Pretenţii. Decizia nr. 184/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 184/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 09-12-2014 în dosarul nr. 8619/111/2013*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 184
Ședința publică din 9 decembrie 2014
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare pronunțarea asupra apelurilor declarate de reclamantul R. C. G., de pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. și de P. de pe lângă Tribunalul A. împotriva sentinței civile nr. 1244/24.06.2014 pronunțată de Tribunalul A. – Secția Civilă în dosar nr._, având ca obiect pretenții.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților, au fost consemnate în încheierea de ședință din 02.12.2014, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, pentru a da posibilitatea părților de a formula concluzii scrise, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul de astăzi.
CURTEA,
Deliberând asupra apelurilor de față constată:
Prin sentința civilă nr. 1244/24.06.2014, Tribunalul A. – Secția Civilă a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul R. C. G. față de pârâtul S. român prin Ministerul Finanțelor Publice pe care l-a obligat să-i plătească suma de 5000 lei despăgubiri pentru daune materiale și 450.000 lei despăgubiri pentru daune morale, fiind respinse în rest celelalte pretenții din acțiune.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală și criminalistică nr. 782/P/2009 din 06.09.2010, înregistrat la Curtea de Apel Oradea la data de 10.09.2010 sub nr._, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului R. C. G. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prevăzut de art. 239 alin. 2 CP (fapta comisă la 10 iunie 2009), ultraj prevăzut de art. 239 alin. 1 Cod penal (faptă comisă la 10 iunie 2009), cu aplicarea art. 33 lit. a CP.
Prin sentința penală nr. 66/PI/27.03.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._, în temeiul art. 334 Cod procedură penală a respins cererile de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 239 alin. 1,2 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, respectiv în aplicarea dispozițiilor art. 239 alin. 5 Cod penal.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală a achitat pe inculpatul R. C. G. (fiul lui G. și I., născut la data de 05.10.1967 în Vașcău, județ Bihor, cetățean român, licențiat al facultății de drept, fără antecedente penale, căsătorit, de profesie – jurist, CNP_, domiciliat în municipiul Oradea, ., județ Bihor) pentru infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 2 Cod penal.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală a achitat pe inculpatul R. C. G. pentru infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 1 Cod penal.
Prin decizia penală nr. 28/08.01.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr._ a fost admis recursul declarat de intimatul inculpat R. C. G. împotriva sentinței penale nr. 66/PI din 27 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara - Secția Penală.
A fost casată în parte sentința penală recurată și rejudecând, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală, a fost achitat inculpatul R. C. G. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 239 alin. 2 Cod penal. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și de partea vătămată G. V. G. împotriva sentinței penale nr. 66/PI din 27 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara – Secția Penală.
A fost obligat recurentul parte vătămată la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Prin ordonanța privind obligarea de a nu părăsi localitatea din data de 7 mai 2010 în dosar nr. 782/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus instituirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea față de învinuitul R. C. G. pe o durată de 30 de zile, respectiv de la 7 mai 2010 până la 5 iunie 2010 inclusiv. Pe durata măsurii au fost instituite în sarcina învinuitului mai multe obligații prevăzute de Cod procedură penală.
Prin încheierea penală nr. 1/CC/2010 din data de 4.06.2010 dată în dosar nr._ al Curții de Apel Oradea, în baza art. 1402 alin. 7 Cod procedură penală s-a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea Oradea luată față de petentul R. C. G., fiul lui G. și I., născut la 5 octombrie 1967 în Vașcău, județ Bihor, domiciliat în Oradea, ., județ Bihor, prin ordonanța din 7 mai 2010 dată de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nejustificată.
În motivarea încheierii s-a reținut că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea este nejustificată, fiind evident că nu există un just echilibru între restricția libertății și gravitatea redusă a infracțiunilor de săvârșirea cărora este suspectat învinuitul, situația profesională a acestuia, precum și cea personală, cu referire în special la starea de sănătate a acestuia.
În prezenta cauză reclamantul R. C. G. și-a precizat temeiul de drept al acțiunii ca fiind cel prevăzut de dispozițiile art. 504 alin. 2 Cod procedură penală.
