Obligaţie de a face. Hotărâre din 24-11-2015, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 24-11-2015 în dosarul nr. 213/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 213
Ședința publică din 24 noiembrie 2015
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamantul Ș. V. împotriva sentinței civile nr. 2252/PI/21.07.2015 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata L. A. A. M., având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal, lipsă părțile.
Procedura fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 10 noiembrie 2015, prin care s-a amânat pronunțarea la data de 17.11.2015, respectiv la 24.11.2015, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
În termenul de pronunțare, reclamantul a depus la dosar, la data de 12.11.2015, concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând asupra apelului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul T. sub nr. dosar_, reclamantul Ș. V. a solicitat - în contradictoriu cu pârâta L. A. A. M. - ca prin hotărârea ce va pronunța să fie obligata pârâta la încetarea încălcării și interzicerea pe viitor a faptelor prin care i-au fost și continuă a-i fi lezate demnitatea umană, prestigiul profesional și social, onoarea și reputația; publicarea hotărârii de condamnare, în cel puțin un cotidian de largă circulație, în termen de 15 zile după ce aceasta hotărâre rămâne definitivă; prezentarea de scuze în fața conducerii și a personalului medical din Centrul Medical de Evaluare și Recuperare pentru Copii și Tineri ,,C. Ș." Buziaș; plata unei reparații patrimoniale în cuantum de 100.000 (una sută mii) euro, pentru prejudiciul nepatrimonial ce i-a fost adus prin faptele ilicite ale pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este doctor în medicină și conducător de Doctorat, C. de Onoare al municipiului Timișoara și al orașului Buziașului, Membru Titular al Academiei de Științe Medicale din România, autor al unei importante opere medicale științifice și didactice (autor și coautor a cea 50 de cărți și tratate de medicină, precum și a al unui număr de peste 900 de lucrări științifice), distins cu Ordinul Național „Serviciul Credincios" în grad de Cavaler, Coordonator împreună cu soția sa, prof. Univ. Dr. M. S. al Fundației și al Centrului Medical „C. Ș." din Buziaș, Președinte al unor Congrese de Diabetologie din România, Membru în diferite Asociații Profesionale Medicale din România și din străinătate.
A precizat că pârâta L. A. A. M. a fost angajată la Centrul Medical „C. Ș." Buziaș, în anul 1997, în calitate de medic rezident în specialitatea pediatrie; că a fost instruită la locul de munca în domeniul diabetului, sub directa sa coordonare; că a devenit, pe rând, medic specialist și medic primar în specialitatea Pediatrie, în perioada când reclamantul a îndeplinit funcțiile de medic șef de secție și de director și apoi a dobândit supraspecializarea în diabet pediatric, tot în acest Centru, titlu atribuit de o comisie de examinare din care a făcut parte si reclamantul.
A menționat că, începând cu finalul anului 2011, pârâta și-a schimbat comportamentul față de persoana sa, adoptând o atitudine ostilă, sfidătoare și jignitoare, directă, în public și în scris. Această schimbare a avut loc în mod brutal, în cursul unei discuții față în față (finalizată cu întoarcerea „spatelui"), ocazie în care – susține reclamantul - încerca, în mod civilizat, să o facă să înțeleagă că pregătirea pârâtei ca pediatru - diabetolog continuă să fie necorespunzătoare, mediocră, consecință a faptului că de foarte mulți ani, neglijează total studiul individual, necesar pentru împrospătarea și actualizarea cunoștințelor, pentru procesul de perfecționare profesională, în general. Acest proces este nu numai o datorie morală a tuturor medicilor, ci și o obligație de serviciu, înscrisă în regulament și în fișa postului. A susținut reclamantul că i-a dat exemple, atât de greșeli de diagnostic și de tratament, cât și de erori elementare, comise de pârâtă în fața sa și a pacienților, în cadrul unor lecții de educație medicală, insistând asupra faptului că, astfel, aduce prejudicii copiilor pe care pârâta îi îngrijește nemijlocit în Centru.
A afirmat că atunci i-a spus pârâtei că face această afirmație, în primul rând, ca profesor de diabetologie, cu multe dovezi de recunoaștere profesională, în țară și în străinătate, care are pregătirea și experiența necesare să poată face o apreciere corectă a cunoștințelor de specialitate ale unui medic; în al doilea rând, calitatea de fondator, îi impune o mare datorie morală față de pacienți, care nu trebuie să fie supuși unor riscuri suplimentare, din cauza lipsei de pregătire a medicilor, pe care i-a angajat și de neștiința cărora este indirect și parțial răspunzător.
A menționat că observații asemănătoare i-a adresat pârâtei și anterior, sperând mereu că va ține seama de ele; dar, acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece pârâta s-a declarat mulțumită cu ceea ce știe și cu ceea ce este, continuând să greșească uneori flagrant, după cum a menționat mai sus.
În anul 2012, medicul L. A. A. M. a continuat atitudinea ostilă față de reclamant, prin denigrarea persoanei sale, fiind agresivă și batjocoritoare la adresa „academicianului" cum l-a numit pe reclamant), pe toate căile (verbal, în scris) și în toate locurile: în cabinetul de primire, în fața asistenților și a altor angajați, pe coridoare, în discuții telefonice cu terți, în contestațiile la multe dintre dispozițiile managerului, făcând o adevărată obsesie fată de reclamant. A afirmat reclamantul ca pârâta a făcut și face afirmații de natură a aduce atingere gravă probității și calității sale profesionale, inclusiv aceleia de cadru didactic și de membru ai Academiei de Științe Medicale, folosind la adresa sa cuvântul „academician" în sens ironic și peiorativ (știind că acest apelativ se acordă numai membrilor titulari ai Academiei Române).
Împotriva fiecărei măsuri, dispoziții sau sarcini de serviciu, legal primite, pârâta a înaintat adrese și memorii către managerul Centrului Medical, în toate acestea făcând afirmații clar defăimătoare la adresa persoanei reclamantului, prin care i-a fost contestată capacitatea intelectuală, integritatea psihică și pregătirea profesională, spunând că locul său nu trebuie să fie unul de profesionist în Centrul Medical pe care l-a înființat, ci într-un spital de boli psihice, unde ar fi bine să se trateze. Afirmațiile referitoare la sănătatea mintală a reclamantului și la capacitățile sale profesionale au fost făcute, de nenumărate ori, chiar în biroul managerului Centrului Medical.
Recent, într-o convorbire cu soția reclamantului, prof. dr. M. Ș., purtată pe telefonul din biroul managerului Centrului, H. I. și în prezența acestuia, pârâta a făcut mai multe afirmații nu numai neadevărate, dar și de natură a aduce atingere demnității, competenței profesionale și sănătății mintale a reclamantului: „Eu știu, doamna profesor, că avem de-a face cu un om bolnav...Este vina lui, că e un om bolnav, care în loc să se trateze vine la spital să distrugă!"; „Cât de ticăloși sunt cu mine, așa să-l ajute Dumnezeu"; „... n-o să pot să lucrez în starea asta și să mă vadă toți când mă duc sus în ce hal mă aduce...domnul academician profesor doctor...mare scriitor român și ctitor de instituție (exprimare vădit ironică și batjocoritoare la adresa reclamantului).
