Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 16/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 16/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 20-01-2015 în dosarul nr. 16/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 16
Ședința publică din 20 ianuarie 2015
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta Oarșa L. și Oarșa I. împotriva sentinței civile nr. 129/PI/24.01.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, lipsă părțile.
Procedura fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 13 ianuarie 2015, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și prin care s-a amânat pronunțarea la data de astăzi, 20 ianuarie 2015.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T., Secția I Civilă, sub nr. dosar_, la data de 01.06.2012, reclamanta Oarșă L. a chemat în judecată pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generala a Finanțelor Publice T., solicitând să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 1.500.000 euro daune morale și despăgubiri materiale, ca urmare a deportării defuncților săi autori, C. I. – tată, decedat în 17.03.1987; C. P.- mamă, decedată la 28.10.1974, C. G. – bunic, decedat la 23.10.1969 și C. S. – bunică, decedată în 1965.
Reclamanta a arătat că, împreună cu familia, au fost deportați în B. conform deciziei MAI nr. 100/1951, iar tatăl său a fost trimis pe frontul din URSS, unde s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, fiind printre puținii supraviețuitori ai acestei boli, care l-a marcat fizic și psihic pentru tot restul vieții. Familia reclamantei a fost etichetată drept chiaburi, fiind supusă la persecuții, impozite, iar, ulterior, fiind deportata în B., reclamanta relatând condițiile grele de viață la locul deportării. După 5 ani de deportare, reclamanta și familia sa s-au întors acasă în Pustiniș, găsind totul deteriorat. Reclamanta a mai arătat că nici până în prezent nu au putut intra în posesia terenurilor ce le aparțin de drept.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 .
Direcția Generală a Finanțelor Publice T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice București, prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiata si nedovedita.
În motivare, a arătat că solicitarea de acordare a despăgubirilor morale este lipsită de temei legal, având în vedere Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, prevederile art. 147 din Constituția României și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al masurilor administrative suferite, pârâta a arătat că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat, întrucât, din interpretarea teleologică a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate si mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natură sau in echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Având în vedere aceste considerente nu pot fi acordate despăgubiri in condițiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor in materia fondului funciar. Aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzuta de legislația funciara speciala, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile, pentru lipsa de folosința a casei sau terenului, pentru animale, inventar agricol si recoltele neculese puteau fi solicitate in baza acțiunii in despăgubire întemeiată pe art. 998-999 C.civil, in termenul legal de prescripție, o astfel de cerere de despăgubire întemeiata pe art. 998-999 C.civil fiind însă prescrisă în prezent.
Pe de alta parte, pârâta susține ca aceste pretenții materiale sunt nedovedite în condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu cele cuprinse in C.pr.civilă.
Întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115–118 C.proc.civ.
La termenul din 26.04.2013, reclamanta a depus o precizare a bunurilor pentru care solicită despăgubiri, iar, la termenul din 24.01.2014, a arătat, în privința terenurilor, că solicită restituirea celor menționate în pagina a doua a raportului de expertiza efectuat in dosarul nr. 1709._ .
Prin încheierea de ședință din 14.12.2012, Tribunalul T. a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5, art. 1 al. 4 si art. 4 din Legea 221/2009, reținând, în esență, că, prin decizia 1358/2010, Curtea Constituționala a reținut neconstituționalitatea prevederilor art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, astfel încât acestea nu mai pot face obiectul unei noi sesizări a Curții, conform art. 29 al. 3 din Legea 47/1992.
In ce privește restul dispozițiilor aceluiași art. 5, tribunalul a apreciat că reclamanta nu obține vreun folos practic prin invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor din lege care reglementează dreptul la despăgubire; dimpotrivă, invocarea excepției contravine interesului reclamantei, pretins pe calea cererii de chemare in judecata, întrucât, dacă ar fi constatată neconstituționalitatea acestui articol, reclamanta nu ar mai putea obține despăgubirile pretinse.
Referitor la dispozițiile art. 1 al. 4 si ale art. 4 din Legea 221/2009, tribunalul a reținut ca acestea nu sunt incidente in speță (vizând condamnările cu caracter politic si masurile administrative care nu au de drept un astfel de caracter), neavând, deci, legătura cu soluționarea cauzei, după cum cere art. 29 al. 1 din Legea 47/1992.
Prin decizia civila nr. 201/12.02.2013, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul împotriva încheierii de ședința din 14.12.2012 si a dispus sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 5 al. 1 lit. b si c, al. 1¹-5 ale aceluiași articol si a art. 1 al. 4 si art. 4 din Legea 221/2009, menținând in rest dispozițiile încheierii recurate.
Prin sentința civilă nr. 129/PI/24.01.2014 pronunțată în dosarul cu același număr, Tribunalul T. a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Oarșă L. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost precizată.
