Pretenţii. Decizia nr. 110/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 110/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 04-06-2015 în dosarul nr. 110/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 110
Ședința publică din 4 iunie 2015
PREȘEDINTE: dr. L. L.
JUDECĂTOR: C. P.
GREFIER: A. B.
Pe rol se află soluționarea apelurilor declarate de reclamantul C. I. și pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice – Administrația Județeană a Finanțelor Publice C.-S., împotriva sentinței civile nr. 2255/11.12.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința, au lipsit părțile.
În reprezentarea Ministerului Public, se prezintă procuror B. E. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat, solicitându-se judecarea cauzei în lipsă, instanța acordă cuvântul în dezbaterea apelurilor.
Procurorul solicită admiterea apelului formulat de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, desființarea soluției pronunțate în primă instanță de Tribunalul C.-S., să se constate ca tardivă cererea formulată de către reclamant în sensul că aceasta a fost introdusă la data de 30.07.2014, față de soluția pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, respectiv decizia penală nr. 1081 din 19.09.2013. În speță sunt incidente dispozițiile NCPP care sunt de strictă aplicare și care prevăd că acțiunea putea fi introdusă într-un termen de 6 luni de la data când s-a constatat faptul că acesta a fost achitat, prin urmare, procurorul apreciază că se impune admiterea apelului Ministerului Finanțelor Publice și pe fond, respingerea ca tardivă a acțiunii formulate de reclamant, față de dispozițiile NCPP în materia articolului privitor la despăgubiri pentru erorile constatate în cauză și respingerea apelului reclamantului.
De asemenea, mai arată că nici procedurile prealabile prevăzute de CPP nu sunt îndeplinite, astfel că se impune respingerea acțiunii reclamantului și ca nefondată, nu numai ca tardivă.
La întrebarea instanței dacă este o eroare judiciară în ipoteza normei de la art. 539 CPP care face trimitere la prev. art. 538 CPP, în condițiile în care reclamantul a fost de la bun început achitat întrucât art. 538 CPP spune că ar trebui să fie o condamnare prealabilă și, ulterior, într-un nou proces să se descopere că acea condamnare este rezultatul unei erori judiciare și, prin urmare, noul proces se salvează cu o achitare, numai că această ipoteză nu se regăsește în speță, întrucât reclamantul, de la bun început, a fost achitat, procurorul arată că într-adevăr reclamantul nu ar putea solicita despăgubiri având în vedere că NCPP stipulează în mod expres că în cazul în care s-ar fi pronunțat în cauză o soluție de condamnare și constatându-se că în mod greșit instanța de fond ar fi dispus reținerea, apreciază că în speță nu sunt întrunite condițiile legale prevăzute în materie.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2255/11.12.2014, Tribunalul C.-S. a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C. I., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
A dispus acordarea daunelor solicitate de către reclamant în sumă de 8000 euro-daune morale - contravaloare în lei la data efectuări plății reclamantului -, motiv pentru care a dispus obligarea pârâtului - S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea sumei.
A dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 5900 lei reprezentând daune materiale.
Cu cheltuieli de judecată în sumă de 1500 lei care se achita de pârât reclamantului.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul C.-S. a reținut că prin cererea înregistrată la data de 30 iulie 2014 sub nr._ reclamantul C. I. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la daune morale și materiale, ca urmare a reținerii și arestării preventive, nelegale, a reclamantului pentru o durată de 35 de zile și a restrângerii libertății pe perioada judecării procesului penal, aproximativ 4 ani, la plata către reclamant a sumei de 100.000 de Euro sau echivalentul în lei la data plății, precum și la plata sumei de 30.900 lei cu titlu de daune materiale, reprezentând onorariile apărătorilor care i-au susținut interesele pe parcursul derulării întregului proces penal în care a fost achitat definitiv.
A solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
În motivarea cererii, reclamantul a susținut că prin sentința penală nr. 104 pronunțată de Judecătoria Reșița la data de 21 martie 2013 în dosarul nr_ **, a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal în forma agravantă, prevăzută de art. 189 alin.1 și 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit.a Cod penal. Această soluție de achitare a fost menținută prin Decizia penală nr. 1081 din 19 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara ca instanță de recurs.
