Obligaţie de a face. Decizia nr. 128/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 128/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 24-03-2015 în dosarul nr. 128/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 128
Ședința publică din 24 martie 2015
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții D. N. și D. O. împotriva deciziei civile nr. 991/05.11.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții P. L. T., P. E. A., B. C., C. S., A. L., . Primar și S.C. A. R. S.A. Timișoara, având ca obiect grănițuire.
La apelul nominal, lipsă părțile.
Procedura fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 17 martie 2015, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și prin care s-a amânat pronunțarea la data de astăzi, 24 martie 2015.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin decizia civilă nr. 991/5.11.2014, Tribunalul T. Secția I Civilă a respins apelul declarat de reclamanții D. N. și D. O. împotriva sentinței civile nr. 664/14.04.2014 pronunțată de Judecătoria Lugoj și a admis apelul declarat de pârâții P. L. T. și P. E. A. împotriva aceleiași sentințe pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins acțiunea reclamanților în grănițuire și revendicare, a obligat pârâții P. la plata către reclamanți a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată în primă instanță și a respins cererile de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanții au promovat acțiunea în grănițuire de față în vederea realizării suprafeței de teren evidențiată în cartea funciară, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta C. S. și soțului decedat al acesteia la aceasta dată, C. T., în baza căruia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului învecinat cu al pârâților, solicitând în mod expres stabilirea liniei de hotar potrivit planului cadastral atașat menționatului contract, plan ce apreciază domniile lor că reprezintă voința părților.
În pofida faptului că în mod corect reține că operațiunea grănițuirii constă în reconstituirea hotarului real, operațiune care implică administrarea unui probatoriu complet pentru identificarea celor mai vechi semne de hotar, urmată de măsurarea și notarea lor într-un plan de situație și trasarea liniei hotarului real între fondurile limitrofe din litigiu și ca ., judecătorul nu are a se pronunța asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate, ci asupra formei terenului în prima fază procesuală, judecătoria, prin sentința apelată, a admis acțiunea formulată de reclamanți în grănițuire și revendicare, în prima varianta propusă de către expert (variantă ce nu corespunde, în opinia reclamanților, planului lor cadastral), întemeindu-și soluția exclusiv pe concluziile raportului de expertiza efectuat în cauza ce a dedus faptul acaparării unei suprafețe de teren de către pârâții-apelanți P. exclusiv din neconcordanța dintre suprafața de teren evidențiată în cartea funciară și cea rezultată din măsurători; altfel spus, s-a verificat doar dacă linia de hotar actuală reprezentată de gardul ce delimitează proprietățile limitrofe este corect stabilită prin raportare la suprafețele înscrise în CF în proprietatea părților.
Din aceasta perspectivă apreciază reclamanții prin calea de atac promovată că sentința apelată, validând o altă variantă de grănițuire, tranșează extrapetita, cuprinde motive extranee și dă o interpretare eronată actului juridic dedus judecății, critici ce nu sunt fundamentate în raport de obiectul cauzei, fiind evident că instanța nu este obligată să efectueze operațiunea de grănițuire potrivit cererii reclamanților și că, în principiu, o astfel de cerere nu se grefează pe un act juridic civil susceptibil de interpretare și calificare eronată; astfel cum s-a evidențiat mai sus, raționamentul juridic al primei instanțe este unul caracteristic acțiunii în grănițuire, în pofida faptului că aceasta dă o aplicare eronată regulilor pe care ea însăși le evocă.
Potrivit dispozițiilor art. 560 Cod civil, „proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să contribuie la grănițuire prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta”.
Acțiunea în grănițuire este acea acțiune exercitată cu scopul stabilirii traseului real pe care trebuie să îl urmeze hotarul dintre două proprietăți vecine, însă hotărârea pronunțată într-o acțiune în grănițuire are caracter declarativ de drepturi, iar prima instanță nu s-a preocupat de stabilirea hotarelor vechi, reale între proprietățile părților, în pofida susținerilor pârâților în sensul că gardul ce desparte proprietățile părților este unul vechi, existența lui fiind anterioară înstrăinărilor succesive, situație de fapt ce semnifică faptul că linia actuală de hotar este rezultatul înțelegerilor dintre proprietarii succesivi ai imobilelor și nu a fost modificată.