Astfel de afirmații sau altele similare au fost făcute de pârâtă și înainte, în repetate rânduri, în scrisori adresate managerului sau în discuții cu personalul Centrului, în încercarea continuă de a-l denigra pe reclamant.
Astfel, într-o adresă datată 28.05.2013, pârâta a afirmat că: „Doresc să menționez că dacă dumnealui, care nu este în prezent angajat al spitalului, face astfel de afirmații încercând să-și depășească atribuțiile legale, acest lucru îl pun pe seama vârstei înaintate și a dificultăților pe care le întâmpină în acest context" (contrar afirmației pârâtei, reclamantul a arătat că este membru al Consiliului de administrație și consultant al consiliului medical al Centrul "C. Ș." din Buziaș, având, prin urmare, atribuții oficiale importante in conducerea acestuia).
., din 12.08.2013, adresată tot managerului, pârâta a afirmat denigrator la adresa sa: „... spitalul obține premii pe care Prof. V. Ș. și le asumă ca fiind meritul său exclusiv".
Așa cum se poate constata din aceste câteva citate, pârâta și-a intensificat și în anul 2013 comportamentul său jignitor față de reclamant și a transmis managerului Centrului un șir de scrisori având ca unic scop justificarea unor abateri ale sale de la regulile activității în Centru prin denigrarea reclamantului, prin presupusa sa intenție de a o îndepărta din spital (deși știe că legal nu are o asemenea competență), răstălmăcindu-i cerințele și îndemnurile normale și bine intenționate de perfecționare profesională.
A apreciat reclamantul că nu doar în calitățile descrise mai sus, ci și în aceea de membru al Consiliului de Administrație, nu poate fi socotit un neavenit, un bătrân bolnav psihic, tolerat prin bunăvoință, al cărui loc nu este în Centrul pe care l-a fondat în memoria fiului C., pierdut în anul 1991, cum afirmă repetat pârâta L. A. A. M..
Mai mult, într-o discuție, a afirmat de mai multe ori că dacă fiul său C. „ar știi ce face el (reclamantul) în Centru, nu s-ar simți bine".
Toate acestea sunt motivele, exprimate concis, care îl determină pe reclamant să considere că pârâta L. A. A. M. i-a lezat demnitatea, prestigiului profesional și social, onoarea și reputația, precum și durerea de tată și memoria fiului sau decedat.
În drept, a invocat disp. art. 192, art. 194 Cod proc.civ., art. 72, art. 252 Cod Civil.
Prin întâmpinare, pârâta Lacatusu A.-M. a solicitat respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiată și nefondată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În primul rând, a precizat că acțiunea formulată de către reclamant intitulată generic acțiune civilă nu se circumscrie sub nici o formă sferei de aplicare a cererilor, acțiunilor civile țărmuite de dreptul civil în condițiile în care în dreptul civil există: acțiuni privind actele de stare civilă; acțiuni pentru punerea sub interdicție; acțiuni confesorii; acțiuni posesorii; acțiuni în rezoluțiunea contractelor; acțiuni in rezilierea contractelor; acțiuni in răspundere civilă delictuală etc., acțiunea reclamantului întemeindu-se pe dispozițiile art. 252 cod civil - ocrotirea personalității umane si pe art. 72 Cod Civil - dreptul la demnitate fără a se menționa cauza juridică reprezentată de fundamentul pretenției deduse judecății - situația de fapt calificată legal.
A învederat acest aspect, dat fiind faptul că acțiunea civilă este definită ca ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza protecția judiciară a drepturilor subiective si a situaților juridice ocrotite de lege, iar reclamantul are mai multe petite de cerere fără să precizeze care este temeiul juridic al petitelor 1, 2, 3 si 4, cât timp aceste petite nu se regăsesc identificate în dispozițiile art. 252 Cod Civil, neregăsindu-se nici motivarea in fapt a acestora.
De aceea, în procedura de regularizare a acțiunii, instanța a pus în vedere reclamantului să depună dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere in condițiile în care acțiunea introductivă este văduvită de dispozițiile imperative prevăzute de art. 194 lit. d și e Cod proc.civ.
Astfel, pârâta a afirmat că acțiunea civilă formulată de către reclamant este fără temei legal în condițiile în care nu se menționează temeiul juridic pentru petitele solicitate fără de care instanța de judecată nu poate verifica existența celor patru condiții generale de exercitarea acțiunii civile: afirmarea unui drept; interesul, capacitatea procesuală și calitatea procesuală.
Referitor la starea de fapt expusă în cererea introductivă, se arată că aceasta nu reflectă nici pe departe realitatea, deoarece pârâta - în calitatea de doctor în medicină pe care o deține, angajată a Centrului Medical de evaluare si recuperare Pentru Copii si Tineri „C. Ș." Buziaș de peste 15 ani - a contribuit împreuna cu colegii săi la dezvoltarea Centrului, neaducând niciodată injurii reclamantului.
De fapt, chiar prin acțiunea introductivă, cel care continuă să o jignească este însuși reclamantul care menționează că pârâta este medic mediocru, subliniind că nu dorește să se perfecționeze și că l-a jignit întorcându-i spatele, la invectivele aduse acesteia, uitând de minimul respect pe care trebuie sa-l acorde bărbații femeilor in relațiile social - profesionale în care interacționează . altul.
Ori, Tribunalul T. prin soluția emisa in Dosar nr._ a constatat ca i-a ridicat calificarea profesională si a fost supusă în mod abuziv, ilegal la sancțiuni din partea managerului pe considerentul că a refuzat să se prezinte la niște teste artificiale care nu aveau legătura cu prevederile Codului Muncii, teste la care face referire si reclamantul în acțiunea introductivă.
Astfel, pârâta a menționat că ceea ce a deranjat este faptul că a încercat și reușit să-și găsească dreptatea în fața instanței de judecată, demascând abuzurile la care a fost supusă, drept pentru care se urmărește înlăturarea sa din spital.
Referitor la adresele comunicate de către pârâtă managerului spitalului, a precizat că nu a făcut altceva decât să aducă la cunoștința organelor de conducere despre ingerințele reclamantului în actul medical fără să existe vreo calitate si responsabilitate oficială ajungându-se să li se dea note pe foile de observație si să intervină în tratamentul pacienților substituindu-se medicului curant, fapt ce contravine art. 375 din Legea sănătății.
În acest sens, foaia de observație este un document medico - legal supusă confidențialității si care poate fi verificată doar de către organele abilitate de control (a se vedea adresa nr. 643/08.07.2013.)
Prin urmare, notele scrise făcute de către aceasta au fost făcute în calitate de angajată către organele de conducere cu privire la modul de desfășurare a activității medicale în cadrul Centrului, în condițiile în care medicii răspund de calitatea actului medical.
In aceeași ordine de idei, pârâta a menționat că nu a adus niciodată vreo jignire reclamantului și nici unui angajat al centrului, iar înregistrarea efectuată de către managerul Centrului are conotații penale, drept pentru care va formula plângere penală împotriva acestuia, în condițiile în care se încearcă folosirea unei probe ilegale în fata instanței de fond trunchiată si fără autorizație.
Ca atare, în susținerea acțiunii introductive, reclamantul încearcă să se folosească de o probă inadmisibilă în condițiile în care acea interceptare telefonică nu se poate constitui într-o proba legala, aceasta fiind oprită de legea material procesuală, care menționează expres că o probă pentru a fi admisibilă, în primul rând trebuie sa fie legală, ceea ce nu este cazul „probei" de față.