La data pronunțării hotărârii definitive de achitare din 19 septembrie 2013 erau în vigoare dispozițiile vechiului cod penal și de procedură penală, ce urmează să aibă aplicabilitate asupra situației reclamantului, respectiv dispozițiile art. 506 alin. 2 din vechiul cod de procedură penală, încadrându-se în termenul legal de formulare a cererii de chemare în judecată. Astfel, sub imperiul vechilor dispoziții penale legale a început să curgă termenul de 18 luni prev. de art. 506 alin. 2 din vechiul cod pr. pen.
Conform art. 504 din vechiul cod procedură penală, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Prevederile art. 504 cod procedură penală au ca premisă existența unei erori judiciare, iar pentru aplicarea normei pe care o cuprind, așa cum în mod expres se prevede în cuprinsul art. 504 alin. (3) Cod procedură penală, privarea sau restrângerea nelegală de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal.
Stabilirea caracterului nelegal al măsurii restrictive de libertate prin ordonanță a procurorului sau prin hotărâre judecătorească reprezintă, prin urmare, o condiție necesară pentru nașterea dreptului la repararea pagubei în condițiile art. 504 cod procedură penală .
Reclamantul a solicitat ca la pronunțarea hotărârii să aibă în vedere consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, încălcările drepturilor, respectiv lipsirea și restrângerea de libertate, precum și leziunile traumatice suferite, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care a perceput consecințele vătămării, toate acestea raportate ia practică Curții Europene a Drepturilor Omului.
Referitor la stabilirea cuantumului prejudiciului de către instanță, este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții. în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. In schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Din acest motiv, a solicitat instanței sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a-l repune într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privat pe perioada reținerii și arestului nelegal.
Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondentă cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei accentul ar trebui să fie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
A apreciat că este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept, precum și orice agresiune fizică produce celor în cauză suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale. Pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu trebuie folosit drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situații similare.
Reclamantul a susținut că a fost și este în mod clar o victimă, fiind lipsit de libertate pentru o perioadă totală de 35 de zile, iar pe perioada cât nu a fost privat de libertate pe parcursul derulării întregului proces penal, a avut o libertate restrânsă, prin faptul luării față de acesta a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, după caz.
În drept reclamantul a invocat disp. art. 504-506 din vechiul cod de procedură penală, art. 20 și 23 din Constituția României, art. 453 cod procedură civilă.
În dovedirea celor susținute, reclamantul a depus la dosar în copie următoarele înscrisuri: sentința penală nr. 104/21.03.2013 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosar nr._ **, chitanțele nr. 48/8 dec 2009, 42/2.07.2010, 16/5 ian.2011, nr. 10/13 oct.2011, nr. 39/21 martie 2012, nr. 16 din 10 sept 2012, . nr. 0015/12 sept.2013, cartea de identitate a reclamantului, certificatul de naștere al minorului reclamantului, certificatul de căsătorie al acestuia, scrisoare medicală, extras de pe portalul CAON Știrile județului C.-S., și Reșița Ziare.. actele și lucrările dosarului instanța a reținut următoarele:
Sesizarea instanței de fond are ca obiect cererea reclamantului de reparare a prejudiciului moral și material creat cu ocazia arestării sale preventive nedrepte.
Prin Ordonanța din data de 16.09.2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița, s-a dispus reținerea pentru 24 de ore a reclamantului, urmare a cercetării sale pentru comiterea faptei de lipsire de libertate în mod, ilegal prevăzută de art. 189 alin.1 și 2 Cod penal. Prin încheierea nr. 4 din data de 17.09.2009 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosar nr._ s-a dispus arestarea sa preventivă pentru o durată de 20 de zile a reclamantului, cercetat pentru faptele enunțate.
Prin încheierea nr. 5 din data de 02.10.2009 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosar nr._ s-a dispus prelungirea arestării preventive cu 20 de zile, în scopul finalizării cercetărilor efectuate de către parchet.
Ulterior, urmare a recursului declarat de reclamant, Tribunalul C.-S. a redus perioada prelungirii stării de arest preventiv de la 20 de zile la 7 zile, astfel că ultima zi de arest preventiv urma să expire la data de 13.10.2009 inclusiv.
La data de 13.10.2009 Judecătoria Reșița, prin încheiere, cu ocazia verificării legalității și temeiniciei arestării preventive, a dispus menținerea măsurii arestului preventiv, măsură împotriva căreia a declarat recurs care a fost admis de Tribunalul C.-S. care, la data de 15.10.2009, a casat încheierea de ședință din 13.10.2009 și a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile (dosar nr. 4707._ ).