Mai mult decât atât, când se pretinde o suprafață din terenul limitrof, pe care vecinii ar deține-o fără drept, grănițuirea implică o revendicare. Cererile cu caracter revendicativ trebuie formulate și soluționate în primul rând, întrucât expertul nu poate să propună, în mod arbitrar, variante de natură să compenseze ori nu deficitul de suprafață de teren al unuia dintre proprietari.
Or, în speță, o uzurpare de teren din partea pârâților nu a fost dovedită de către reclamanți în primă instanță sub nicio formă: nu au fost indicați martori care să ateste situația de fapt a schimbării locului amplasării gardului și nici expertul nu a constatat la fața locului semnele unui vechi hotar deplasat de către pârâți prin edificarea unui nou gard.
În fapt, cum s-a arătat, reclamanții urmăresc realizarea suprafeței de teren evidențiată în contractul de vânzare-cumpărare, prevalându-se de o pretinsă și nedovedită promisiune a vânzătorilor C. în sensul mutării gardului spre interiorul imobilului învecinat, proprietatea unei terțe persoane de respectiva convenție.
Deși, în mod formal, atât în primă instanță, cât și în apel, pârâții au învederat că achiesează la aceste pretenții ale reclamanților (cel mai probabil pentru a proclama aplicarea art. 275 C.proc.civ, cum reiese de altfel din cuprinsul întâmpinărilor și din apelul pârâților P.), în fapt aceste achiesări nu sunt pure și simple, câtă vreme prin toate actele de procedură formulate, pârâții au susținut inexistența și lipsa de valabilitate a promisiunii invocate de către reclamanți, ca și vechimea actualei linii de hotar.
Astfel, prin întâmpinarea formulată în prima instanța, pârâta C. S. a precizat că „în contractul autentificat de notarul public este specificat clar și odată cu semnarea acestuia și luarea la cunoștință, de către reclamanți, faptul că aceștia cunosc situația de drept și de fapt a imobilului, inclusiv suprafața efectivă a acestuia. Este fals faptul că C. T. și subsemnata și-au asumat obligația de a muta gardul, deoarece în acea perioadă nu aveau nici un alt imobil în proprietate, iar gardul nu era proprietatea acestora, fiind a vecinei de la acea dată, respectiv C. M.. Mai mult decât atât, nu puteau transmite această obligație către alte persoane, deoarece, la data cumpărării imobilului din Topolovățu M. nr. 191, de către reclamanți, imobilul nr. 190 era în proprietatea numitei C. M., or, conform dispozițiilor art. 973 C. civ. 1865, „convențiile n-au efect decât între părțile contractante” și că actualul gard a existat și înainte de vânzare.
În situația în care reclamanții au constatat ca le-a fost vândută în fapt o suprafață de teren mai mică decât cea consemnată în acte, aveau la îndemână o altă acțiune împotriva vânzătorului, eventual în complinirea deficitului de teren sau în reducerea proporțională a prețului (quanti minoris).
Reclamanții, ca titulari ai acțiunii, nu au dovedit faptul uzurpării unei suprafețe de teren de către pârâți, în condițiile în care această situație de fapt nu poate dedusă/prezumată din simpla neconcordanță dintre situația de carte funciară și situația din teren, iar pârâții au susținut în mod concordant (prin întâmpinare sau prin concluziile pe fondul căii de atac) stabilirea convențională a limitelor de hotar anterior dobândirii proprietății de către reclamanți și pârâții P..
În concluzie, cum varianta de grănițuire validată de prima instanța este contestată atât de apelanții D., cât și (în fapt) de apelanții P., iar o altă variantă de grănițuire (propusă prin răspunsul la obiecțiuni în prima instanța) nu poate fi validată pentru considerentele sus evidențiate, apelul reclamanților în aceasta privință se privește ca neîntemeiat.
În ce privește modalitatea de soluționare a petitului vizând înlocuirea ferestrei edificată cu încălcarea distantei legale cu o fereastră de lumina, tribunalul a constatat că deși prin calea de atac reclamanții au susținut că cererea lor nu a fost corect tranșata, nu au argumentat în ce rezidă aceasta incorectitudine, câtă vreme, într-adevăr, în prima instanța și-au dat acordul la opacizarea ferestrei (fila 263 dosar judecătorie).