Instanța a reținut că art. 504 alin. 2 Cod procedură penală prevede că „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”.
Conform alin. 3 al aceluiași articol „ privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j.
Art. 505 Cod procedură penală prevede cu privire la felul și întinderea reparației în alin. 1 că la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, reparație ce poate consta conform alin. 2 în plata unei sume de bani.
Tribunalul a reținut că în cauză restrângerea libertății reclamantului dispusă prin ordonanța din 7.05.2010 a fost nelegală, nelegalitatea dovedită atât prin încheierea de revocare a măsurii arestării preventive cât și de hotărârile judecătorești pronunțate și prin care s-a dispus achitarea inculpatului în mod definitiv.
Tribunalul a reținut caracterul nelegal al restrângerii libertății reclamantului și implicit a incidenței în cauză a dispozițiilor art. 504 alin. 2 Cod procedură penală, respectiv că măsura obligării de a nu părăsi localitatea, ca fiind disproporționată față de faptele pentru care era cercetat învinuitul și soluțiile instanțelor penale de achitare a inculpatului cu aceea că faptele nu există, respectiv nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni.
Faptul că în motivarea încheierii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea s-a folosit termenul „nejustificat” și nu „nelegal” nu înlătură incidența dispozițiilor art. 504 alin. 3 Cod procedură penală.
Nelegalitatea unei măsurii preventive nu rezultă exclusiv din termenii în care este analizată măsura ci din analiza circumstanțelor în care aceasta a fost luată și soluțiile de achitare pronunțate în cauză pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. a), 10 lit. d) Cod procedură penală temeiuri care lipsesc de fundament atât trimiterea în judecată a reclamantului, cât și măsura preventivă luată în cursul urmăririi penale.
Instanța a constatat că procesul penal declanșat împotriva reclamantului s-a finalizat cu achitarea acestuia, iar măsura dispusă în cursul urmăririi penale cu consecința restrângerii libertății acestuia, poate fi asimilată cu o eroare judiciară.
Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 504 Cod procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care limitează posibilitatea acordării de despăgubiri la ipotezele prevăzute de text, dat fiind că art. 52 alin. 3 din Constituție prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
În analiza pretențiilor materiale și morale solicitate de reclamant, tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 505 alin. 1 Cod procedură penală, respectiv, va avea în vedere durata restrângerii libertății reclamantului și consecințele produse asupra acestuia și familiei sale în această perioadă.
Astfel, tribunalul a analizat pretențiile reclamantului doar pe perioada de 30 de zile în care a subzistat măsura obligării de a nu părăsi localitatea conform articolului menționat mai sus.
Reclamantul a solicitat acordarea sumei de 200.000 lei cu titlul de despăgubiri materiale, sumă compusă din: 49.300 lei onorarii avocați; 3.200 lei pe transport, cazări, diurnă pentru deplasări la Timișoara; 7.112 lei pentru deplasări cu avionul la București; 1.603 lei pentru cheltuieli poștă și bilet tren; 5.370 lei pentru chirie arme, ridicate de la reclamant ca urmare a dobândirii calității de învinuit; 135.000 lei pentru supliment de hrană, pentru stres în toată această perioadă, atât pentru reclamant, cât și pentru copii săi minori, 150 lei (150 lei x 900 zile); 25.000 euro diferența dintre valoarea reală a imobilului înstrăinat de părinți și cea la care au fost nevoiți să-l înstrăineze, conform expertizei de evaluare efectuată extrajudiciar.
Tribunalul analizând pretențiile materiale ale reclamantului cu titlu de despăgubiri materiale a constatat că este justificată doar suma de 5500 lei constând în suma de 4500 lei contravaloarea hranei reclamantului și a familiei sale pentru o lună de zile și suma de 1000 lei onorariu avocat S. A. care a susținut în fața instanței penale plângerea reclamantului împotriva măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea.
Celelalte sume solicitate de reclamant care vizează costuri, onorarii avocați, transport, cazări la Timișoara și București nu sunt întemeiate dat fiind că aceste costuri sunt efectuate în faza de judecată a cauzei penale, ori prezenta acțiune se întemeiază pe dispozițiile art. 504 alin. 2 Cod procedură penală.