De asemenea, prin aceeași hotărâre, Tribunalul a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederii din OUG 103/2013, conform căreia termenul prevăzut la art. 136 din Legea nr. 304/2004 se prorogă până la 01.01.2015, în raport cu art. 1, 16, 20, 21, 124 și 126 din Constituție, arătând că, prin prorogarea termenului menționat, instanța este lipsită de autonomie financiară, nerăspunzând exigențelor unui stat de drept. S-a reținut că, potrivit art. 29 alin. 1 din Legea 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. În speță, excepția de neconstituționalitate poartă asupra dispozițiilor art. 29 din OUG 103/2013, conform cărora termenul prevăzut la art. 136 din Legea 304/2004 se prorogă până la 01.01.2015, iar, față de obiectul litigiului, tribunalul a apreciat ca excepția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei, eventuala sa admitere neavând capacitatea de a influența soluția care ar putea fi pronunțată în cauză.
Pe fondul cauzei, tribunalul, constatând că, pentru analizarea cererii de chemare in judecata din perspectiva tuturor temeiurilor juridice invocate in susținerea sa, se impune expunerea prealabila a evoluției art. 5 alin 1 al Legii 221/2009, text normativ ce a constituit cauza promovării tuturor cererilor de chemare in judecata întemeiate pe dispozițiile Legii 221/2009, a procedat în acest sens.
In privința art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 (care dădea dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare), tribunalul a aratat ca aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale.
Conform art. 31 al. 1 din Legea 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie; potrivit alineatului 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Tribunalul a constatat că Parlamentul României nu a pus de acord prevederile art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 - constatate ca fiind neconstituționale - cu dispozițiile Constituției, astfel încât aceste prevederi si-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor anterior menționate ale Curții Constituționale, nemaiputând constitui temei juridic pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica ori prin măsura administrativă cu caracter politic, astfel cum s-a statuat recent si prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție in soluționarea unui recurs in interesul legii. Modificarea operata prin art. XIII, pct. 2 din Legea 202/2010 nu a vizat dispozițiile declarate neconstituționale, ci doar partea introductiva a art. 5 al. 1 din Legea 221/2009.
Pe de alta parte, în acord cu cele statuate de Curtea Constituționala prin Decizia 1358/21.10.2010, tribunalul a apreciat ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Or, prin legile reparatorii adoptate anterior Legii 221/2009 (respectiv Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999), precum si prin condamnarea publica a acțiunilor represive înfăptuite de regimul comunist, S. R. a recunoscut si condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordând victimelor acestor masuri o . drepturi si facilitați de ordin material si moral.
Nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, sens în care a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, reținând că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Prin urmare, a fortiori, nu se poate concluziona că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă, ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Atât art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, cât și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Nu se poate aprecia, deci, ca indemnizația acordată de art. 4 din Decretul-Lege 118/1990 are o natura distincta de sumele la care dădea dreptul art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, ambele vizând repararea daunelor morale suferite de cei persecutați politic de regimul comunist. Aceeași concluzie se desprinde si din lecturarea expunerii de motive la Legea nr. 221/2009, care justifica instituirea acestei norme de faptul ca, "în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".
Tribunalul a apreciat că masurile deja acordate de S. R. victimelor regimului comunist prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999 sunt drepte si rezonabile, având în vedere si aspectele anterior menționate, conform cărora scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci de a produce o satisfacție de ordin moral.
Astfel fiind, Legea 221/2009 dă în prezent dreptul doar la constatarea prin hotărâre judecătoreasca a caracterului politic al condamnărilor pronunțate in perioada 06.03._89 pentru alte fapte prevăzute de legea penala decât cele enumerate in art. 1 al. 2 din Legea 221/2009, daca prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 al. 1 din OUG 214/1999, precum si, in aceleași condiții, la constatarea caracterului politic al altor masuri administrative decât cele prevăzute la art. 3 din Legea 221/2009, după cum reiese din art. 1 al. 3 si art. 4 al. 1 si 2 din lege. In plus, același act normativ si-a menținut dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b si c privind acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative – daca bunurile respective nu au fost restituite sau nu au fost acordate despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005 – precum si repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotărârea judecătoreasca de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militara.
Tribunalul a constatat că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al cererii de acordare a daunelor morale l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ., temei de drept cu privire la care tribunalul a retinut, însă, că acțiunea pentru acordarea daunelor morale formulată în baza răspunderii civile delictuale este prescrisa.
Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba, cât si pe cel care răspunde de ea.
Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile si prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale in vigoare, in care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite ca încep sa curgă de la . acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrării in vigoare a acestui decret se abrogă orice dispoziții legale contrare, in afara de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odată cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate si dispozițiile Titlului XX (art. 1837 si următoarele), precum si celelalte dispoziții din Codul civil privitoare la prescripția extinctiva.
Art. 18 din Decretul 167/1958 obliga instanța judecătoreasca la a cerceta, din oficiu, daca dreptul la acțiune este prescris.
In cazul condamnărilor cu caracter politic si al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescripție extinctivă comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la căderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut obiectul unor masuri administrative politice au fost in imposibilitate de a promova acțiuni in instanța prin care sa incrimineze faptele săvârșite de regimul comunist si sa solicite despăgubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate insurmontabila de a promova acțiunea in răspundere civila delictuala împotriva statului in regimul comunist poate fi asimilata forței majore si acceptata drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescripției, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odată cu prăbușirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a acționa in instanță a fost înlăturata, astfel încât termenul de prescripție a început sa curgă cel târziu la data anterior menționata, împlinindu-se in 22.12.1992.
Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerata ca repunând in termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale si nici ca întreruptiva de prescripție, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
Astfel, cat privește repunerea in termenul de prescripție, acesta poate fi făcuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a întâmplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au arătat in mod expres ca moștenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formează obiectul acestor legi) sau poate fi dispusa de către instanța de judecata, in condițiile art. 19 din Decretul 167/1958.
Tribunalul a constatat ca Legea 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii menționate in paragraful precedent, constituind excepția de la regula consfințita de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.
Cât privește art. 19 din Decretul 167/1958, acesta prevede ca instanța judecătoreasca poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, sa dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere in termen putând fi făcuta numai in termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție. Or, in speță, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea in termen.
Revenind la dispozițiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, acesta prevede ca recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcuta de cel in folosul căruia curge prescripția (in speță S. R.) are efect întreruptiv de prescripție. Pentru a avea însă un astfel de efect, recunoașterea trebuie făcuta in cadrul termenului de prescripție, iar nu după expirarea acestuia, cum s-a întâmplat in speță.
Pe de alta parte, odată cu declararea neconstituționalității prevederilor legale ce acordau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica sau prin măsură administrativa politica, aceste prevederi au încetat sa mai producă orice fel de efecte juridice, chiar si pe cele vizând invocata repunere in termenul de prescripție.
Tribunalul a mai subliniat si faptul ca dispozițiile art. 998-999 C. civ. îndrituiesc la repararea prejudiciului moral doar victima faptei prejudiciabile, iar nu si rudele acesteia.
In acord cu cele anterior menționate, vizând scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă, ținând cont si de masurile reparatorii acordate de S. R. victimelor persecuțiilor politice prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999, tribunalul a apreciat ca prejudiciul suferit de aceste persoane a fost deja reparat, condițiile răspunderii civile delictuale nefiind întrunite nici pe fondul acestora.
Cât privește posibila fundamentare a cererii de acordare a despăgubirilor morale pe dispozițiile art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 10, 11 si 13 din Convenție, tribunalul a apreciat ca faptele săvârșite de către regimul comunist nu dau naștere unui drept la reparație in baza acestor articole, câtă vreme privesc acțiuni comise înainte de ratificarea Convenției de către Romania.
Nu a putut fi reținută nici încălcarea art. 6 din Convenție câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, a existat posibilitatea promovării unui demers judiciar susceptibil de a repara prejudiciile cauzate întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., însă depunerea cererii de chemare in judecata trebuia făcută in termenul de prescripție.
Tot astfel, nu se poate considera ca respingerea cererii de chemare in judecata ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, întrucât instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat in repetate decizii de speță in sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg (de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei), atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Pronunțarea unei hotărâri de respingere a prezentei cereri de chemare in judecata nu poate fi considerata discriminatorie, in sensul art. 14 din Convenție. Violarea principiului egalității si nediscriminării exista atunci când se aplica un tratament diferențiat unor situații egale, fără sa existe o motivare obiectiva si rezonabila sau daca exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal si mijloacele folosite. Or, in speța, neacordarea daunelor morale are la baza o justificare obiectiva si rezonabila (jocul combinat al deciziilor Curții Constituționale si nedepunerea acțiunii in răspunderea civila delictuala in termenul de prescripție), neexistând o disproporție intre scopul urmărit si mijloacele folosite.
Cât privește acordarea de despăgubiri materiale, reclamanta a arătat, la ultimul termen de judecata, in urma cererilor repetate ale instanței de a indica bunurile a căror restituire o solicita, că solicită restituirea terenurilor prevăzute la pagina 2 a raportului de expertiza întocmit in dosarul 1709._, raport care a fost depus, de asemenea, la termenul arătat.
Cât privește aceste terenuri, tribunalul a reținut ca ele au făcut obiectul cererii de restituire formulate de reclamanta in dosarul 1709._, soluționat prin sentința civila_/14.09.2011 a Judecătoriei Timișoara (fila 82 dosar), irevocabila prin decizia civila 881/13.09.2013 a Tribunalului T..
In hotărârea anterior menționata, s-a arătat ca reclamanta a solicitat, in temeiul Legii 18/1991, reconstituirea dreptului de proprietate după autorii C. G., C. I. si C. P. asupra terenurilor situate pe teritoriul administrativ al localității Pustinis, in suprafața de 36,89 ha, fiindu-i reconstituit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 10 ha, iar fratelui sau, C. G., asupra unei alte suprafețe de 10 ha. S-a arătat, de asemenea ca, după apariția Legii 1/2000, reclamantei si fratelui sau, C. G., le-a fost reconstituit dreptul de proprietate si asupra diferenței de suprafață de 16,89 ha, prin hotărârea nr. 79/09.05.2000 a Comisiei Locale de Fond Funciar Uivar, reclamanta fiind nemulțumită de faptul ca reconstituirea nu s-a făcut pe vechiul amplasament.