Astfel, interceptarea telefonică este permisă numai în materia dreptului procesual penal, în prealabil cu o încheiere de autorizare a interceptării emisă de către un judecător la solicitarea expresă a procurorului si trebuie făcută doar de către ofițerii SRL
Prin urmare, se invocă o transcriere trunchiat de pe o interceptare telefonică fără ca managerul centrului să fi avut acest drept, fapt realizat pe fondul pierderii procesului cu pârâta.
Se mai arată că înscrisurile la care face referire reclamantul nu au nimic jignitor în ele, pârâta învederând doar chestiuni pur juridice privitoare la relația angajator-angajat cârmuite de codul muncii si de legea sănătății.
Sub aspectul răspunderii civile delictuale a pârâtei față de reclamant, dacă acesta este temeiul juridic al acțiunii reclamantului, a învederat că nu sunt întrunite nici una dintre condițiile prevăzute de codul civil sub aspectul prejudiciului; faptei ilicite; raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; culpa, greșeala pârâtei atâta timp cât nu a proferat nici o jignire față de reclamant.
De fapt, acest aspect este recunoscut chiar de către reclamant prin acțiunea formulată, deoarece a introdus în instanță o acțiune fără temei juridic pentru solicitările expuse.
In concluzie, pârâta a afirmat că este evident ca toată acțiunea formulată se încercă a constitui o intimidare la adresa sa de a demisiona din funcția de medic pe care o deține la Centru Medical de evaluare si recuperare Pentru Copii si Tineri „C. Ș." Buziaș, ipoteza recunoscută de către reclamant in procedura medierii când i-a fost propusă renunțarea la formularea acțiunii în schimbul demisiei, știind că nu au nici o șansa in fața sa, in fata instanței pe dreptul muncii fapt dovedit de sentința Tribunalului T. pronunțata in cadrul dosarului nr._, prin care s-a constatat că a fost sancționată abuziv, chestiune tranșată extrem de clar in motivarea deciziei.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul Ș. V. a arătat că starea de fapt este aceea expusă în acțiune și este încadrabilă juridic în dispozițiile art. 72, 75, 252 și 253 din Codul civil, menționate în cerere ca temeiuri de drept ale cererii de chemare în judecată.
In probațiune, s-au administrat următoarele mijloace de probă: proba cu înscrisuri, interogatorul părților, proba testimonială, fiind audiați din partea reclamantului martorii Boncila R. Anicuța M., E. M. și Voicau F. din partea pârâtei.
Prin sentința civilă nr. 2252/PI/21.07.2015 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea formulată de reclamantul Ș. V., în contradictoriu cu pârâta L. A. A. M.; a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că, în fapt, reclamantul Ș. V. ce este profesor universitar doctor a solicitat - prin prezenta acțiune - ca pârâta să înceteze prin faptele sale să îi încalce și să îi lezeze demnitatea umană, onoarea și reputația; considerând că aceasta i-a lezat valorile personal nepatrimoniale, îndeosebi prin faptul că i-a afectat prestigiul profesional și social, în condițiile în care a afirmat că deține următoarele recunoașteri profesionale și sociale: este doctor în medicină și conducător de doctorat, C. de Onoare al municipiului Timișoara și al orașului Buziașului, membru titular al Academiei de Științe Medicale din România, autor și coautor a cea 50 de cărți și tratate de medicină, precum și a al unui număr de peste 900 de lucrări științifice, distins cu Ordinul Național „Serviciul Credincios" în grad de Cavaler, Președinte al unor Congrese de Diabetologie din România, membru în diferite Asociații Profesionale Medicale din România și din străinătate.
A precizat reclamantul că este membru al Consiliului de Administrație al Centrului Medical „C. Ș." Buziaș, pe care l-a fondat împreună cu soția sa, prof. univ. dr. M. S. în memoria fiului lor C., decedat în anul 1991.
Pârâta L. A. A. M. este angajată din anul 1997, în calitate de medic rezident în specialitatea pediatrie, la Centrul Medical „C. Ș." Buziaș, dobândind gradul de medic specialist și medic primar în specialitatea pediatrie, precum și supraspecializarea în diabet pediatric.
A susținut reclamantul - în esență - că, de la sfârșitul anului 2011, pârâta și-a schimbat comportamentul față de persoana sa, adoptând o atitudine ostilă, sfidătoare și jignitoare, directă, în public și în scris, concretizată în: finalizarea unei discuții prin întoarcerea spatelui reclamantului; prin denigrarea persoanei sale, numindu-l „academicianul", în sens ironic și peiorativ (știind că acest apelativ se acordă numai membrilor titulari ai Academiei Române); contestându-i reclamantului capacitatea intelectuală, integritatea psihică și pregătirea profesională, afirmând că locul sau nu trebuie să fie unul de profesionist în Centrul Medical pe care l-a înființat, ci într-un spital de boli psihice, unde ar fi bine să se trateze; prin afirmarea expresiilor :” domnul academician profesor doctor...mare scriitor român și ctitor de instituție”, „dumnealui, care nu este în prezent angajat al spitalului, face astfel de afirmații încercând să-și depășească atribuțiile legale, acest lucru îl pun pe seama vârstei înaintate și a dificultăților pe care le întâmpină în acest context", „... spitalul obține premii pe care Prof. V. Ș. și le asumă ca fiind meritul său exclusiv", „dacă C. ar știi ce face el (reclamantul) în Centru, nu s-ar simți bine".
Această atitudine a pârâtei - a considerat reclamantul - i-au lezat sentimentele și durerea de tată, precum și memoria fiului sau decedat.
Din înscrisurile depuse în probațiune de către părți, rezultă că pârâta a fost sancționată disciplinar prin Dispoziția nr. 24/2013, pe considerentul ca ar fi refuzat să se prezinte la niște teste, sancțiune ce a fost anulată de către Tribunalul T. în dosarul nr._, prin sentința civilă nr. 209/PI/30.01.2014.
În legătură cu activitatea profesională pe care părțile o desfășoară în Centrul Medical „C. Ș." Buziaș, se reține că există o stare conflictuală ce a debutat la sfârșitul anului 2011: pe de o parte, mai multe sesizări scrise au fost adresate de către pârâtă conducerii centrului, iar, pe de altă parte, există reproșuri din partea reclamantului privind îndeplinirea necorespunzătoare a activității profesionale de către pârâtă.
Pârâta a afirmat, prin răspunsul luat la interogatoriu, că nu s-a adresat niciodată jignitor la adresa reclamantului, iar reclamantul - prin interogatoriul luat - a recunoscut că există o stare de animozitate între el și pârâtă și că, din vara anului 2012 nu a mai avut nici un dialog direct cu aceasta. Totodată, a precizat reclamantul că pârâta a făcut afirmații jignitoare la adresa sa, cum ar fi: „iarăși vine domnul academician”, „să vedem ce mai dorește”, „mare scriitor român”.
De asemenea, reclamantul a afirmat, prin răspunsul la interogatoriu, că i-a propus pârâtei, în schimbul retragerii acțiunii, demisia din Centru, în cadrul procedurii medierii, dar a afirmat că a realizat această propunere ca modalitate de stingere a litigiului, pentru protejarea imaginii centrului și nu pentru că acest lucru îl urmărește reclamantul în Centru; iar pârâta a refuzat aceasta propunere.