Cu privire la suma de 5370 lei reprezentând chirie pentru armele ridicate de la reclamant instanța a reținut că dispoziția (fila 215 dosar Tribunalul Bihor-Oradea) de suspendare a autorizării și retragerii permisului de armă a reclamantului cu consecința depunerii armelor și muniției la un armurier autorizat a fost dată de IGPR în data de 21.06.2010, ori măsura obligării de a nu părăsi localitatea a fost revocată anterior, respectiv în data de 4.06.2010. Astfel, cheltuielile pentru depunerea armelor nu au fost efectuate în perioada supusă analizei în prezenta cauză.
Cu privire la suma de 25.000 E reprezentând diferența dintre valoarea reală a imobilului înstrăinat de părinții reclamantului și suma efectivă pentru care l-au înstrăinat, tribunalul a reținut cu privire la imobilul din localitatea Nojorid că între părinții reclamantului și alte persoane a intervenit la data de 02.09.2010 un contract de schimb imobiliar.
În prezenta cauză perioada supusă analizei instanței este 7 mai 2010-5 iunie 2010, perioadă în care a subzistat măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Cu privire la suma de 2.000.000 lei reprezentând daune morale, tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată în parte, respectiv pentru suma de 450.000 lei.
Tribunalul a reținut că prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale sunt consecințele dăunătoare suferite de către o persoană și care constau în dureri fizice și psihice ale victimei și sunt rezultatul încălcării drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea umană sub aspectul personalității fizice,morale și sociale. În acest sens din probele administrate în cauză, tribunalul a reținut că măsura preventivă aplicată reclamantului în mod disproporționat raportat la faptele pentru care era cercetat reclamantul și la potențialul pericol social pe care l-ar fi reprezentat acesta, l-a prejudiciat atât pe reclamant cât și pe familia acestuia. Astfel, s-a reținut că a fost afectată imaginea, sănătatea, cariera reclamantului și implicit au fost restrânse posibilitățile de viață familială și socială normală ale acestuia. Din declarațiile martorilor audiați în cauză tribunalul a reținut că, copiii reclamantului au avut de suferit atât sub aspect comportamental cât și sub aspectul rezultatelor școlare pe perioada procesului penal.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apeluri reclamantul R. C. G., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și P. de pe lângă Tribunalul A..
Prin apelul declarat în cauză reclamantul a solicitat schimbarea în parte a sentinței în sensul majorării despăgubirilor pentru daune morale și materiale.
Apelul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 466 și urm. Cod pr.civ. iar, în fapt pe mai multe argumente de nelegalitate.
S-a susținut astfel că instanța de fond a minimalizat efectele traumatizante ale amplului proces penal declanșat, în mod nelegal și abuziv, împotriva sa.
În acest sens, s-a criticat hotărârea pentru aceea că s-a limitat la aprecierea doar a prejudiciilor încercate de reclamant în perioada măsurii preventive (obligația de a nu părăsi localitatea) fără a avea în vedere că privațiunile la care a fost supus și traumele îndurate s-au datorat întregii perioade de 2 ani și 6 luni (în realitate, 3 ani și 8 luni) în care s-a desfășurat procesul penal.
Prin suspendarea sa din funcția de procuror pe perioada menționată a avut loc o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor sale, prin pierderea dreptului de proprietate asupra salariului .
În acest timp, nefiindu-i plătită indemnizația, nu a fost achitată statului contribuția la bugetul asigurărilor sociale de sănătate, astfel încât nu a putut beneficia de asistență medicală.
De asemenea, în acea perioadă, conform situației menționate dar și interdicțiilor din statutul profesional, reclamantul nu a putut să desfășoare o minimă activitate care să-i asigure mijloacele financiare de subzistență.
În atare condiții, statul ar fi trebuit să prevadă resurse pentru supraviețuire din punct de vedere material, lucru de care nu s-a preocupat până în prezent deși asociațiile profesionale ale magistraților au făcut demersuri în acest sens.