Tribunalul a reținut că, atât timp cât întreaga suprafața de teren revendicata a fost reconstituita reclamantei si fratelui sau, C. G., aceasta nu mai poate obține masuri reparatorii in baza Legii 221/2009. Legea 221/2009 nu da posibilitatea contestării amplasamentului pe care s-a făcut reconstituirea dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât, printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabila (sentința civila_/14.09.2011 a Judecătoriei Timișoara - fila 82 dosar, irevocabila prin decizia civila 881/13.09.2013 a Tribunalului T.) s-a reținut cu putere de lucru judecat ca reconstituirea a fost corect făcuta pe un alt amplasament, restituirea vechiului amplasament nemaifiind posibila.
In plus, tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut nici dovada faptului ca terenurile au fost confiscate ca efect al măsurii administrative, conform art. 5 lit. b din Legea 221/2009. Aceasta dovada nu a fost făcuta nici in privința bunurilor enumerate de reclamanta la filele 66-67 dosar, de asemenea, obiect al cererii de restituire. Mai mult, în privința acestor din urma bunuri, tribunalul a arătat că o parte din ele au fost restituite antecesorilor reclamantei (casa familiei), după cum însăși reclamanta a arătat, bunurile mobile nefăcând obiectul Legii 221/2009 (in acord cu prevederile art. 5 lit. b din Legea 221/2009 si cu decizia nr. 6/2013, data de Înalta Curte de Casație si Justiție in soluționarea recursului in interesul legii), iar pentru restul bunurilor cuprinse in aceeași precizare, reclamanta nu a făcut dovada urmării legilor speciale reparatorii.
Din interpretarea articolului 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor (in natura sau prin echivalent) in condițiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv, astfel cum s-a statuat recent si prin decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, publicata in Monitorul Oficial nr. 245 din 29 aprilie 2013, data de Înalta Curte de Casație si Justiție in soluționarea recursului in interesul legii („in interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, cu modificările si completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare, si Legea nr. 247/2005, cu modificările si completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesata sa nu fi obținut deja o reparație.”), iar, potrivit art. 330 ind. 7 al. 4 C.pr.civ., dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei in Monitorul Oficial al României.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, Oarsă I., moștenitor al reclamantei Oarșă L., decedată ulterior pronunțării sentinței, respectiv la data de 18.03.2014, solicitând casarea/modificarea hotărârii recurate, respectiv în principal, a cerut anularea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, întrucât pricina nu a fost soluționată integral, iar, în subsidiar, anulând procedura, să se procedeze la rejudecarea cauzei, cu consecința admiteri pe fond a acțiunii.
În motivare, s-a arătat că procedura de citare nu s-a făcut cu toate părțile, iar completul nu a fost legal constituit și compus, fiind nerespectate prevederile art.1/4, art. 124, art. 125/3, art. 148/2 C.; art.6/1, art. 13, art.17 Cedo, art.47 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, text art.5, art. 131/2 din Legea nr. 304/2004, art.29 din OUG.103/2013 prin care s-a prorogat punerea in aplicare a prevederii art.136 din Legea nr. 304/2004.
Consideră că instanța și-a depășit atribuțiile judecătorești iar, prin hotărârea dată, s-au încălcat formele de procedura. Instanța de fond nu a citat și nici nu a tratat capătul de cerere privind tragerea la răspundere civilă - acțiune pentru apărarea drepturilor nepatrimoniale. Nerestituirea terenurilor proprietate și impunerea altor terenuri prin hotărâre judecătoreasca o prejudiciază, reclamanta neacceptând acest lucru. Fiind proprietară nu este legală reconstituirea, care echivalează cu o expropriere.
Cu privire la daunele morale, arată că acestea nu sunt prescrise fiindcă drepturile personalității nu pot fi prescrise. Raționamentul instanței de fond este confuz, fără o motivare punctuală, explicită și specifică la toate chestiunile de fapt și de drept, față de faptul că, prin acțiune, instanța a fost sesizată cu două acțiuni, una specifică Legii nr. 221/2009, iar cealaltă de drept comun.
În concluzie, consideră că s-a dat o hotărâre de către o instanță dependentă, neimparțială, neautonomă, motiv pentru care reiterează ca motive de recurs, atât de nelegalitate, cât și de netemeinicie, toate indicările scrise și orale adresate instanțelor vizând acest demers.
În drept, invocă dispozițiile art. 304/pct.1, 3, 4, 5-7, 8, 9, art. 306/2, art. 312/2,3...s.a.C.., Legea nr. 221/2009, norme convenționale, drepturi ale omului, Constituția României.
Recurentul Oarșă I. a mai arătat că prezenta cale de atac este dublată și de o cerere de revizuire, întemeiată pe art. 322 pct. 1, pct. 2, art. 304 pct.6, art. 323-326 Cod proc.civ., sens în care solicită admiterea cererii de revizuire împotriva sentinței civile nr. 129/PI/24.01.2014 și schimbarea în tot a hotărârii atacate, fără a indica în mod concret considerentele de fapt pentru care apreciază că sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate ale acestei căi extraordinare de atac.
De asemenea, la data de 27.01.2014, reclamanta Oarșă L. personal a declarat recurs împotriva hotărâri prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în fața tribunalului, solicitând schimbarea hotărârii și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale, întrucât excepția de neconstituționalitate invocată are legătură cu cauza, independent de obiectul ei și în această fază, astfel că, în mod nelegal și neîntemeiat a fost respinsă, refuzându-se aplicarea procedurii speciale standard.