Astfel, arestarea reclamantului până la această dată s-a limitat la o perioadă de 30 de zile, 16.09._09.
În ședința publică din 01.07.2010, prin încheierea nr. 1 din aceeași dată, Judecătoria Reșița a dispus din nou arestarea preventivă până la terminarea cercetării judecătorești. Însă, urmare a admiterii recursului formulat, Tribunalul C.-S. a pronunțat decizia penală nr. 173/R/5.07.2010 prin care a fost pus în libertate și s-a menținut măsura obligării de a nu părăsi țara instituită de Judecătoria Reșița în ședința din 08.12.2009 în dosar nr._ .
Reclamantul a fost din nou privat de libertate pentru o perioadă de încă 5 zile, totalizând un număr total de 35 de zile de reținere și arestare preventivă.
Prin sentința penală nr. 104/21.03.2013, pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr._ **, în baza art. 334 C.pr.pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul C. I., din infracțiunea prev. de art. 189 alin. 2 C.pen. cu aplicarea art. 37 lit. a C.pen., în infracțiunea prev. de art.189 alin. 1 și 2 C.pen. cu aplicarea art. 37 lit. a C.pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. a C.pr.pen. a fost achitat inculpatul C. I., cu antecedente penale, pentru săvârșirea în stare de recidivă postcondamnatorie a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal în formă agravată prev. de art. 189 alin. 1 și 2 C.pen. cu aplicarea art. 37 lit. a C.pen.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 386 din 06.10.2010, pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr._, s-a dispus-în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. a C. pr.pen, achitarea inculpatului C. I., de sub învinuirea de săvârșire, în stare de recidivă postcondamnatorie, a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal în formă agravată prev. de art. 189 alin. 2 C.pen. cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen; în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. a C. pr.pen, achitarea inculpatului D. M. C. sub învinuirea de săvârșire a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal în formă agravată prev. de art. 189 alin. 2 C. pen; în temeiul art. 350 alin. 1 C.pr.pen., s-a dispus revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi România, luată împotriva inculpaților; în temeiul art. 345 C.pr.pen. s-a constatat că partea-vătămată C. R. I. a renunțat la calitatea de parte-vătămată; în temeiul art. 346 C.pr.pen. s-a constatat că persoanele vătămate C. R. I. și G. C. R. nu s-au constituit părți civile în cauză.
Fiind audiați, inculpații nu au recunoscut săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare, susținând că G. C. și C. R. au fost de acord ca în aceea noapte să întrețină cu ei, contra cost, acte sexuale și din acest motiv au urcat de bună voie în autoturism,
Prima instanța a apreciat că în cauză nu există probe directe sau indirecte, concludente, în sensul celor reținute în actul de sesizare a instanței în sarcina inculpaților reținând că, în Codul de procedură penală român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumția de vinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 52 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.”
Astfel, prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei – dreptul la apărare, respectarea demnității umane – s-au produs o . restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe: vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției; sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului; la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte „erga omnes”, hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială ce nu poate fi înlăturată prin probe trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.
Această soluție prin care s-a constatat nevinovăția reclamantului a fost menținută și în calea de atac a recursului, iar în prezent soluția de achitare este definitivă.
În analizarea cererii reclamantului, Tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art.504-507 Cod procedura penala este reglementata procedura speciala prin care persoana fața de care s-a făcut actul de justiție, poate cere statului sa-i repare prejudiciul material făcut.
Astfel, potrivit art.504 alin.1 Cod procedura penala, persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitiva de achitare. De asemenea, are dreptul la repararea pagubei si persoana care în cursul procesului penal a fost privata de libertate în mod nelegal.
Din cuprinsul textului menționat rezultă că temeiul dreptului la repararea pagubei îl constituie declararea ca nedreapta a hotărârii de condamnare. Daunele datorate de stat trebuie sa reprezinte o justa despăgubire și să cuprindă în genere, pierderea pe care reclamantul a suferit-o și beneficiul de care a fost lipsit, integralitate ce are vedere si prejudiciul moral încercat de cel aflat în situația menționata mai sus. Totodată, potrivit acestor dispoziții legale, răspunderea statului pentru fapta organelor sale nu este condiționată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptățit la acțiune, fără nicio restricție sau distincție în raport cu natura sau componentele prejudiciului ori cu forma, modalitatea culpei.