A mai fost criticată sentința și pentru aceea că a minimalizat efectele traumatizante suportate de reclamant dar și de familia sa, despăgubirile pentru daune morale fiind limitate doar la perioada măsurii preventive nelegale fără a se avea în vedere întreaga durată a procesului penal, faptul că dosarul a fost fabricat prin încălcarea flagrantă a legii și prin atragerea, în comiterea actelor abuzive împotriva sa și a membrilor săi de familie, a anumitor servicii din poliție.
Deși reclamantul s-ar fi putut limita doar la invocarea celor statuate de CEDO în materie (de ex. în cauza Klass și alții contra Germania care vorbește despre posibilitatea invocării existenței unor măsuri secrete fără a fi arătate în concret), el a făcut și dovada acestor abuzuri (concretizate, între altele, și de actele care au fost ascunse instanței o bună perioadă de timp și care au ajuns la cunoștința ei doar la insistențele lui).
Nevoia de a disimula aceste complicități nelegale a impus și necesitatea denigrării publice a reclamantului, mediatizare pe care însă procurorii nu au făcut-o atunci când el a fost achitat .
Procurorul de caz a încălcat în mod flagrant și obligațiile ce-i reveneau din Recomandarea (2000) a Comitetului de Miniștri ai Statelor membre privind rolul urmăririi penale în sistemul de justiție penală.
În timpul îndelungatului proces, reclamantul a fost împiedicat să desfășoare o viață socială normală adecvată vârstei și pregătirii sale profesionale.
Sănătatea i-a fost grav și ireversibil afectată, neavând posibilitatea asistenței medicale, nu a avut parte de liniștea și siguranța materială a statutului de magistrat și i-a fost încălcat dreptul la intimitate și la respectarea vieții private și de familie, familia sa fiind totalmente bulversată.
Îngrădirea dreptului de circulație pe o perioadă de circa 40 zile l-a împiedicat să facă deplasări în țară sau în străinătate cu prietenii săi și cu copiii săi pe care nu i-a putut însoți la competițiile sportive la care participau.
Absența unei surse minime de venit a constituit cauza lipsurilor materiale în întreținerea, educarea și pregătirea copiilor, cercetarea lui în dosarul penal fiind și un prilej pentru colegii lor de a-i jigni și umili.
Reclamantul a reiterat și dezvoltat aceste susțineri și prin concluziile scrise formulate pentru data când s-a amânat pronunțarea deciziei.
Pârâtul S. român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat desființarea sentinței atacate, cu consecința respingerii integrale a acțiunii reclamantului R. C. G..
Apelul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 466 și urm. Cod pr. civ. iar în fapt pe mai multe argumente.
S-a susținut în primul rând aceea că acțiunea în pretenții înregistrată la Tribunalul Bihor în 14.11.2013, era deja, (din 4.12.2012), prescrisă în raport cu dispozițiile art. 506 alin. 2 Cod pr. penală și cu data de 4.06.2010 când a fost pronunțată Încheierea prin care Curtea de Apel Oradea a considerat ca nefiind în interesul procesului penal măsura preventivă impusă reclamantului R. C. G. (învinuit în dosar), de a nu părăsi localitatea.
În al doilea rând, ca apărare subsidiară, instituția pârâtă a susținut că acțiunea în despăgubiri îndreptată împotriva sa este nefondată întrucât nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 504 alin. 1 și alin. 2 Cod pr. penală pentru care poate fi angajată răspunderea materială a statului.
Simpla achitare a reclamantului în urma judecării dosarului său penal nu este un temei legal care să permită dezdăunarea lui în condițiile art. 504 și urm. Cod pr. penală.
În cazul său nu s-a dovedit vreun abuz al organelor penale sau o faptă ilicită a angajaților acestuia, procedurile urmate și dovezile administrate în cauză fiind îndeplinite în virtutea obligației de a verifica și de a cerceta, ca în orice alt caz, persoanele implicate în săvârșirea unor fapte cu aparență penală, aspect care este în concordanță și cu dispozițiile art. 5 par. 1 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Tot pe fondul pretențiilor, instituția pârâtă a susținut că hotărârea este nelegală și pentru faptul că, deși nu sunt consacrate reguli după care poate fi stabilită întinderea unui prejudiciu (în special moral), acest lucru nu-i dă dreptul reclamantului să solicite obligarea statului la despăgubiri, după liberul său arbitru.