Pentru toate considerentele expuse, potrivit art.296 alin.1 C.proc.civ. și în temeiul dispozițiilor legale iterate, apelul reclamanților s-a impus a fi respins, iar apelul pârâților P. a fi admis, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților în grănițuire și revendicare.
Căzând în pretenții exclusiv cu privire la petitul cu obiect servitute de vedere, potrivit exigentelor art. 274 și 276 C.proc.civ., s-a cuvenit ca pârâții P. să suporte, în prima instanța, doar cheltuielile de judecată avansate de reclamanți pentru judecata acestui petit, apreciate de tribunal ca fiind în sumă de 1008,3 lei - 8,3 lei taxe judiciare, parte din onorariul de avocat (500 lei) și de expert (500 lei).
În cuprinsul acestui onorariu de expert, tribunalul a cuprins și parte din cheltuielile de deplasare ce, ca regulă, se avansează de partea care propune proba și se include în cuantumul total al cheltuielilor de judecată și se suportă de partea căzută în pretențiuni (art.274 rap. la art.170 C.proc.civ. coroborate cu art.19-20 din OG.nr.2/2000: art.20 prevede expres regula de principiu potrivit căreia aceste cheltuieli se avansează de partea care propune proba).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții D. N. și D. O. solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond în vederea dezlegării pricinii în mod real.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ. iar în fapt pe mai multe argumente de nelegalitate.
S-a susținut în acest sens că prin decizia pronunțată s-a făcut o denegare de dreptate cu atât mai mult cu cât instanța de apel a lăsat nesoluționată chestiunea grănițuirii și a celorlalte petite.
S-a criticat decizia și pentru aceea că ambele instanțe anterioare au încălcat principiul rolului activ al judecătorului omițând să stabilească adevăratele raporturi între părți, chiar dacă anumite împrejurări de fapt sau de drept nu sunt cuprinse în cererea introductivă de instanță sau în întâmpinare.
Reclamanții au susținut și faptul că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că ei nu ar fi dovedit uzurparea unei suprafețe de teren de către pârâți în condițiile în care această situație nu poate fi dedusă/prezumată din simpla neconcordanță dintre situația de carte funciară și situația din teren iar pârâții au susținut în mod concordant stabilirea convențională a limitelor de hotar anterior dobândirii proprietății de către reclamanți.
În opinia lor este de netăgăduit că intimații P. le-au uzurpat reclamanților o suprafață de 294 mp, conform expertizei, iar ceea ce reclamanții au contestat a fost stabilirea liniei corecte de hotar în vederea realizării suprafeței de teren evidențiate în cartea funciară potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat între ei și soții C. T. (în prezent decedat) și C. S..
Operațiunea grănițuirii constă în reconstituirea hotarului real, ceea ce implică un probatoriu complet pentru identificarea celor mai vechi semne de hotar, urmată de măsurarea și notarea lor într-un plan de situație și trasarea liniei hotarului real între fondurile limitrofe în litigiu.
Potrivit art. 560 cod civil proprietarii terenurilor limitrofe învecinate sunt obligați să participe la grănițuire prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta.
Acțiunea în grănițuire este o acțiune exercitată în scopul stabilirii traseului real pe care trebuie să-l urmeze hotarul dintre două proprietăți vecine însă hotărârea pronunțată într-o asemenea acțiune are caracter declarativ de drepturi iar în cauză niciuna din instanțele anterioare nu s-a preocupat de stabilirea adevăratei stări de fapt și a hotarelor vechi, instanța de apel reținând, în mod greșit, că reclamanții nu au dovedit o uzurpare a terenului lor de către pârâții P. însă omițând să observe că intimații au achiesat la pretențiile reclamanților în fața instanței de fond și considerând greșit că ele nu reprezintă achiesări pure și simple, ci că au fost făcute pentru a se putea aplica în cauză dispozițiile art. 275 Cod proc.civ.