Aceasta interpretare a dispozițiilor art.504 Cod procedura penala este în concordanta cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 5 din Convenție. Ca urmare, având în vedere ca, prin decizia penala mai sus menționata, reclamantul a fost achitat pentru infracțiunile menționate în rechizitoriu, statul este obligat sa răspundă civilmente atât de prejudiciul material direct produs, cât si pentru prejudiciul moral cauzat acestuia.
Dintre faptele ilicite imputate statului prin cererea de chemare în judecata, exista temeiuri juridice pentru angajarea răspunderii civile a acestuia numai pentru reținerea si arestarea sa preventiva, în contextul în care a fost achitat ulterior definitiv pentru faptele respective.
Potrivit art.504 Cod procedura penala: "Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei si persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilita, după caz, prin ordonanța a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța a procurorului de scoatere de sub urmărire penala sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitiva de achitare sau prin hotărâre definitiva de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit j)".
Este adevărat ca nu sunt întrunite condițiile art.504 alin.1 Cod procedura penala, întrucât reclamantul nu a fost condamnat definitiv pentru niciuna din infracțiunile pentru care a fost cercetat penal. Pe de alta parte, în cauză sunt îndeplinite cerințele art.504 alin.2 Cod procedura penala, întrucât din interpretarea sistematica a acestui text de lege, prin luarea în considerare si a dispozițiilor art.504 alin.3 Cod procedura penala reiese că, în materia reglementata de art.504-507 Cod procedura penala, caracterul nelegal al privarii de libertate nu se raportează numai la dispozițiile art.143 si respectiv 148 Cod procedura penală, când are loc revocarea măsurii preventive conform art.139 alin.2 teza I Cod procedura penala, ci și la terminarea procesului penal prin una din soluțiile enumerate: scoaterea de sub urmărire penala, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art.10 alin.1 lit.j), respectiv achitarea sau încetarea procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j). Ceea ce a urmărit legiuitorul a fost să fie acordate de despăgubiri si persoanelor a căror nevinovăție a fost stabilita la finalizarea procesului penal, după ce au suportat privări sau restrângeri de libertate, chiar daca respectivele măsuri apăreau ca fiind justificate în lumina cercetărilor penale efectuate până la data adoptării lor.
În speță, conform celor prezentate, reclamantul a fost achitat prin decizia penala nr.1081/R/2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - Secția Penală, rămasă definitiva Acesta a fost anterior reținut și respectiv arestat preventiv în acea cauză în perioada 35 zile, iar ulterior, beneficiind de o libertate restrânsă urmare a înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura de a nu părăsi localitatea și cea de a nu părăsi țara.
Potrivit art.505 alin.1 Cod procedura penala: "La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum si de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă".
Prin reținerea și arestarea preventivă a reclamantului în perioada menționată legate de săvârșirea unei infracțiuni pentru care ulterior a fost achitat definitiv i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile si încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum si pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții uman - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipica în durerea morala încercată de victima.
Dacă este neîndoielnic ca lipsirea de libertate a produs consecințe în planul vieții private și a celei sociale ale reclamantului, în schimb nu a fost dovedit modul în care ar fi fost afectata viața sa profesionala în urma reținerii și arestării nelegale.
Din materialul probator administrat în cauză, nu a rezultat nici efectul negativ al reținerii și arestării nelegale în perioada menționată sau al duratei excesive a procesului asupra sănătății reclamantului, dincolo de suferințele sau neplăcerile de ordin fizic sau psihic inerente oricărei atingeri a dreptului la libertate, care vor fi avute în vedere ca atare, conform celor expuse anterior. Certificatul medical depus la dosar datează din cursul anului 2014, reținerea s-a înregistrat cu mult timp în urmă, la fel și arestul preventive, iar o legătură de cauzalitate care să aibă ca efect diagnosticul stabilit nu a fost reținută.
În stabilirea daunelor solicitate, Tribunalul a reținut că nu exista un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice si psihice, întrucât plata unei sume de bani abia daca poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomica a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. În schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca aceasta satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanta prejudiciului din punctul de vedere al victimei. Reținând că este de netăgăduit ca orice arestare si inculpare pe nedrept produce celor în cauza, suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuala, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege si ca, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale, instanța urmează să cuantifice efectiv acest prejudiciu, folosind drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în situații similare.