Instanța de fond a dispus acordarea în beneficiul reclamantului a unei astfel de sume însă nu a argumentat în niciun fel care au fost motivele concrete care au condus la stabilirea despăgubirilor de 450.000 lei pentru daune morale, după cum, o astfel de lipsă de fundamentare se constată și în privința sumei de 5.500 lei acordată aceluiași reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.
În eventualitatea în care nu poate fi primită solicitarea pârâtului de respingere, pentru această cauză, a pretențiilor reclamantului s-a solicitat, în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor stabilite de instanța de fond.
Parchetul de pe lângă Tribunalul A., la fel ca și instituția pârâtă, a solicitat prin apelul său schimbarea în totalitate a acțiunii reclamantului, pentru aceleași considerente de fond, insistând în plus asupra faptului că instanța de fond nu a observat aceea că acțiunea reclamantului nu se poate întemeia pe dispozițiile art. 504 alin. 2 Cod pr. penală având în vedere faptul că nelegalitatea măsurii preventive nu a fost constatată niciun moment, revocarea acestei măsuri fiind făcută în aprecierea proporționalității acesteia în raport cu scopul urmărit.
Totodată, a fost criticată sentința și pentru aceea că despăgubirile au fost dispuse prin analizarea consecințelor prejudiciabile suportate de reclamant și familia sa pe întreaga perioadă a procesului penal fără a se avea în vedere temeiul corect al pretențiilor sale (art. 504 alin. 2 Cod pr. penală) astfel cum a fost precizat ulterior introducerii acțiunii.
Prin întâmpinarea formulată în cauză apelantul reclamant a solicitat respingerea ca nefondate a apelurilor instituției pârâte și Parchetului de pe lângă Tribunalul A..
Parchetul de pe lângă Tribunalul A., la rândul său, prin întâmpinarea formulată în cauză a solicitat respingerea ca nefondat a apelului reclamantului.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, potrivit efectului devolutiv al apelului prevăzut de art. 476 Cod pr. civ., sub toate aspectele temeiniciei și legalității și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că apelul reclamantului este nefondat iar apelurile pârâtului și Parchetului de pe lângă Tribunalul A. sunt parțial fondate.
Curtea va lua în discuție apelurile acestor din urmă părți întrucât în cuprinsul lor sunt invocate și excepții de procedură și de fond, urmând ca analiza susținerilor pe fondul cauzei invocate în apelul reclamantului să fie făcută o dată cu susținerile similare conținute în celelalte două apeluri.
Rezultă astfel că instituția pârâtă a invocat ca excepție de procedură, pe aceea a tardivității acțiunii în despăgubiri în raport cu temeiul ei de drept.
În concret, s-a susținut că măsura preventivă de a nu părăsi localitatea impusă reclamantului pentru o durată de 30 zile, prin Ordonanța din 7.05.2010 dată în dosar nr. 782/P/2009 de către P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost revocată prin încheierea penală nr. 1/04.06.2010 a Curții de Apel Oradea.
În raport de această dată și de dispozițiile art. 506 alin. 2 Cod pr. penală (care prevăd un termen de 18 luni pentru formularea acțiunii în despăgubiri împotriva statului) se pretinde că înregistrarea de către reclamant la Tribunalul Bihor la data de 14.11.2013 a acțiunii sale a fost făcută cu depășirea acestui termen și că, din această cauză, ea trebuie respinsă ca atare.
În examinarea acestei excepții prin prisma dispozițiilor legale menționate și a aspectelor particulare ale cauzei, Curtea va constata că susținerile instituției pârâte sunt nefondate.
Ipoteza prevăzută de art. 504 alin .2 Cod pr. penală dă dreptul la despăgubiri persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Aliniatul 3 al aceluiași articol prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit.j.