Martora B. R. Anicuța M. - angajată de 17 ani a institutului fondat de către reclamant - a declarat că a auzit de la colegele ei care lucrează direct pe secție cu pârâta că aceasta ar fi utilizat pe un ton sarcastic și ofensator la adresa reclamantului expresiile: „academicianul„ și „pensionarul”. Totodată, a afirmat martora, că a perceput-o pe pârâtă ca având convingerea că reclamantul manifestă o atitudine dușmănoasă față de ea. De asemenea, martora a precizat că pârâta a sesizat conducerii, în scris, în nenumărate rânduri, anumite disfuncționalități în activitatea managerială.
Martora V. F. A. - mama unui pacient internat la Centru - a menționat în declarația sa că nu și-a dat seama din atitudinea pârâtei sau a reclamantului că între aceste părți există o stare conflictuală, aparent părțile părând că se înțeleg bine.
Martora E. E. M. a menționat în declarația sa că a auzit-o, în mod direct pe pârâtă, de circa 4 ori în anul 2014, în prezența a două, trei persoane - personal al spitalului, că a întrebat ironic unde este „academicianul” sau „pensionarul” cu referire directă la reclamant.
În drept, potrivit dispozițiilor art. 71 din Noul Cod Civil :„(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. (2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".
Fiecare cetățean are dreptul de demnitate, prevăzut în art. 72 Cod civil :„(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale; (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.
Art. 73 din Noul Cod Civil reglementează dreptul la propria imagine: „(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) In exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile".
Potrivit dispozițiilor art. 74 din Codul Civil: „Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private: e) ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege; f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză; h) utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană.”.
Ca dispoziție specială, Codul civil, prin art. 252, instituie ocrotirea personalității umane: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică", precum și mijloacele de apărare, în cuprinsul art. 253: „(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței: a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării și interzicerea pentru, viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatare caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. (2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (l) lit. b) și c). (3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat. (4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. In aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive".
Potrivit prevederilor art. 1357 noul Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita, săvârșită cu vinovăție, este obligat sa îl repare.
Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligația de a repara prejudiciul. Răspunderea civilă delictuală apare ca o sancțiune de drept civil, astfel încât are în vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă, iar în cazul decesului acesteia, obligația de reparare a prejudiciului se va transmite moștenitorilor.
Condițiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția.
Prin fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înțelege orice acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține unei persoane.
Nu numai fapta comisivă (acțiunea), ci și omisiunea (inacțiunea) ar putea constitui element al răspunderii civile delictuale - art. 1349 alin. (1) C.civ. - în măsura în care norma juridică obligă o persoană să acționeze într-un anumit mod, iar aceasta nu s-a conformat dispoziției legale, deci nu și-a îndeplinit o activitate impusă de lege sau nu a luat o măsură impusă de lege.
În aprecierea caracterului ilicit al faptei urmează a se ține cont și de bunele moravuri (regulile de conviețuire socială), în măsura în care acestea sunt încorporate în normele juridice care fac trimitere la morală.
Conform art. 1353 Cod civ.: „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv".
Prin urmare, fapta prejudiciabilă nu este ilicită dacă a fost săvârșită de autorul său în exercitarea normală a unui drept subiectiv ce îi aparține. Exercitarea normală a dreptului subiectiv presupune: respectarea legii, a uzanțelor și a bunelor moravuri; respectarea limitelor externe ale dreptului subiectiv, atât de ordin material (de exemplu, proprietarul unui teren nu poate să construiască dincolo de linia vecinătății), cât și de ordin juridic (spre exemplu, creditorul nu poate pretinde debitorului său mai mult decât acesta îi datorează); respectarea limitelor interne ale dreptului subiectiv, adică exercitarea acestuia numai potrivit scopului în vederea căruia este recunoscut de lege; exercitarea dreptului subiectiv cu bună-credință.
Dacă însă dreptul subiectiv este exercitat abuziv, va fi angajată răspunderea civilă delictuală a titularului pentru prejudiciile astfel cauzate.
Pentru a caracteriza exercițiul unui drept subiectiv ca abuziv, este necesar să fie îndeplinite următoarele cerințe: să existe un drept subiectiv civil, ceea ce presupune, printre altele, respectarea limitelor externe ale dreptului; autorul abuzului să fie titularul dreptului subiectiv civil în cauză și să fie capabil să îl exercite; dreptul să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege (să fie deturnat de la finalitatea sa legală), de exemplu, titularul își exercită dreptul subiectiv în scopul de a vătăma pe altul, de a-l șicana etc.; dreptul să fie exercitat cu rea-credință.
Sancțiunea cu caracter general a exercitării abuzive a unui drept subiectiv constă în obligarea autorului abuzului, dacă este cazul, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau nepatrimonial cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
Tribunalul a reținut că, în conformitate cu disp. art. 10 din Convenție Europeană a Drepturilor Omului: “1. Oricare persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să impună societăților de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune un regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești“.
Referitor la încălcările privind onoarea și reputația, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a clasificat afirmațiile unei persoane în două categorii: 1. judecăți de valoare și 2. afirmații factuale. Judecățile de valoare presupun exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților profesionale, morale și personale ale altuia. Afirmațiile factuale se referă la exprimarea unor acuzații de a fi comis fapte determinate.
Jurisprudența Curții Europene permite sancționarea judecăților de valoare, atunci când acestea sunt pur injurioase ori atunci când nu au o bază factuală suficientă (decizia C. V. T. c. România).
Comunicarea unor informații factuale (acuzații determinate) false despre o persoană poate face obiect ai unor sancțiuni. Curtea Europeană a Drepturilor Omului subsumează posibilitatea de sancționare de buna-credință a celui ce face afirmațiile în discuție și de respectarea unei anumite deontologii care impune verificarea informațiilor. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia atingerilor aduse libertății de exprimare, atunci când comunicarea unor informații factuale nu este realizată cu bună-credință, se impune aplicarea unor sancțiuni pentru a proteja drepturile și libertățile altuia.
În speța dedusă judecății, tribunalul a constatat că pârâta nu a emis nici judecăți de valoare și nici afirmații factuale, în sensul mai sus descris, ci doar si-a exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele permise de dispozițiile legale.
S-a reținut drept o circumstanță în favoarea atitudinii pârâtei, împrejurarea că - în timp - a reprezentat obiectul unor măsuri disciplinare din partea conducerii Centrului care au fost constatate ca fiind abuzive și anulate de către instanța de dreptul muncii. Or, pârâta prin sesizările scrise a intenționat să își apere locul muncă și reputația profesională, demersurile acesteia fiind legale.
S-a reținut că, din probatoriul administrat în cauză, a reieșit cu certitudine doar împrejurarea că pârâta a rostit cuvintele: „academicianul” sau „pensionarul” cu referire la reclamant. Afirmațiile în sine nu conțin elemente jignitoare sau defăimătoare. Reproșul care i s-ar putea aduce pârâtei - ce a pronunțat aceste cuvinte - ar putea fi, eventual, de ordin moral, dar aceste aspecte țin de alte valori și principii și nu de legalitate.
Tribunalul a reținut că restul afirmațiilor și faptelor descrise în acțiunea introductivă nu s-au confirmat, transcrierile neautorizate ale convorbirilor telefonice ale pârâtei neputând constitui mijloace de probă valabile.