În drept, invocă art. 29 al 5 din Legea nr. 47/1992 republicată, art. 299 alin. 1, art. 304 pct. 7 și 9 Cod proc.civ..
La termenul de judecată din 20.05.2014, mandatarul reclamantei, numitul Oarșă I., a arătat că reclamanta Oarșă L. a decedat la data de 18.03.2014, solicitând introducerea în cauză a moștenitorilor defunctei, respectiv numiții Oarșă I. și Oarșă I. T., în calitate de fiu, respectiv soț supraviețuitor, cerere admisă de către instanța de recurs prin încheierea de ședință din 17.06.2014 (fila 22 dosar), pentru considerentele expuse în acea hotărâre, care face parte integrantă din prezenta decizie, astfel că nu vor mai fi reluate considerentele ce au fundamentat soluția.
La termenul de judecată din 30.09.2014, reprezentantul recurenților, în temeiul art. 146 lit. d din Constituție, art. 29 alin. 2 din Legea nr. 247/1992 republicată, a invocat excepția de neconstituționalitate a normelor de organizare și funcționare prevăzute la art. 5, art. 131 alin. 2, 132 alin. 1 și 2 din Legea nr. 304/2004 modificată, precum și a normei prevăzute la art. 29 din OUG nr. 103/2013, în raport de art. 1/3-5, 2 alin. 2, 20, 21 alin. 1-3, art. 53, art. 73 alin. 2 lit. 1, art. 115 alin. 6, art. 124 alin. 2 și 3, art. 126 alin. 1-2, 5 teza prima, art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție, solicitând în acest sens sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției.
Curtea, prin încheierea de ședință pronunțată la data arătată, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5, art. 131 alin. 2, 132 alin. 1 și 2 din Legea nr. 304/2004 modificată, precum și a art. 29 din OUG nr. 103/2013, apreciind că recurenții au invocat excepția de neconstituționalitate a unor norme legale ce vizează organizarea instanțelor judecătorești, norme ce nu sunt de natură să influențeze soluția ce se va pronunța în prezenta cauză, nefiind îndeplinite cerințele art. 29 alin. 1 și 2 din Legea nr. 47/1992 modificată.
Pentru termenul de judecată din 28.10.2014, recurentul Oarșă I. a depus la dosar, prin registratura instanței, 1.10.2014, conform dispozițiilor instanței, considerentele pe care își fundamentează excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 Cod proc.civ., raportat la principiul separației puterilor în stat, excepție pe care a invocat-o oral la termenul anterior.
Cu privire la această cerere, curtea, procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor pretinse de art. 29 alin. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992, raportat la obiectul cauzei, a constatat că, din punct de vedere formal, sunt îndeplinite cerințele art. 29 alin. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992, în sensul că textul de lege a cărui neconstituționalitate se invocă are legătură cu soluția ce urmează a se pronunța în cauză, motiv pentru care, în baza art. 29 alin. 6 din actul normativ arătat, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 Cod proc.civ., respectiv art. 330 ind. 7 alin. 4 C.proc.civ., prin raportare la dispozițiile art. 124/2, art. 126 1/2/3/4/5 teza I, art. 133/1, art. 142/1, art. 148/2/4, art. 154, art. 21/1-3, art. 20, art. 16/1/2, art. 1/3-5, art. 2/2 din Constituția României, invocată de către recurentul Oarșă I..
Deși legal citat, intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., nu a formulat întâmpinare prin care să-și exprime punctul de vedere cu privire la recursul declarat în cauză.
La termenul de judecată din 13.01.2015, față de conținutul cererii de recurs de la fila 3 dosar, în cuprinsul căreia se arată că se promovează și cerere de revizuire a sentinței civile nr. 129/PI/24.01.2014 a Tribunalului T., în baza prevederilor art. 322 pct. 1 și 2 C.proc.civ., având în vedere obiectul acestei căi de atac (sentința tribunalului) și prevederile art. 323 alin. 1 C.proc.civ., curtea a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale cu privire la această cerere de revizuire, excepție ce urmează a fi analizată cu prioritate, potrivit prevederilor art. 137 alin. 1 C.proc.civ..
Astfel, potrivit disp. art. 323 alin. 1 C.pr.civ., cu excepția cazului prevăzut de art. 322 pct. 7 (contrarietate de hotărâri), cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a dat hotărârea rămasă definitivă și a cărei revizuire se cere.
In speță, se invocă cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1, pct. 2 C.proc.civ., cu privire la sentința civilă nr. 129/PI/24.01.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ (definitivă), iar, față de instanța de judecată care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii și de dispozițiile legale arătate, se impune a constata că instanța competentă să soluționeze prezenta cerere de revizuire este Tribunalul T..
Pentru aceste motive, precum și față de faptul că necompetența invocată este de ordine publică, în baza dispozițiilor legale arătate, coroborate cu prevederile art. 159 pct. 2 și art. 158 Cod proc.civ., respectiv art. 165 C.proc.civ., curtea va disjunge cererea de revizuire formulată de revizuientul Oarșă I., în calitate de moștenitor al reclamantei Oarșă L. împotriva sentinței civile nr. 129/PI/24.01.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și va declina competența de soluționare a acesteia, în favoarea instanței care a pronunțat hotărârea atacată: Tribunalul T..