Făcând aplicarea acestor texte la cauza de față rezultă că prin Încheierea penală nr. 1/CC/4.06.2010 pronunțată în dosar nr._ al Curții de Apel Oradea, instanța a luat în discuție măsura preventivă (ce a fost impusă la 7.05.2010 de P. Înaltei Curți de Casație și Justiție reclamantului R. C. G.) de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 zile, sub toate condițiile obligatorii și cumulative care caracterizează legalitatea acesteia, constatând caracterul ei nelegal doar pentru neîndeplinirea uneia din ele (respectiv cea a lipsei sale de proporționalitate în raport cu interesul general al soluționării cu celeritate a procesului penal și cu interesul prezervării dreptului reclamantului la liberă circulație), celelalte două condiții (existența unei presupuse infracțiuni pentru care poate fi dispusă această măsură și procedura audierii învinuitului) fiind considerate ca îndeplinite cu respectarea legii (f. 188-198 dosar Tribunalul Bihor, vol. I).
Discuția asupra caracterului nelegal al măsurii restrictive de libertate astfel constatat potrivit considerentelor reținute de instanță (pornind de la absența justului echilibru între interesele în concurs la momentul dispunerii ei), a fost în măsură să inducă un echivoc. Acest echivoc s-a referit la lipsa condiției de constatare expresă a acestui caracter astfel cum ea este impusă de dispozițiile art. 504 alin. 3 Cod pr. penală însă el nu există în realitate.
Confirmarea și consolidarea nelegalității în privința substanței dar și a fundamentului însuși ale acestei măsuri a fost făcută prin hotărârea de achitare (sentința penală nr. 66/PI/27.03.2012 a Curții de Apel Timișoara – Secția Penală din dosar nr._, casată parțial și reformată în beneficiul reclamantului prin decizia penală nr. 28/8.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală).
Prin această hotărâre s-a stabilit definitiv că infracțiunea de ultraj prin amenințare (art. 239 alin. 1 Cod penal) nu s-a confirmat datorită absenței unuia din elementele constitutive pentru existența acestei infracțiuni (art. 10 alin. 1 lit. d Cod pr. penală) iar infracțiunea de ultraj prin acte de violență (art. 239 alin. 2 Cod penal) că nu a existat (art. 10 alin. 1 lit. a Cod pr. penală).
Din această cauză, evaluarea de către instanță a măsurii preventive dispuse în context față de reclamant îndreptățește a se considera că această măsură și-a clarificat - și apoi consolidat - caracterul nelegal prin hotărârile menționate, aspect ce permite și caracterizarea ei ca fapt generator de dezdăunare în condițiile prevăzute de art. 504 alin. 2 Cod pr. penală.
De aceea, în raport de data rămânerii definitive a hotărârii (8.01.2013), rezultă că formularea de către reclamant, la data de 14.11.2013 a prezentei acțiuni în despăgubiri este actuală potrivit art. 506 alin. 2 Cod pr. penală, iar nu tardivă, excepția invocată în acest sens de către instituția pârâtă fiind astfel neîntemeiată.
Neîntemeiată va fi considerată și excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa constatării conforme a caracterului său nelegal potrivit art. 504 alin. 3 Cod pr. penală, având în vedere infirmarea dovedită a unei astfel de susțineri, așa cum s-a explicat anterior.
În condițiile date, fiind vorba de o faptă caracterizată ca generatoare a răspunderii materiale a statului, obligația acestuia de a-l despăgubi pe reclamant este evidentă.
Dacă răspunderea statului pentru acest fapt este antrenată în ipoteza descrisă, nu același lucru se poate reține însă pentru celelalte etape și proceduri ale procesului penal .
În concret, în apelul său reclamantul a solicitat acordarea unor despăgubiri (majorate în raport cu cele stabilite de instanța de fond), pentru ansamblul prejudiciilor materiale și morale pe care el le-a suferit de-a lungul întregului proces penal la finalul căruia a fost achitat.