Împrejurarea că anumite nemulțumiri ale pârâtei în ceea ce îl privește pe reclamant au fost consemnate în sesizări oficiale către conducerea Centrului nu se încadrează în noțiunea de faptă ilicită, aceste afirmații fiind destinate uzului oficial și nu publicului și fiind formulate pentru apărarea dreptului legitim al acesteia.
Văzând că nu se poate reține existența faptei ilicite - ca și condiție a răspunderii civile delictuale – s-a omis analizarea celorlalte condiții legale, precum și a celorlalte petite ce reprezintă consecințele răspunderii civile delictuale, analiza apărând inutilă soluționări cauzei, astfel că, acțiunea reclamantului a fost respinsă, apreciindu-se ca fiind neîntemeiată.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată reclamantului, deoarece este partea aflată în culpă procesuală.
A obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței justificative depusă la dosarul cauzei.
În termen, împotriva sentinței civile nr. 2252/PI din 21.07.2015 pronunțată de Tribunalul T. a declarat apel reclamantul Ș. V. care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile apelate în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.
Reclamantul apelant în motivarea apelului a reiterat starea de fapt descrisă în cuprinsul cererii de chemare în judecată (redată în considerentele prezentei hotărâri).
A arătat că, începând cu finele anului 2011 pârâta a adoptat o atitudine ostilă, sfidătoare și jignitoare directă, prin acțiuni și fapte săvârșite în public și/sau în scris prin scrisori trimise reclamantului sau managerului centrului.
Pârâta a făcut afirmații de natură a aduce atingere gravă probității și calității sale profesionale, inclusiv aceleia de cadru didactic și de membru al Academiei de Științe Medicale, folosind la adresa sa cuvântul „academician" în sens ironic și peiorativ.
Calitatea de membru al Academiei de Științe Medicale nu conferă calitatea de academician, care este rezervată, prin tradiție și prin lege, numai membrilor titulari ai Academiei Române. Aceasta este explicația pentru care nu își atribuie și nu și-a atribuit vreodată o astfel de calitate, de academician.
Jignirea grosieră și disprețul, evident intenționate, rezultă tocmai din folosirea de către pârâtă a cuvântului „academician" pe un ton ironic, depreciativ, iar în cauză a probat această faptă cu declarațiile martorelor audiate în cauză, B. R. și, mai ales, E. M..
În adrese și memorii trimise managerului Centrului sau în contestații împotriva măsurilor sau dispozițiilor acestuia, pârâta a făcut afirmații defăimătoare la adresa sa,
contestându-i capacitatea intelectuală, integritatea psihică si pregătirea profesională, spunând că locul său nu trebuie să fie în Centrul Medical, ci într-un spital, unde ar fi bine să se trateze.
Arată că probele dovedesc faptul ca pârâta a escaladat comportamentul său negativ față de reclamant, mai ales într-o perioadă scurtă de timp (lunile mai - septembrie 2013), transmițând managerului Centrului un șir întreg de scrisori cu unicul scop de a justifica, prin denigrarea mea, posibile abateri ale sale de la regulile muncii în Centru.
În ciuda acestui comportament al pârâtei, a cooptat-o în colectivul coordonat de reclamant, autor al cărții „Sfaturi pentru întocmirea dietei în diabetul zaharat tip I", publicată în anul 2012 (adică după anul 2011) la Editura Mirton, Timișoara, însă acest fapt nu a împiedicat-o să continue comportamentul său descris mai sus.
Toate acestea sunt motivele și faptele care l-au făcut să considere că pârâta L. A. A. M. i-a lezat demnitatea, prestigiul profesional și social, onoarea și reputația, aducând atingere și memoriei fiului său decedat și durerii sale de tată, cauzată de acest deces tragic și l-au determinat, după o perioadă lungă de reflecție, să introduc acțiunea în justiție.
În drept, arată că și-a întemeiat cererea pe următoarele dispoziții legale: art. 72, art. 75 Cod civil, art. 252 și 253 Cod civil.
În ceea ce privește motivele de nelegalitate și netemeinicie ale sentinței atacate, arată că tribunalul a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor legale aplicabile în cauză.
Astfel, dreptul la liberă exprimare este un drept recunoscut atât de legea română (art.30 din Constituție, art.70 Cod civil), cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 10).
Pe de altă parte, este recunoscut și dreptul statelor de a introduce restrângeri ale dreptului la liberă exprimare atunci când acestea sunt necesare, într-o societate democratică, pentru, între altele, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora (art. 10 par.2 din Convenția Europeană).
Constituția României, la alin. (6) al art. 30, prevede că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".
Tribunalul, când a analizat dreptul la liberă exprimare al pârâtei L. A. A. M., a făcut abstracție de impactul dispozițiilor mai sus menționate asupra acestui drept și a apreciat greșit că faptele pârâtei, descrise în acțiune, nu ar avea caracter ilicit, deși nu a negat efectul lor asupra drepturilor sale la respectul demnității, al prestigiului profesional și social, a onoarei și reputației sale.
Tribunalul nu a arătat care ar fi legitimitatea faptelor pârâtei, respectiv a dreptului ei de a se exprima la adresa sa în modul în care a făcut-o.
Chiar dacă beneficiază de prezumția bunei-credințe, totuși pârâta nu se poate prevala în mod legitim și justificat de această prezumție pentru a săvârși faptele imputate.
Tribunalul nu a arătat care ar fi buna-credință cu care pârâta a făcut afirmații de genul: (i) în convorbirea telefonică cu soția sa:
-„Eu știu, doamna profesor, că avem de-a face cu un om bolnav și dvs. știți că este bolnav";
-„ Cât de ticăloși sunt cu mine, așa să-l ajute Dumnezeu ";
-„ ... n-o să pot să lucrez în starea asta și să mă vadă toți când mă duc sus în ce hal mă aduce managerul spitalului si domnul academician profesor doctor.. .mare scriitor român si ctitor de instituție (exprimarea este vădit ironică și batjocoritoare la adresa mea - n.n,);
-„Da, dar nu e vina mea! Este vina lui, că e un om bolnav, care în loc să se trateze vine la spital să distrugă!"
Afirmația - repetată - că ar fi bolnav (cu subtextul evident de bolnav psihic) și că trebuie să fie internat, nu constituie o exercitare licită a dreptului la liberă exprimare, ci reprezintă o clară exercitare abuzivă a dreptului, peste limitele permise de lege, intrând în domeniul restricționară legale a acestuia si constituie, de aceea, un fapt ilicit civil.
(ii) în scrisoarea din 28.05.2013:
-„Doresc să menționez că dacă dumnealui, care nu este în prezent angajat al spitalului face astfel de afirmații încercând să-și depășească atribuțiile legale, acest lucru îl pun pe seama vârstei înaintate și a dificultăților pe care le întâmpină in acest context"
-„... se încearcă încălcarea legii într-un spital de stat, intimidarea, amenințarea și jignirea medicilor angajați ai spitalului";
(iii) în scrisoarea din 12.08.2013:
-„ ... spitalul obține premii pe care prof. V.Ș. și le asumă ca fiind meritul său exclusiv";
("iv) în scrisoarea din 12.09.2013:
-„ atrag atenția asupra modului abuziv de comportament al prof.V. S., pe care în repetate rânduri l-am semnalat, deoarece manifestându-se în acest mod întreține o atmosferă neplăcută și ostilă în spital, iar buna desfășurare a activității medicale, precum și sănătatea pacienților, au de suferit".