Pe fond, examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs invocate în termenul prevăzut de art. 303 C.proc.civ., precum și sub toate aspectele, potrivit art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, curtea constată că prezentele recursuri declarate de reclamantă, personal sau prin moștenitori, sunt nefondate, tribunalul pronunțând hotărâri temeinice și legale, ca urmare a unei juste interpretări și aplicări a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, față de situația rezultată din actele și lucrărilor dosarului.
Cu privire la recursul declarat împotriva hotărârii prin care Tribunalul T. a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederii art. 29 din OUG 103/2013, conform căreia termenul prevăzut la art. 136 din Legea nr. 304/2004 se prorogă până la 01.01.2015, în raport cu art. 1, 16, 20, 21, 124 și 126 din Constituție, examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și 3041 C., față de dispozițiile art. 299 și urm. Cod procedură civilă, și art. 29 din Legea nr. 47/1992 modificată, Curtea constată că acest recurs nu este întemeiat, Tribunalul T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, ca urmare a interpretării corecte a dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 6 din Legea nr. 47/1992 republicată, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.
Potrivit art. 29 (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, dacă are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
În speță, în mod just a reținut tribunalul că reclamanta Oarșă L. a invocat neconstituționalitatea unor dispoziții din OUG 103/2013, care prorogă aplicarea termenului prevăzut la art. 136 din Legea 304/2004, de preluare de către Înalta Curte de Casație și Justiție a atribuțiilor Ministerului Justiției referitoare la gestionarea bugetului curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor.
Aceste norme legale nu au legătură cu soluționarea cauzei, în sensul că soluția ce urmează a se pronunța în cauza ce are ca repararea pretinsului prejudiciu cauzat familiei reclamantei prin măsuri administrative cu caracter politic, nu poate fi influențată de instituția care gestionează bugetul instanțelor de judecată.
Excepția invocată de către reclamanta Oarșă L. nu vizează dispoziții legale ce reglementează fondul cauzei, ci se referă la norme vizând organizarea financiară a sistemului de justiție, respectiv a instanțelor de judecată, astfel că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele alin. 1 din art. 29 din Legea nr. 47/1992, precitate.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă, coroborate cu prevederile art. 29 alin. 1 și 6 din Legea nr. 47/1992 republicată, curtea, constatând că recursul declarat împotriva acestei dispoziții a primei instanțe nu este întemeiat, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, îl va respinge.
Cu privire la recursul declarat de reclamantă, prin mandatar, curtea constată că, potrivit dispozițiilor art. 303 și 306 C.proc.civ., instanța de recurs poate examina cauza doar prin prisma motivelor invocate prin cererea declanșatoare a căii de atac, cu excepția motivelor de ordine publică. Cu alte cuvinte, simpla nemulțumire a părții cu privire la sentința recurată, fără a fi indicate în concret motivele pentru care se consideră această hotărâre netemeinică sau nelegală, nu este suficientă.
Din cuprinsul cererii de recurs cu soluționarea căreia a fost învestită curtea, se constată că se invocă motive cu caracter general (de exemplu: nelegala citare „sub două ipostazieri”, fără a se indica care sunt acestea și din ce considerente, completul nelegal „constituit sau compus”, ș.a.), nefiind formulate critici punctuale și concrete ale modului în care prima instanță a interpretat și aplicat normele legale pe care și-a întemeiat hotărârea sau ale manierii în care s-au aplicat normele de procedură în cauză.
Curtea mai constată că reclamanta, prin mandatar Oarșă I., a arătat, în cuprinsul cererii de recurs, că mai atacă și alte „încheieri atacabile”, pronunțate de către Tribunalul T. în prezentul dosar, fără, însă a le indica și fără a arăta motivele de fapt și de drept pe care înțelege să le invoce în susținerea unei astfel de căi de atac, astfel că instanța de recurs își va cantona cercetarea judiciară în limitele trasate de către recurentă, prin calea de atac și motivele invocate în termenul prevăzut imperativ de lege.
Cu privire la pretinsa nelegală citare a părților în proces, curtea constată că aceste susțineri nu se verifică în cauză, în condițiile în care citarea părților s-a făcut cu respectarea riguroasă de către tribunale a prevederilor art. 85 și urm. C.proc.civ.
Reclamanta a fost citată pentru primul termen de judecată la domiciliul indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, semnând citația personal (fila 30 primul volum la tribunalului), iar, ulterior, prezentându-se apărătorul angajat, la primul termen de judecată, acesta a primit termen în cunoștință, potrivit prevederilor art. 153 teza a 2-a C.proc.civ.
De asemenea, pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost citat la sediul său (fila 31), acordând ulterior mandat de reprezentare Direcției Generale a Finanțelor Publice T. (fila 25), la al cărei sediu și-a ales și domiciliu procesual, primind termen în cunoștință în condițiile ipotezei a treia a prevederilor legale arătate mai sus.
În consecință, curtea constată că tribunalul a procedat la judecarea pricinii cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale privind citarea părților în procesul civil, arătate mai sus, acest motiv de recurs fiind neîntemeiat.