Această instanță a considerat că se impune schimbarea în parte a sentinței apelate (în sensul respingerii acțiunii reclamanților în grănițuire și revendicare) fără a se pronunța în nici un mod asupra acțiunii introductive de instanță.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimații pârâți P. L. T. și P. E. A. au solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamanților.
În argumentarea poziției lor procesuale intimații au arătat aceea că nu se poate reproșa instanțelor de judecată lipsa de rol activ, întrucât acesta nu trebuie să însemne nici parțialitate, nici ingerința în spațiul și interesele părților ci, dimpotrivă, o garanție a acestor drepturi și interese.
În plus, acest motiv trebuie exclus omisso medio pentru că nu a fost invocat în apel ca o critică la adresa instanței de fond.
Intimații au mai susținut și aceea că în mod corect s-a reținut faptul că ei nu au uzurpat o porțiune din terenul reclamanților câtă vreme nu au dovedit acest lucru.
Chiar și în ipoteza în care s-ar fi constatat că reclamanților le-a fost vândută o suprafață mai mică decât cea menționată în contractul de vânzare-cumpărare, ar fi avut posibilitatea să se îndrepte cu o acțiune în reducerea prețului împotriva vânzătorilor, procedură la care ei nu au recurs. De asemenea, nu poate fi considerată ca reală pretinsa promisiune a vânzătorilor C. de mutare a gardului spre interiorul terenului învecinat întrucât ei nu erau proprietarii acestuia.
În ceea ce privește achiesarea la acțiunea reclamanților, pârâții intimați susțin că ea a vizat, în mod indubitabil, stabilirea liniei de hotar cu privire la terenul ce se află în proprietatea lor, ea neputând viza terenul aflat în proprietatea altor persoane introduse în cauză în calitate de pârâți.
Intimata pârâtă C. S., prin avocatul său, a formulat concluzii verbale de respingere a recursului reclamanților și de obligare a lor la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 306 alin. 2 Cod proc.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Potrivit art. 304 pct. 9 Cod proc.civ. invocat de reclamanți ca unic temei al recursului lor, nelegalitatea deciziei și a sentinței ar constitui-o în primul rând aceea că instanțele nu și-au exercitat rolul activ în stabilirea adevăratelor raporturi juridice între părți, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, omițând să dea părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor legitime.
Din acest punct de vedere, Curtea va reține că aceste critici sunt nefondate pentru mai multe considerente.
În primul rând, se va reține aceea că, în ceea ce privește pretinsa omisiune în stabilirea corectă, pe baza probelor, a faptelor ce trebuiau cercetate, chiar reală de ar fi fost o astfel de situație, examinarea ei în recurs nu mai este permisă de normele de procedură sub imperiul cărora a debutat procesul.
În concret, o dată cu abrogarea prin Legea nr. 219/2005 a art. 304 pct. 10 Cod proc.civ. (ce făcea un motiv de recurs din omisiunea examinării probelor sau a apărărilor) precum și prin OUG nr. 138/2000 a art. 304 pct. 11 Cod proc.civ. (care, de asemenea, făcea un motiv de recurs din greșita interpretare a probelor), aceste aspecte ce țin de temeinicia unei hotărâri nu mai pot face obiectul controlului judiciar în recurs, el fiind limitat doar la aspecte ce țin de legalitatea hotărârii.
Prin urmare, orice discuție cu privire la modul de stabilire a situației de fapt ce caracterizează raporturile juridice dintre părți, este exclusă potrivit celor menționate.
În al doilea rând – abstracție făcând de faptul că în apel reclamanții nu au criticat sentința Judecătoriei Lugoj și sub acest aspect – pretinsa lipsă de rol activ a celor două instanțe anterioare nu poate fi reținută, câtă vreme pe întreaga perioadă a judecății nu rezultă că instanțele nu și-au exercitat atribuțiile legate de administrarea mijloacelor legale de probă cerute de reclamanți sau că i-au împiedicat în vreun fel în valorificarea acestui drept procesual, simplul fapt că au stabilit o situație de fapt - la care au aplicat legea - într-un alt sens decât cel dorit de reclamanți, neputând fi echivalată cu lipsa lor de rol activ.