Problema dacă există o justificare legitimă a unor astfel de exprimări, făcute de către pârâtă cu intenția vădită de a ajunge la cunoștința sa și de a-i leza drepturile civile nepatrimoniale (pârâta având siguranța că vor fi cunoscute de către mine întrucât fac parte din consiliul de administrație și era firesc să-mi fie aduse la cunoștință de către managerul Centrului pentru a lămuri acuzațiile aduse în sesizări), a fost simplist abordată de tribunal, care s-a limitat să afirme că, prin aceste afirmații, pârâta și-ar fi apărat un drept legitim (tribunalul referindu-se, probabil, la apărarea locului de muncă și a reputației profesionale, invocate mai înainte în motivarea sentinței), fără a arăta cum anume poate fi apărat un drept, oricare ar fi el, prin denigrarea altei persoane, prin fapte - afirmații - care aduc atingere drepturilor invocate în acțiune.
Pârâta a făcut atât judecăți de valoare (privitoare la competența sa ca profesor universitar), cât și afirmații factuale (despre starea sa de sănătate sau despre însușirea unor merite ale altora ori intenția sa de a distruge spitalul și altele) care nu sunt expresii ale dreptului la libera exprimare, ci sunt, în mod evident, atingeri nejustificate legitim aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale și se situează în sfera ilicitului sancționat de art.30 alin. (2) din Constituție și art. 70 alin. (2) C.civ, ca efect al restrângerii necesare a dreptului la exprimare.
Pe de altă parte, persistenta pârâtei si repetarea unor afirmații arată că, în realitate, pârâta nu a urmărit apărarea drepturilor sale, ci să-i lezeze demnitatea, onoarea și reputația profesională.
Dreptul la exprimare nu presupune afirmații injurioase, denigrarea unei persoane prin exprimări agresive și batjocoritoare, formularea unor „păreri" despre sănătatea mentală a acelei persoane etc.
Exprimarea unei judecăți de valoare ca opinie despre calitățile profesionale, morale și personale ale altuia este, neîndoielnic, o modalitate legală de exercitare a dreptului la exprimare.
Modul, însă, în care pârâta s-a exprimat despre reclamant nu are nici o legătură cu o judecată de valoare, situându-se în domeniul faptelor care au impus o restrângere a dreptului la libera exprimare. Judecata de valoare trebuie exprimată printr-un limbaj civilizat și trebuie argumentată.
Jignirea unei persoane nu poate fi niciodată o judecată de valoare acceptabilă într-o societate democratică.
Solicită a se constata că tribunalul, pronunțând sentința apelată, a încălcat dispozițiile legale invocate mai sus sau le-a aplicat contrar înțelesului lor și jurisprudenței constante a CEDO.
A arătat că tribunalul a pretins condiția publicității faptelor pârâtei pentru ca ele să poată fi sancționabile.
O astfel de condiție - ca afirmațiile să fie făcute în public sau făcute publice prin diverse mijloace - nu este prevăzută de lege ca fiind necesară pentru atingerea scopului de a leza demnitatea, onoarea sau reputația unei persoane.
Injuria, indiferent de forma pe care o îmbracă, este suficient să fie adresată direct sau mijlocit persoanei cu scopul de a-i aduce atingere, a-i răni demnitatea, onoarea, reputația.
In speță, însă, pârâta a procedat astfel încât afirmațiile și „opiniile" sale despre reclamant să ajungă la cunoștința personalului Centrului - și au ajuns.
A proceda de maniera în care a procedat pârâta, dovedită cu declarațiile martorelor audiate în cauză, arată intenția pârâtei ca personalul Centrului să cunoască faptul că și-ar aroga titlul de academician, că ar fi bolnav (cu subtextul bolnav psihic), că proferează amenințări la adresa medicilor, că a instaurat o atmosferă de teroare în Centru, pe care ar avea intenția, să-l distrugă etc.
Posibilitatea ca afirmațiile sale să fie cunoscute de mai multe persoane din Centru a fost acceptată de pârâtă, astfel încât ea a acceptat inclusiv faptul că afirmațiile sale vor ajunse să fie publice.
Arată că, tribunalul a înlăturat proba cu înregistrarea unei convorbiri fără a o motiva în mod rezonabil, considerând că ar fi o interceptare nepermisă.
Înregistrarea a fost făcută de H. I. (managerul Centrului Medical la acea dată) în prezența pârâtei și conține, în cea mai mare parte, discuția directă purtată între pârâtă (care a solicitat acea discuție) și manager în biroul acestuia, unde s-a făcut și înregistrarea
Au fost înregistrate, însă, și cuvintele și exprimările folosite de pârâtă în discuția telefonică, purtată din același birou, pe care a avut-o cu soția sa, în prezența necontestată a managerului, cu aceeași ocazie menționată mai sus.
Înregistrarea nu cuprinde și replicile date de soția sa, astfel încât prin înregistrare nu a fost interceptată o convorbire, ci doar afirmațiile pârâtei, participantă la o convorbire.
Tribunalul a omis faptul că proba, în speță, nu este înregistrarea în sine, ci transcrierea celor două convorbiri ale pârâtei cu managerul Centrului și cu soția sa.
Tribunalul a omis și aspectul esențial că, chiar dacă nici înregistrarea și nici transcrierea convorbirilor nu ar constitui probe, totuși faptele imputate de reclamant pârâtei si care se regăsesc în afirmațiile făcute de ea în convorbirile respective nu au fost contestate în vreun fel de pârâtă.
Prezumția este un mijloc de probă prevăzut de art. 250, 327-329 Cod proc.civ., iar tribunalul trebuia să constate că afirmațiile pârâtei, consemnate în transcrierea convorbirii acesteia, nu sunt contestate și, astfel, sunt dovedite și să se pronunțe asupra lor dacă au caracterul unei fapte ilicite de natură a aduce atingere drepturilor sale personale.
Art. 255 alin. (2) Cod proc.civ. prevede că „Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, ca nu mai este necesară dovedirea lui", or, tribunalul a ignorat cu totul această dispoziție legală, astfel încât sentința sa este nelegală și netemeinică.
Arată că, legătura pe care o face tribunalul între faptele pârâtei și existența unor litigii disciplinare între pârâtă și Centrul Medical pentru a reține circumstanțe în favoarea pârâtei nu are nici o relevanță.
Între pârâtă și Centrul Medical a existat un singur litigiu disciplinar pe rolul Tribunalului T., în care pârâta a obținut câștig de cauză, iar alte sancțiuni disciplinare nu au fost contestate.
Nici una din sancțiunile disciplinare aplicate pârâtei nu au fost dispuse de reclamant.
O circumstanță în favoarea pârâtei se poate reține legal numai dacă aceasta a săvârșit un fapt ilicit, iar acea circumstanță poate configura o sancțiune mai ușoară.
În absența faptului ilicit o circumstanță nu are nici o relevanță.
În drept, invocă art. 480 Cod proc.civ.
