea desprinsă din expertiză care nu a făcut referire la prețurile de tranzacționare ci la cele de ofertare publicate în presă sau pe internet, ceea ce reprezintă o interpretare și aplicare greșită a legii.
Prin recursul său, pârâtul S. român prin M. T. a solicitat modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și al respingerii acțiunii față de pârât, pentru acest motiv.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamantul I. I. a solicitat respingerea recursurilor pârâților ca nefondate iar prin întâmpinarea formulată de pârâtul S. român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. s-a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantului, ambele părți susținând că criticile adversarilor nu au suport în lege și probele dosarului.
Înainte de a proceda la examinarea susținerilor făcute pe fondul cauzei de către reclamant și pârâtul S. român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., Curtea a luat în discuție cu prioritate excepția lipsei de interes a recursului pârâtului S. român prin M. T., constatând că ea este întemeiată.
Această concluzie rezultă din aceea că prin sentința recurată, Tribunalul T. s-a pronunțat, în mod expres și neechivoc, asupra excepției invocate de acest pârât privind lipsa calității sale procesuale pasive, admițând această excepție și respingând acțiunea reclamantului I. I. față de el.
Prin urmare, recursul pârâtului este lipsit de interes urmând a fi respins ca atare.
În ceea ce privește recursurile reclamantului și cel al pârâtului S. român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A.,Curtea constată că ambele cereri privesc unul și același aspect de nelegalitate, respectiv cel al pretinsei interpretări și aplicări greșite a dispozițiilor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994 precum și a interpretării eronate a probelor.
Curtea va constata însă, contrar a ceea ce acești recurenți susțin, că în soluționarea problemei despăgubirilor ce se cuvin reclamantului I. I. ca urmare a exproprierii terenului său de 1419 mp, Tribunalul T. a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale specifice cauzei.
În concret, în observarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 care stabilesc ca și reper al despăgubirilor cuvenite proprietarului sau altor persoane interesate prețurile cu care, în mod obișnuit, sunt tranzacționate terenurile cu o situație similară și din aceeași zonă, instanța de fond a luat în considerare constatările făcute prin expertiza colectivă ordonată în cauză în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, din compararea prețurilor de vânzare pentru terenuri similare aflate în aceeași zonă (în acest sens fiind analizate: contractul de vânzare-cumpărare pentru terenul extravilan din Fadimac, . data de 22.04.2013 – filele 96-99 dosar de fond, contractul de vânzare-cumpărare pentru terenul extravilan din B., . 15.02.2013 – filele 101-102 dosar de fond și contractul de vânzare-cumpărare pentru terenul extravilan din Fădimac, . 4.04.2013 – filele 105-107 același dosar) a rezultat că prețul de piață al terenului expropriat din patrimoniul reclamantului este, în condițiile art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, de 308 lei/mp (adică de 0,243 euro/mp), ceea ce determină ca despăgubirea ce se cuvine acestuia pentru cei 1419 mp să fie de 1533 lei.
Obligând instituția pârâtă S. român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. la plata către reclamantul I. I. a acestei sume, reiese că Tribunalul T. a făcut o corectă interpretare în cauză a dispozițiilor legale menționate așa încât nu se poate considera că, în condițiile respectării întocmai a legii, s-ar fi putut acorda o despăgubire mai mare (așa cum solicită reclamantul în recursul său) sau despăgubirea de 909 lei stabilită prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 147/14.10.2011 contestată de reclamant (așa cum susține recurentul pârât).
În ceea ce privește cuantumul despăgubirii ce se cuvine a fi acordate reclamantului, Curtea constată că în mod justificat, nu i-au fost acordate acestuia despăgubiri pentru prejudiciile colaterale rezultate din exproprierea ternului (constând în contravaloarea lipsei de folosință a acestui teren, solicitată prin acțiune – pct. 4) câtă vreme nu s-a dovedit că la acel moment terenul ar fi fost cultivat cu plante agricole pe care el nu le-a mai putut valorifica din această cauză.
Pentru toate considerentele expuse în cuprinsul prezentei, Curtea constată ca fiind temeinică și legală sentința civilă nr. 519/13.03.2014 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă, motiv pentru care va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul I. I. și instituțiile pârâte împotriva acesteia.
Întrucât prin soluția pronunțată toate părțile au căzut în pretenții una față de cealaltă, nu vor fi acordate acestora cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamantul I. I., de pârâtul S. român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. reprezentată de Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara și de pârâtul S. român prin M. T. împotriva sentinței civile nr. 519/13.03.2014 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 17 iunie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. D.C./18.06.2014
Tehnored. I.P. 2 ex./19.06.2014
Prima instanță: Tribunalul T., jud. A. A.
| ← Expropriere. Decizia nr. 110/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Fond funciar. Decizia nr. 399/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