În plus, dată fiind natura civilă a cauzei și obiectul ei, procesul de față – spre deosebire de procesul penal supus principiului oficialității – este guvernat de principiul disponibilității, aspect ce rezultă cu putere de evidență din dispozițiile art. 129 alin. 6 Cod proc.civ.
Potrivit acestui text, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, astfel cum el este fixat de inițiatorii procesului, fiind important de reținut în cauza de față și împrejurarea că atât la momentul formulării cererii cu care au investit instanța cât și pe întreg parcursul judecării ei reclamanții și-au exercitat dreptul de liberă dispoziție asupra procesului lor prin asistarea calificată din partea unui avocat.
Pentru toate considerentele expuse anterior rezultă că primul motiv al recursului reclamanților este nefondat.
În raport de datele concrete ale cauzei și de susținerile din recurs (circumscrise ideii că soluția pronunțată de instanța de apel este nelegală și netemeinică pentru aceea că nu s-a observat faptul că reclamanții au dovedit uzurparea de către pârâți a unei părți din terenul lor și nici faptul că ei au solicitat grănițuirea terenului lor potrivit contractului încheiat cu pârâta C. S. și defunctul ei soț, C. T.), Curtea va constata că nici acest motiv de recurs nu este fondat.
Referitor la acest aspect, se va reține aceea că problema modului de interpretare a probelor în privința ocupării sau nu de către pârâți a unei suprafețe din terenul reclamanților este una ce ține de temeinicia hotărârii recurate, aspect care – astfel cum s-a explicat anterior – nu poate face obiectul controlului judiciar în recurs.
Ori, câtă vreme instanța de apel a considerat, ca urmare a coroborării și interpretării probelor, că nu s-a dovedit că pârâții ar fi deplasat gardul dintre proprietăți de așa manieră încât să ocupe abuziv o parte din terenul reclamanților, o atare constatare nu mai poate face obiectul reformării în recurs.
În ceea ce privește critica reclamanților vizând ignorarea de către instanța de apel a obiectului cererii lor, Curtea va reține că o atare susținere nu se confirmă.
Concluzia în acest sens este îndreptățită de observarea obiectului acțiunii lor care a vizat, în ordinea de prioritate consacrată de petitele acesteia: grănițuirea proprietății lor de cea a pârâților P. L. T., P. E. A. și B. C., revendicarea diferenței de teren ocupate de pârâți până la reîntregirea parcelei de 2374 mp înscrisă în C.F. și cumpărată de reclamanți, - ce pot fi considerate petite principale – și mutarea pretinsului gard provizoriu la limita corectă a linie de hotar, acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință, respectarea servituții de vedere și cheltuielile de judecată, care pot fi considerate ca petite derivate din cele dintâi.
În situația dată, legalitatea hotărârii trebuie examinată în raport de natura specifică a instituției juridice a grănițuirii, de soluționarea ei fiind dependente și celelalte petite.
Potrivit art. 560 din Codul civil actual (sub imperiul căruia a debutat acțiunea) ca și în vechiul cod (art. 584), grănițuirea nu reprezintă, în esență, altceva decât o operațiune de delimitare, prin semne exteriore a limitelor dintre două proprietăți învecinate și ea este admisibilă chiar și în situația în care deși există aceste semne exterioare, ele nu au fost stabilite prin înțelegerea părților sau prin hotărâre judecătorească.
Prin urmare, ceea ce trebuie dovedit pentru ca o acțiune în grănițuire să poată fi admisă este existența sau inexistența unui hotar stabilit anterior acțiunii printr-una din cele două modalități menționate, neputând fi luată în considerare o propunere de grănițuire făcută de expert (ca și în cazul de față) pornind doar de la necesitatea compensării deficitului de teren al unuia dintre proprietari (în cazul de față, al reclamanților).
Starea de fapt reținută de instanțele anterioare pe baza probelor administrate în cauză demonstrează că deși limita de hotar dintre terenul proprietatea reclamanților și cel al pârâților nu fusese anterior stabilită printr-o hotărâre judecătorească (a existat un proces dar acțiunea a fost constatată ca perimată în procedura rejudecării după casare), ea a fost totuși fixată prin voința . drepturi ai părților.