Prin întâmpinare, pârâta intimată L. A. A. M. a solicitat respingerea apelului, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că soluția instanței de fond este una temeinică și legală fiind emisă prin respectarea mijloacelor de probă administrate în speță, sub forma înscrisurilor, interogatoriile părților, proba testimonială, fiind o soluție legală în conformitate cu dispozițiile art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamantul nu a dovedit presupusa faptă ilicită săvârșită de către pârâtă în condițiile în care menționează o lezare a demnității acestuia prin adresele în scris formulate de către pârâtă către managerul centrului, care nu fac altceva decât să exprime nemulțumirea unu angajat față de disfuncționalitățile existente în câmpul muncii.
Astfel, în activitatea sa a încercat tot timpul să-și aducă aportul la îmbunătățirea funcționării centrului, iar toate adresele întocmite către manager exprimau disfuncționalități pe linie medicală în centru și mediul în care se lucrează în centru.
Aceste aspecte sunt reflectate prin adresele de la dosar (fila 50) unde menționează că în centru este supusă unor discriminări în condițiile în care în anul 2013 nu i s-a acordat concediu de odihnă, fiind singura cu acest tratament „preferențial”.
Cu privire la abuzurile la care a fost supusă din partea organelor de conducere de-a lungul timpului, acestea sunt reflectate expres la fila 33, fila 55 și fila 62, unde i s-a interzis tratarea pacienților cu diabet zaharat tip I din secția de unde a lucrat peste 15 ani, fiind mutată în Departamentul recuperare din cadrul spitalului.
În legătură cu acest aspect există adresa CNSA prin care aceștia i-au răspuns sesizării menționând că „în urma verificărilor efectuate s-a constatat modificarea condițiilor de muncă privind derularea contractului pârâtei”.
Toate acestea sunt confirmate de către Tribunalul T., respectiv Curtea de Apel Timișoara, care i-a admis contestația împotriva unei sancțiuni abuzive dispuse de către managerul centrului deoarece s-a urmărit umilirea sa prin niște testări care nu aveau legătură cu dreptul muncii și cu legalitatea.
În antiteză cu ceea ce i s-a întâmplat în centru, reclamantul apelant vorbește despre lezarea demnității, iar acesta tot timpul a făcut-o medic mediocru în condițiile în care este singurul doctor în medicină angajat în cadrul centrului.
Or, respectând principiul garantării dreptului la apărare, principiul contradictorialității și aflării adevărului care trebuie să stea la baza judecării oricărui proces civil, instanța de fond a emis soluția în baza probelor administrate.
În acest sens este fundamentală declarația martorei Voicau care reflectă adevărata stare de fapt din centru, astfel încât în depoziția exprimată în fața instanței menționează „expressis verbis” faptul că niciodată nu a auzit să-l vorbească de rău pe reclamant, în condițiile în care și-a desfășurat activitatea de medic cu abnegație, drept pentru care toți copiii din centru au apreciat-o.
Arată că, demersul judiciar pendinte a fost formulat deoarece nu a vrut să plece din acest centru prin demisie, fiind singurul doctor cu doctorat în cadrul centrului, punând suflet la înființarea acestuia și având o vechime de 15 ani în cadrul centrului, cu toate că s-a încercat înlăturarea sa din acesta prin sancționarea abuzivă, fapt reflectat în sentința Tribunalului T., respectiv în decizia Curții de Apel Timișoara, care au anulat decizia de sancționare impusă pârâtei.
Prin prezenta acțiune s-a încercat preconstituirea unor probe împotriva sa pentru ca această acțiune să poată fi admisibilă mergându-se până într-acolo încât managerul general i-a interceptat convorbirea cu dr. M. Ș., drept pentru care, fiind o violare a corespondenței Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, a dispus începerea urmăririi penale in rem pentru această faptă.
Arată că, reclamantul la interogatoriul luat de instanță recunoaște la întrebarea nr. 8 adevăratul scop al acestui proces și anume demisia pârâtei din centru, în condițiile în care spune „Este adevărat că i-am propus demisia ca modalitate de stingere a litigiului…”, acesta fiind conștient că nu are nicio probă care să configureze o răspundere civilă delictuală a pârâtei.
Toate aceste aspecte rezultă din răspunsul la întrebarea nr. 12 din interogatoriu unde, în momentul în care l-a întrebat să spună instanței care au fost jignirile aduse și dacă acestea au fost proferate direct și în ce împrejurări, reclamantul a răspuns: „pârâta în mod indirect mi-a adresat expresii cum ar fi: „iarăși vine domnul academician”, „să vedem ce mai dorește”, „mare scriitor român”, expresii nerostite de pârâtă, reclamantul fiind revoltat că, în calitate de membru al Academiei Române, nu se poate adresa nimeni către acesta cu apelativul de academician.
Cu privire la declarația martorei M. propusă de către reclamant, aceasta a menționat că nu a auzit niciodată să formuleze expresii jignitoare la adresa reclamantului, de fapt nici nu îi stă în caracter acest lucru, fapt care a condus la obligarea reclamantului de a aduce ca martor pe numita E. cu care este în relații de dușmănie datorită aspectelor sesizate la adresa managerului în iulie 2014 privind internarea unui număr de 32 de pacienți fictivi la secția unde lucrează, transferând răspunderea pe această chestiune ilegală pe pârâtă.
Prin concluzii scrise, reclamantul apelant solicită admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată în ambele instanțe pentru motivele inserate în cuprinsul apelului declarat în cauză.
Examinând sentința civilă atacată, prin prisma motivelor invocate în raport de probatoriul administrat în cauză, față de dispozițiile art. 480 și următoarele Cod proc.civ., Curtea constată că apelul este fondat.
Astfel, tribunalul a reținut, în esență, că în ceea ce privește încălcările privind onoarea și reputația, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a clasificat afirmațiile unei persoane (cu referire la art. 10) în două categorii: judecăți de valoare și afirmații factuale, concluzionând, în urma valorificării probatoriului administrat în cauză, că pârâta nu a emis nici judecăți de valoare și nici afirmații factuale, ci doar și-a exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele permise de dispoziții legale.
Or, în cauză, prin probele administrate, Curtea reține că, dispozițiile art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului au fost interpretate greșit prin raportare la art. 70 și 72 Cod civil și art. 30 Constituție.
A rezultat din probele administrate în cauză că pârâta nu și-a exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele permise de dispozițiile legale.
Pârâta a făcut astfel afirmații de natură a-i aduce atingere probității, demnității și prestigiului profesional ale reclamantului, inclusiv aceleia de cadru didactic și de membru al Academiei de Științe Medicale, folosind la adresa sa cuvântul „academician” în sens ironic, jignitor, depreciativ.
În acest sens, martora B. R. a arătat că pârâta folosește pe un ton sarcastic și ofensator anumite apelative la adresa reclamantului ca „academicianul” și „pensionarul” și că aceste apelative au fost folosite în spații accesibile publicului și în prezența altor persoane (fila 116 dosar fond).
De asemenea, martora E. E. M. a învederat că, în cursul anului trecut (2014), de aproximativ patru ori a auzit-o pe pârâtă care în prezența a cel puțin 2-3 persoane (personal al spitalului) a întrebat ironic unde este „academicianul” sau „pensionarul” cu referire la reclamant, martora apreciind că tonul folosit de pârâtă a fost batjocoritor „mai ales datorită râsului care a urmat acelor apelative” (fila 138 dosar fond).