Astfel, în cauza D. si M.-Pidhorni împotriva României (hotarârea din 24.05.2007), reclamanții, angajați ai unei bănci, societate comerciala cu capital privat, au fost acuzați de luare de mita si de alte infracțiuni. Primul reclamant a fost arestat în perioada 15.09._94. La 20.01.1995 cei doi reclamanți au fost arestați preventiv, arestarea lor fiind prelungită succesiv. În aceasta cauza, Curtea a constat încălcarea art.7 alin.1 din Convenție, întrucât reclamanții au fost condamnați pentru fapte care nu constituiau în momentul comiterii lor o infracțiune în dreptul național si a obligat statul pârât să plătească fiecăruia dintre reclamanți 3.000 de euro pentru prejudiciul moral (aceștia solicitaseră 360.000 de euro fiecare).
În cauza C. împotriva României (hotărârea din 30.09.2008), reclamantul a fost arestat în perioada 24.03._95, fiind cercetat în mai multe dosare penale, iar procedurile erau încă pe rol la data la care s-a pronunțat Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Reținând caracterul nerezonabil al duratei procedurilor, Curtea a obligat statul pârât sa plătească reclamantului suma de 7.200 de euro, cu titlu de daune non pecuniare (acesta solicitase 41.250 de euro).
Prin urmare, cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiata, însa la stabilirea întinderii acestora avându-se în vedere consecințele negative suferite, pe plan fizic si psihic, importanta valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, toate acestea raportate la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a apreciat cuantumul sumei solicitate numai parțial justificat, pentru o suma de 8.000 euro constituind o satisfacție suficientă si echitabilă.
Pe tot parcursul procesului penal, reclamantul a fost asistat de apărători aleși, fiind nevoit a efectua anumite cheltuieli cu plata onorariilor acestora. Astfel, chitanțe pentru plata onorariului se ridică la suma totală de 5.900 lei, anexate la dosar. Chiar dacă apărătorii aleși în cursul cercetării judecătorești și pe a parcursul procesului penal nu au comunicat înscrisurile solicitate, instanța a apreciat valoarea solicitată ca fiind reală, atâta timp cât nu există opoziție în cauză.
Cu cheltuieli de judecată în sumă de 1500 lei la care a fost obligat pârâtul cu ocazia cheltuielilor suferite de reclamant în cauză-onorariu apărător ales.
Împotriva sentinței civile nr. 2255/11.12.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ au declarat apel reclamantul C. I. și pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice – Administrația Județeană a Finanțelor Publice C.-S..
Reclamantul apelant a solicitat admiterea apelului său, dar nu și-a motivat în drept cererea de apel.
Pârâtul apelant S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice – Administrația Județeană a Finanțelor Publice C.-S. a solicitat admiterea apelului formulat de instituția pârâtă așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile apelată ca fiind netemeinică și nelegal și respingerea acțiunii civile a reclamantului.
În motivarea căii de atac se arată că prin acțiunea civilă formulată, reclamantul a chemat în judecată S. R. Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței de judecată:
- să dispună obligarea pârâtului la repararea prejudiciului rezultat din arestarea sa pe nedrept în sumă de 100.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând daune morale.
Prin Sentința civilă nr.2255/11.12.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S. s-a dispus admiterea în parte a acțiunii civile formulate de reclamant, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 8.000 euro sau echivalentul în lei la data plății.
Apelanta a considerat Sentința civilă nr.2255/11.12.2014 ca fiind netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:
Instanța de fond a apreciat în mod greșit că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 539 Cod procedură penală, care dau dreptul la repararea pagubei persoanei în cazul privării nelegale de libertate, cenzurând dispozițiile acestui articol care impun și condițiile de admisibilitate a unei astfel de cereri.
Textul complet al art. 539 Cod procedură penală este următorul: „(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei."
Apelanta a solicitat să se constate că instanța de fond a ignorat dispozițiile alineatului 2 al art. 539 Cod procedură penală, care impun condiția imperativă ca privarea nelegală de libertate să fie, în prealabil, constatată fie prin ordonanță a procurorului, fie prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată investită cu judecarea cauzei penale.
A apreciat că instanța civilă, investită cu cererea reclamantului pentru acordare de despăgubiri ca urmare a pretinsei privări nelegale de libertate, nu are competența materială de a constata ea însăși că privarea de libertate a fost nelegală.
Nelegalitatea privării de libertate nu este constatată de instanța de fond prin raportare la înscrisurile din dosar din care să rezulte că există fie o ordonanță a procurorului sau a instanței penale de recunoaștere a nelegalității măsurii și prin aceasta, de stabilire a existenței unei erori judiciare.