Rezultă astfel din răspunsul expertului A. C. la obiecțiunile formulate de reclamanți (filele 254-255 dosar de fond) că locuința proprietatea pârâților P. a fost edificată în 1962, cu mult înainte de defalcarea (dezmembrarea) care a fost făcută în anul 1995 (deci cu patru ani înainte ca reclamanții să devină proprietari) și că la acest din urmă moment hotarul dintre cele două proprietăți limitrofe avea o formă asemănătoare modului actual de folosință (linie frântă cu mai multe puncte de inflexiune, ușor curbată către imobilul reclamanților), fapt atestat și de schița pentru efectuarea cadastrului localității Topolovățul M..
Despre existența unor semne vizibile de delimitarea a celor două imobile se vorbește și în raportul de expertiză întocmit de domnul inginer menționat (care arată că imobilul reclamanților este delimitat de imobilele vecine pe toate laturile prin garduri din plasă, sârmă, gard din tablă, gard din zidărie sau prin zidul construcțiilor) ca de altfel și în raportul de expertiză întocmit de domnul inginer Zarafan C. (în dosarul nr._ al Judecătoriei Lugoj, finalizat pe excepția perimării, așa cum s-a amintit anterior – fila 30 verso dosar de fond).
Câtă vreme nu s-a dovedit în cauză că pârâții au procedat, în mod unilateral, la schimbarea acestei linii de hotar în detrimentul reclamanților și din moment ce aceștia din urmă aveau cunoștință despre configurația în teren a imobilului achiziționat în raport cu vecinătățile lui (aspect ce rezultă din alin. 7 al contractului lor de vânzare-cumpărare – fila 45 dosar de fond), rezultă că acțiunea lor în grănițuire nu este admisibilă potrivit scopului pentru care legiuitorul a consacrat-o, răspunderea pentru prejudiciul încercat prin transmiterea unui bun mai redus ca valoare decât cel menționat în contract, trebuind să fie opusă celor care le-au transmis acest bun iar nu pârâților.
Concluzionând, rezultă că recursul reclamanților este nefondat și prin prisma susținerilor vizând aspectele expuse anterior.
În fine, ultimul motiv al recursului reclamanților este, în egală măsură, nefondat întrucât instanțele anterioare – contrar a ceea ce ei susțin – au interpretat corect atitudinea procesuală a pârâților. Astfel, cu toate că în mod formal ei au fost de acord cu admiterea acțiunii reclamanților, instanța nu putea da efect acestor declarații întrucât din dezvoltarea argumentelor în susținerea lor (filele 205-208 și 235-236 dosar de fond) a rezultat că ei nu se opun, în principiu, grănițuirii, dar se opun grănițuirii în modalitatea solicitată de reclamanți, ținând cont de faptul că nu au ocupat nicio porțiune din terenul acestora dar și de faptul că semnele exterioare de delimitare a proprietății existau pe actualul aliniament la data când reclamanții au cumpărat imobilul lor iar ei au luat cunoștință despre această situație de fapt, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, poziția procesuală a pârâților a fost corect interpretată ca nefiind una de achiesare necondiționată, ea neputând deci conduce la admiterea acțiunii reclamanților în grănițuire și revendicare, astfel cum ei au solicitat.
Pentru toate considerentele expuse în cuprinsul prezentei, Curtea ca constata că prin pronunțarea deciziei civile nr. 991/5.11.2014, Tribunalul T. – Secția I Civilă a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii la cauza dedusă judecății, astfel că nu se confirmă incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ. invocat de reclamanți ca temei de drept al recursului lor, și, pe cale de consecință, acest recurs va fi respins ca nefondat.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 Cod proc.civ., recurenții reclamanți vor fi obligați să-i plătească intimatei pârâte C. S. suma de 2000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții D. N. și D. O. împotriva deciziei civile nr. 991/05.11.2014 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă.
Obligă recurenții să plătească intimatei C. S. suma de 2000 lei cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24 Martie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
L. P.
Red. D.C./03.04.2015
Tehnored L.P./ 24.04.2015
Ex.2
Primă instanță: Judecătoria Lugoj - jud. C. R. C.
Instanța de apel: Tribunalul T. –jud. L. D. și I. A. D.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 127/2015. Curtea de... | Cereri. Decizia nr. 130/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