De asemenea, din conținutul scrisorilor (din 28.05.2013, 03.06.2013, 12.08.2013, 12.09.2013) adresate de pârâtă managerului centrului, rezultă în sinteză că aceasta face unele afirmații denigratoare, respectiv aduce acuzații grave la adresa reclamantului, în sensul că acesta își depășește atribuțiile legale, datorită „vârstei înaintate și a dificultăților pe care le întâmpină în acest context” și în sensul susținerii de către aceasta că „atrage atenția asupra modului abuziv de comportament al prof. V. Ș., care întreține o atmosferă ostilă în spital”.
Coroborând probele testimoniale cu conținutul scrisorilor la care s-a făcut referire, rezultă că pârâta prin faptele sale a lezat demnitatea, prestigiul profesional și social, onoarea și reputația reclamantului încălcând astfel dispozițiile art. 72 (2) Cod civil ce prevăd că „Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acestuia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75”.
Reținerea de către tribunal a faptului că, prin sesizările scrise pârâta a intenționat să își apere locul de muncă și reputația profesională și că demersurile sale sunt astfel legale, nu poate fi primită față de manifestările acesteia și afirmațiile denigratoare folosite frecvent de pârâtă în prezența altor persoane.
Nu poate fi apărat un drept prin denigrarea unei persoane, prin fapte de natura celor mai sus menționate, respectiv dacă scrisorile pot fi percepute ca o reacție a pârâtei la solicitarea conducerii instituției pe care le apreciază incorecte, afirmațiile cu privire la persoana reclamantului nu se justifică, depășind cadrul unei comunicări profesionale normale.
În acest sens, dispozițiile art. 30 (6) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevăd că, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.
Tribunalul a apreciat greșit că faptele pârâtei nu ar avea caracter ilicit și că ar fi necesară condiția publicității faptelor pentru ca acestea să poată fi sancționabile.
Or, din coroborarea dispozițiilor art. 71-72 Cod civil, rezultă că aceste proceduri legale protejează viața privată și demnitatea persoanei împotriva oricărei ingerințe, fără a se cere condiția publicității unui fapt pentru angajarea răspunderii civile în baza acestor texte legale, iar dispozițiile art. 74 Cod civil enumeră unele forme de protecție ale persoanei, fără a menționa cerința ca faptele respective să se săvârșească în mediul public.
Tribunalul nu a motivat care este legitimitatea faptelor pârâtei, respectiv buna credință cu care aceasta a făcut afirmații de natura celor arătate mai sus, iar reținerea de către instanță a faptului că pârâta a adus acuzații la adresa reclamantului pentru a-și apăra un drept legitim (apărarea locului de muncă), nu constituie circumstanțe speciale care au ca efect să excludă ilicitatea atingerii drepturilor personalității reclamantului și să constituie astfel o cauză de înlăturare a răspunderii civile în raport de art. 1357-1358 Cod civil, coroborate cu cele ale art. 253 (1) Cod civil, față de cele arătate anterior.
Potrivit art. 253 (1) Cod civil persoana ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate, poate cere oricând instanței încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor a săvârșirii faptei, dacă aceasta subzistă, or, pârâta, așa cum rezultă din declarația martorei E. M., a continuat adresarea cuvintelor ironice, de natură a-i leza demnitatea reclamantului și în anul 2014 (acțiunea fiind începută în luna ianuarie 2014).
În raport de starea de fapt reținută, de dispozițiile legale menționate, Curtea constată că faptele pârâtei au fost săvârșite cu vinovăție, că s-a produs un prejudiciu moral reclamantului și că există un raport de cauzalitate între cele două, urmând a stabili modalitatea de reparare a acestui prejudiciu prin raportare la dispozițiile art. 253 Cod civil.
Sub acest aspect, la stabilirea formei de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului pentru repararea daunelor morale încercate, se va avea în vedere și necesitatea respectării principiului proporționalității, întrucât așa cum constant s-a reținut în jurisprudența C.E.D.O., regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie de natură să asigure o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile.
Astfel, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că autoritățile interne au obligația de a respecta justul echilibru între protejarea libertății de exprimare garantată de art. 10 din Convenție, pe de o parte, iar pe de altă parte, apărarea reputației unei persoane puse în discuție într-o cauză dată, care face parte din dreptul la viață privată apărat de art. 8 din Convenție, cu atât mai mult cu cât acest text legal poate să necesite adoptarea de măsuri pozitive din partea autorităților naționale destinate a asigura respectarea dreptului la viața privată, chiar și în raporturile dintre particulari.
Dintre toate drepturile și libertățile garantate de Convenție și de Protocoalele sale adiționale numai cu privire la libertatea de exprimare, art. 10 paragraf 1 dispune că exercitarea ei comportă îndatoriri și responsabilități care, uneori, sunt de natură să conducă la aprecierea existenței unor obligații specifice de moderație și reținere pentru anumite categorii de persoane pe temeiul statutului lor.
Art. 10 paragraful 2 dispune că „formalitățile, condițiile, restricțiile sau sancțiunile” la care poate fi supus exercițiul libertății de exprimare, trebuie să fie prevăzute de lege, or, în acest sens sunt dispozițiile art. 70-75 Cod civil, care coroborate cu cele ale art. 252-253 Cod civil, prin raportare la considerentele arătate mai sus, conduc la concluzia admiterii apelului în baza art. 480 și următoarele Cod proc.civ., schimbarea în parte a sentinței civile atacate în sensul admiterii în parte a acțiuneii civile formulate de reclamantul Ș. V. împotriva pârâtei L. A. A. M. și, în consecință, a obligării pârâtei la încetarea săvârșirii pe viitor de fapte prin care să fie lezată demnitatea, prestigiul profesional și social, onoarea și reputația reclamantului, urmând a fi menținută în rest sentința atacată.
Curtea constată că recunoașterea atingerii adusă demnității reclamantului și modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului astfel stabilită, constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă, nefiind necesară acordarea unei sume de bani în acest sens, astfel că va menține în rest respingerea celorlalte petite ale cererii de chemare în judecată.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de reclamant prin cererea de apel în ambele instanțe, Curtea, în baza art. 276 Cod proc.civ., constatând că din cele patru petite ale cererii a fost admis unul singur, va acorda cheltuieli parțiale de judecată reclamantului în limita admiterii acțiunii, respectiv suma de 620 lei (1240 lei +1240 lei onorariu avocat în cele două instanțe: 4), sumă care pârâta o va achita reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de reclamantul Ș. V. împotriva sentinței civile nr. 2252/PI/24.07.2015 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ în contradictoriu cu pârâta intimată L. A. A. M..
Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că:
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul Ș. V. împotriva pârâtei L. A. A. M. și, în consecință:
Dispune obligarea pârâtei la încetarea săvârșirii pe viitor de fapte prin care să fie lezată demnitatea, prestigiul profesional și social, onoarea și reputația reclamantului.
Menține în rest sentința civilă apelată.
Obligă pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 620 lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată în proces.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24 noiembrie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. R. M. L.
GREFIER,
L. P.
Red. M.L./05.12.2015
Tehnored L.P./ 15.12.2015
Ex.4/.>
Primă instanță: C. P. – Tribunalul T.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 464/2015. Curtea de Apel... | Termen de graţie/eşalonare plată obligaţie. Decizia nr.... → |
|---|