Cu privire la nelegala constituire sau compunere a completului de judecată, recurenta s-a limitat să indice prevederi legale (din Constituție sau legea organică) sau tratate internaționale, fără a indica concret argumente în sprijinul acestui motiv de recurs.
Verificând textele de lege invocate în susținerea căii de atac, curtea conchide că se invocă inexistența unei instanțe independente și imparțiale în raport cu puterea executivă, lucru ce nu se verifică în speță, întrucât Tribunalul T. întrunește toate cerințele conturate în jurisprudența CEDO de aplicarea art. 6 din Convenția EDO, pentru respectarea dreptului reclamantei la un proces echitabil, care să fie judecat de o instanță independentă și imparțială, care să analizeze pretențiile deduse judecății.
Astfel, Curtea Europeană a arătat care sunt criteriile de apreciere a independenței unei instanțe: „… modul în care au fost numiți membrii săi, de durata mandatului lor, de existența garanțiilor menite să împiedice presiunile din exterior, dar și de aparența de independență a acestui organ”. Garanțiile la care face referire Curtea sunt următoarele: în primul rând, membrii instanței trebuie să fie feriți de posibilitatea îndepărtării lor în timpul mandatului, fie de la un anumit caz, fie de la îndeplinirea atribuțiilor judiciare în general. De asemenea, ei nu trebuie să fie obligați să respecte instrucțiuni din partea unui organ administrativ. Secretul deliberării instanței este, la rândul său, protejat prin această dispoziție.
Lipsa prejudecăților și atitudinea nepărtinitoare sunt elementele definitorii ale imparțialității: „existența imparțialității în sensul articolului 6 paragraf 1 din Convenție trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale unui anumit judecător într-o anumită cauză, dar și conform unui test obiectiv vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință”.
Urmând demersul subiectiv, va trebui demonstrat, pornind de la faptele cauzei, ce gândea judecătorul într-o anumită circumstanță, dacă a acționat sau nu părtinitor. Imparțialitatea se prezumă până la proba contrarie, probarea atitudinii părtinitoare a judecătorului în prezenta cauză nefiind făcut. Demersul obiectiv a fost explicat de Curte în felul următor: „ ceea ce trebuie asigurat este încrederea pe care, într-o societate democratică, instanțele trebuie să o inspire publicului”. In aplicarea acestui text, opinia părții în cauză cu privire la imparțialitatea instanței este importantă, dar nu decisivă.
Ca atare, curtea conchide că tribunalul a asigurat aceste cerințe de independență și imparțialitate, fiind, de asemenea, o instanță instituită prin lege, nu prin decizii ale executivului, în momente de criză, termenul „instituită” cuprinzând înființarea, organizarea și competența instanțelor, respectiv conformitatea cu legea de înființare, în condițiile în care simpla existență a unei astfel de legi nu este suficientă.
Curtea mai constată că prima instanță a soluționat pricina într-un complet constituit cu respectarea întocmai a prevederilor art. 54 din Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004, republicată, potrivit cărora „cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriei, tribunalului și curții de apel, se judecă în complet format dintr-un judecător, …”.
De asemenea, prin hotărârile atacate în speță, nu se poate constata depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești sau încălcarea unor forme de procedură, nici neanalizarea pretențiilor deduse judecății.
Din sentința atacată rezultă cu evidență că tribunalul s-a preocupat de soluționarea tuturor petitelor formulate de către reclamantă și de analizarea tuturor probelor administrate în cauză, care au fost corect interpretate prin coroborare, fiind înlăturate motivat probele ce nu sunt susținute de alte mijloace de probă. Au fost analizate și argumentele de fapt și de drept invocate de către părți în susținerea poziției lor procesuale, considerentele deciziei expunând de o manieră coerentă motivele ce au fundamentat soluția. Chiar C.E.D.O., în jurisprudența ocazionată de art. 6 din Convenție, este constantă în a afirma că o motivare satisfăcătoare a hotărârii judecătorești nu presupune pentru instanță obligația de a răspunde individual tuturor afirmațiilor părților, fiind suficient a se grupa argumentele părților pentru a se răspunde tuturor motivelor invocate.
Cu privire la daunele morale pretinse în temeiul Legii nr. 221/2009, respectiv al prevederilor art. 998-999 C.civ., în forma în vigoare la data pretinsei fapte generatoare de prejudiciu, curtea constată că nu este reală afirmația reclamantei privind neanalizarea acestei cereri, iar soluția dată acestui capăt de cerere este consecința unei juste interpretări și aplicări a dispozițiilor legale precitate la particularitățile speței.
De asemenea, Curtea mai constată că, în ceea ce privește cererea de reparare a prejudiciului moral, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată în cuprinsul sentinței atacate, care nu va mai fi reluată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acesteia. Această soluție se impune, cu atât mai mult, cu cât pricina nu se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, fiind înregistrată la data de 31.05.2012, după cum rezultă din actele dosarului.