Curtea va constata că repararea consecințelor prejudiciabile de orice fel și indiferent de amploarea lor (care e condiționată – printre altele – și de particularitățile situației profesionale, sociale sau private ale persoanelor supuse procedurilor penale) într-o atare situație ca cea menționată de reclamant, nu face obiectul de reglementare al răspunderii instituite în sarcina statului prin dispozițiile art. 504 și urm. Cod pr. penală.
Această răspundere – instituită de legiuitor în deplin acord cu dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului – este o formă particularizată - dar restrânsă - a răspunderii civile delictuale care limitează obligația de despăgubire a statului doar la ipotezele expres prevăzute de art. 504 alin. 1 și 504 alin. 2 Cod pr. penală.
Art. 504 alin. 1 Cod pr. penală (astfel cum se impune a fi interpretat și prin prisma dispozițiilor Deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale) instituie răspunderea statului pentru condamnările definitive pe nedrept urmate, prin rejudecare, de o hotărâre definitivă de achitare iar art. 504 alin. 2 Cod pr. penală, pentru cazurile în care au fost dispuse, pe nedrept, măsuri preventive.
Orice altă situație în afara celor expres și limitativ prevăzute de dispozițiile speciale ale Codului de procedură penală (cum este și cea invocată de reclamant) nu poate constitui o justificare legitimă pentru admiterea unei acțiuni în despăgubiri îndreptate împotriva statului și întemeiate pe aceste dispoziții derogatorii de la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.
Pretențiile reclamantului derivate din situația invocată de el nu pot fi admise nu numai pentru considerentele de legalitate anterior expuse ci și pentru faptul, dovedit în cauză, că acțiunea sa a fost întemeiată în drept doar pe dispozițiile art. 504 alin. 2 Cod pr. penală (astfel cum a precizat ulterior înregistrării acesteia), text care a stabilit în mod clar limitele investirii instanței precum și regulile de drept aplicabile cauzei.
În considerarea dreptului său de dispoziție asupra propriei cereri (ca principiu fundamental ce guvernează procesul civil), instanța nu putea să decidă conform art. 129 alin. 6 Cod pr. civ., decât asupra a ceea ce, în mod expres, i s-a cerut.
Ori, din observarea hotărârii instanței de fond rezultă că, deși Tribunalul A. s-a raportat în mod formal la dispozițiile art. 504 alin. 2 Cod pr. penală, în fapt a stabilit întinderea despăgubirilor pentru prejudiciile morale prin luarea în considerare a ansamblului de privațiuni și traume psihice diverse produse reclamantului dar și celorlalți membrii ai familiei sale, ceea ce – conform susținerilor pertinente din apel ale Parchetului de pe lângă Tribunalul A. – a reprezentat o extindere a analizei faptului prejudiciabil peste limita concretă impusă de art. 504 alin. 2 Cod pr. penală care s-a constatat a fi temeiul neechivoc al acțiunii.
Din această cauză, urmează a se considera că apelul declarat de P. este fondat iar apelul declarat de reclamant - prin care se solicită majorarea cuantumului despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate de modul de desfășurare a procesului penal -, ca nefondat.
În raport de cadrul procesual al cauzei, Curtea va constata că discuția asupra întinderii obligației de dezdăunare a statului urmează a se limita doar la prejudiciile încercate de reclamant pe perioada măsurii preventive a obligației de a nu părăsi localitatea, măsură al cărei caracter nelegal și nejustificat a fost ulterior dovedit.
Curtea va reține că această măsură a fost dispusă pentru perioada 7.05.2010 – 5.06.2010, timp în care libertatea de circulație a reclamantului a fost restrânsă, datorită interdicțiilor impuse de statutul său profesional de procuror fiindu-i în mod evident încălcat și dreptul de a putea obține mijloacele financiare legale necesare întreținerii sale și a celorlalți membrii de familie.
În situația dată, cheltuielile făcute de el pentru plata onorariului avocatului angajat pentru contestarea în instanță a acestei măsuri ca și cele reprezentând costul întreținerii familiei sale – și pe care instanța de fond le-a stabilit la nivelul sumei de 5.500 lei – apar ca fiind justificate, motiv pentru care vor fi menținute ca atare, cu consecința respingerii susținerilor în acest sens din apelurile instituției pârâte și ale Parchetului de pe lângă Tribunalul A..
Pe de altă parte, acest cuantum nu va putea fi nici majorat – astfel cum a solicitat reclamantul în apelul său – câtă vreme el nu a dovedit și alte prejudicii materiale directe și concrete deduse din existența în sine a măsurii preventive la care a fost supus.
În contextul acestei solicitări a reclamantului se impune a se reține și faptul că orice privare de beneficiile de ordin material conferite de statutul său de magistrat a fost, oricum, reparată ca urmare a revocării suspendării și a reluării activității sale profesionale.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor pentru daunele morale cauzate de impunerea acestei măsuri, Curtea va constata că solicitarea de majorare a lor formulată de reclamant (în raport de ansamblul consecințelor prejudiciabile cauzate de procesul penal) nu va putea fi admisă, în schimb, solicitarea din apel a instituției pârâte va fi admisă pentru următoarele considerente:
Chiar dacă legiuitorul român nu a prevăzut criterii pentru stabilirea întinderii unei atare reparații, potrivit doctrinei și jurisprudenței în materie, în evaluarea cuantumului despăgubirilor instanța trebuie să aibă în vedere anumite repere consacrate și anume: natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate prin lege precum și alte criterii ce particularizează situația celui care le solicită.
Reclamantul în cauză este un procuror persoană care, prin natura și statutul legal al profesiei sale, trebuie să se bucure de o bună imagine în comunitate, de această imagine depinzând în bună-măsură și mesajul de corectitudine și autoritate pentru care trebuie să îl transmită acțiunile sale.
Supunerea lui unei măsuri preventive – cum este și cea de a nu păsări localitatea -, a constituit, în mod evident, o umilință suplimentară alături de calvarul suportării procesului penal declanșat împotriva sa (demersuri care, la finalul judecății s-au dovedit a fi nejustificate), În plus, faptul că procedurile urmate de autorități în acest sens au fost mediatizate, creează convingerea instanței că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu de imagine, cu efecte negative de durată și dificil de înlăturat.
Umilința îndurată în acest fel, pierderea încrederii comunității în autoritatea sa morală și profesională ca și ecoul social defavorabil al acestei măsuri (pe care au fost nevoiți să-l suporte pe nedrept și ceilalți membrii ai familiei sale), constituie un prejudiciu pentru care statul este chemat să răspundă.
Ținând cont de aceste considerente ca și de durata măsurii preventive nelegale în discuție, Curtea va constata că o despăgubire de 45.000 lei este justificată și echitabilă și, de asemenea, în concordanță și cu marja de apreciere a despăgubirilor în materie dispuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea art. 5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului atunci când se referă la nelegalitatea măsurilor preventive.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept expuse în cuprinsul prezentei, Curtea va respinge apelul declarat de reclamantul R. C. G. împotriva sentinței civile nr. 1244/24.06.2014 pronunțată de Tribunalul A. – Secția Civilă dar va admite apelurile declarate de pârâtul S. român prin Ministerul Finanțelor Publice și de P. de pe lângă Tribunalul A. împotriva aceleiași sentințe pe carte o va schimba în parte în sensul că va obliga instituția pârâtă să plătească reclamantului suma de 45.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, urmând a fi menținute ca temeinice și legale celelalte dispoziții ale sentinței.
Luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamantul R. C. G., domiciliat în Oradea, ., județul Bihor împotriva sentinței civile nr. 1244/24.06.2014 pronunțată de Tribunalul A. – Secția Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice A., cu sediul în A., ., județul A., cod fiscal_, cont bancar RO68TREZ__ .
Admite apelurile declarate de pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. și de P. de pe lângă Tribunalul A. împotriva aceleiași sentințe pe care o schimbă în parte în sensul că:
Obligă instituția pârâtă să plătească reclamantului suma de 45.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
Menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi 9 decembrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
D. C. C. R. I. P.
Red. D.C./23.12.2014
Tehnored. I.P. 6 ex./05.01.2015/ 4 . instanță:Tribunalul A., jud. L. L.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 33/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Pretenţii. Decizia nr. 20/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