Curtea mai reține că declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care, însă, nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic, în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ, cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic, efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil îl constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A reține neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
De altfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunțat în acest sens prin Decizia din 4 septembrie 2012 in Cauza D. împotriva ROMÂNIEI (nr._/11). Invocând art. 6 § 1 izolat și coroborat cu art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții s-au plâns de caracterul inechitabil al procedurii civile privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo încălcare a drepturilor privind accesul la o instanță, siguranța statului de drept ori caracterul echitabil al procedurii. S-a mai reținut că schimbarea jurisprudenței instanțelor ca urmare a unei hotărâri a Curții Constituționale nu este contrară unei bune administrări a justiției, iar reclamanții nu puteau avea speranța legitimă ca cererea lor să fie soluționată pe baza legislației anterioare.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantei în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. Român, prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantei.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că, prin pronunțarea ei, nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
In ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții întemeiată pe disp. art. 998–999 C.civ., aceasta a fost corect reținută de către prima instanță, în raport de prev. art. 8 din Decretul-Lege nr.167/1958, față de faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.
Nici Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste și nici adoptarea Legii nr.221/2009 nu pot fi privite ca recunoașteri apte să producă întreruperea termenului de prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul-Lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul-Lege nr.118/1990, OUG nr.214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităților comuniste în situații similare celei invocate de către reclamantă, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situații. Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acțiune pentru valorificarea pretențiilor întemeiate pe disp. art. 998–999 C.civil, respectiv acte de renunțare tacită la beneficiul prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.
In ceea ce privește celelalte temeiuri de drept invocate prin precizarea de acțiune (prevederile art. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 și art. 14 CEDO), în mod just tribunalul a reținut că nu sunt incidente în cauză, pentru considerentele arătate de Tribunalul T. (neaplicarea dispozițiilor CEDO pentru situații petrecute anterior ratificării de către S. Român a acestei convenții, ce a avut loc în anul 1994) și pe care curtea și le însușește în întregime, fără a le mai relua, față de faptul că sunt expuse în cuprinsul prezentei hotărâri anterior.
În ceea ce privește petitul privind repararea prejudiciului material decurgând din măsura administrativă cu caracter politic aplicată împotriva familiei reclamantei, curtea constată următoarele:
Urmare a unui reviriment de jurisprudență din ultima perioadă determinat de soluțiile cvasiunanime ale instanței supreme în cauze cu probleme juridice identice sau similare celei din dosarul de față - pe care instanțele din subordinea acesteia se cuvine a le avea în vedere ca reper judicios pentru realizarea dezideratului creării unei practici unitare la nivel național, de natură a evita discriminările la care ar puteau fi expuși diferiți beneficiari ai Legii nr. 221/2009 aflați în aceeași situație ca și cea de față - Curtea constată, astfel cum a reținut prima instanță, că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b al acestei legi, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate, fiind corectă concluzia primei instanțe.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.
În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor), precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor confiscate nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/2009, prin care nu s-a intenționat, de altfel, nici o repunere a persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială. De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6/15.04.2013 dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, soluție obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit disp. art. 330 ind. 7 alin. 4 C.proc.civ., de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 29.04.2013.
În ceea ce privește cererea de despăgubire pentru terenurile indicate de către reclamantă, curtea constată că este justă concluzia tribunalului în sensul că nu s-a făcut de către reclamantă dovada că aceste bunuri au fost preluate de către autoritățile comuniste ca urmare a unei măsuri cu caracter politic, astfel cum au fost prevăzute în Legea nr. 221/2009.
De asemenea, din actele aflate în dosarul primei instanțe rezultă cu evidență că, pentru terenurile în discuție, reclamanta și fratele său au primit măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, fiind dezdăunați integral. În plus, nemulțumirea reclamantei privind amplasamentul terenurilor nu poate fi valorificată decât în procedura specială reglementată de legile reparatorii menționate, nu pe calea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 sau ale dreptului comun, iar această procedură a fost urmată integral, fiind finalizată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, care se bucură de putere de lucru judecat în sensul că nu mai poate fi repus în discuție amplasamentul terenurilor restituite reclamantei și fratelui său. Reclamanta, având finalizată irevocabil cererea formulată în baza Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, se impune a constata că dânsa nu se află în ipoteza reglementată de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr.221/2009, nefiind îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de acest text legal.
Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor legale arătate, coroborate cu prevederile art. 299 și urm. Cod proc.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., îl va respinge.
Față de soluția pronunțată în cauză și de prevederile art. 274 C.proc.civ., curtea nu va acorda părților cheltuieli de judecată, reclamantei, ca necuvenite, iar intimatului, ca nesolicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Disjunge cererea de revizuire formulată de revizuientul Oarșă I., în calitate de moștenitor al reclamantei Oarșă L. împotriva sentinței civile nr. 129/PI/24.01.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Declină competența de soluționare a cererii de revizuire formulate de revizuientul Oarșă I., în calitate de moștenitor al reclamantei Oarșă L. împotriva sentinței civile nr. 129/PI/24.01.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în favoarea Tribunalului T..
Respinge recursul declarat de reclamanta Oarșă L., decedată, continuat de moștenitori Oarșă I. T. și Oarșă I., împotriva sentinței civile nr. 129/PI/24.01.2014 și a încheierilor de ședință pronunțate de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20 ianuarie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. R.C/28.02.2015
Tehnored L.P./03.03.2015
Ex.2
Primă instanță: jud. M. R. – Tribunalul T.
| ← Expropriere. Decizia nr. 10/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Cereri. Decizia nr. 30/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