În condițiile în care nu există constatarea nelegalității privării de libertate conform dispozițiilor art. 539 alin. 2 Cod procedură penală, apelanta a considerat că reclamantul nu este îndreptățit la acordarea de daune în cuantum de 8.000 euro, stabilite în mod discreționar de instanța de fond, fără a determina dacă sunt daune morale sau materiale.
Se arată că prin modul în care instanța de fond a soluționat cauza, se creează în patrimoniul reclamantului o îmbogățire fără justă cauză, prin obligarea pârâtului Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unei sume nedatorate, raportat la dispozițiile art. 539 alin. 2 Cod procedură penală.
În opinia apelantei, criteriile reținute de instanța de fond nu justifică obligarea instituției pârâte la plata sumei de 8.000 euro, în primul rând, motivat de împrejurarea că situația reclamantului nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 539 Cod procedură penală, iar în subsidiar, pentru ca durata așa zisei privări nelegale de libertate a fost supraevaluată de instanța de fond, ținând seama de jurisprudența Curții Europene în materie.
Curtea Europeană a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală, sens în care invocă cauza Țară L. prin care s-a stabilit cu titlu de reparație morală suma de 1.000 euro, cauza T. în care suma cu titlu de reparație morală este de 1.600 euro sau cauza O. prin care suma de 1.000 euro a fost acordată cu titlu de reparație morală.
Deliberând asupra apelurilor, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din perspectiva art.479 alin.1 NCPC, Curtea de apel reține următoarele:
Cu privire la apelul declarat de către S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice:
Pârâtul apelant menționat a arătat că sentința pronunțată de către Tribunalul C.-S. este nelegală deoarece nu este în conformitate cu prev. de art. 539 din Codul de procedură penală.
Se susține că au fost ignorate prev. art. 539 alin. 2 C.pr.pen., dispoziții legale care impun condiția prealabilă de constatare a caracterului nelegal al privării de libertate, prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară sau prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței penale.
În speță, se susține că instanța penală nu a stabilit privarea nelegală de libertate a reclamantului, astfel că în mod greșit au fost acordate daune, în cuantum de 8.000 euro.
Criticile formulate de către apelantul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, față de actele și lucrările cauzei, sunt întemeiate.
Acțiunea în despăgubire introdusă de reclamantul C. I., a fost înregistrată la Tribunalul C.-S., ca primă instanță, la data de 30.07.2014, o acțiune civilă, supusă normelor procesuale reglementate de NCPP, intrat anterior în vigoare cât și normelor NCPC.
Reclamantul a invocat în drept dispozițiile art. 504 – 506 din VCPP, art. 20 și 23 din Constituția României și art. 453 NCPC, în ideea că urmărirea penală și judecarea cauzei în care a fost inculpat reclamantul s-a realizat înaintea datei intrării în vigoare a NCPP.
Această susținere este greșită, deoarece în speță, NCPP se aplică tuturor proceselor care încep după data intrării sale în vigoare, respectiv luna februarie 2014, cu excepțiile arătate în mod expres de legea de punere în aplicare.
Aceste excepții din legea de punere în aplicare nu se referă și la speța ce face obiectul prezentei judecății.
Ca atare, în mod necesar, și pentru respectarea legii, cererea de reparare a pagubei materiale sau a daunei morale, în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri, trebuie examinată conform dispozițiilor cap. VI din NCPP respectiv art. 539 – 542 CPP.
În această logică juridică, în speță, vor fi verificate îndeplinirea condițiilor prev. la art. 539 NCPP care asigură dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, speță invocată de către reclamant, diferită de ipoteza dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, reglementat la art. 538 CPP.
Potrivit prev. art. 539 alin. 1 CPP are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
Pentru a putea fi valorificat acest drept, aliniatul 2 al art. 539 impune condiția imperativă ca acest caracter nelegal al privării de liberate să fie stabilit, după caz, prin ordonanța procurorului, prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanței de judecată investită cu judecarea cauzei.
În speță, nu există asemenea acte.
Este adevărat că procesul penal în care a fost inculpat, și, în final achitat reclamantul C. I. s-a desfășurat în perioada_13, soluțiile de achitare fiind pronunțate atât de către prima instanță, respectiv Judecătoria Reșița, cât și de către instanța penală de control judiciar, Curtea de Apel Timișoara – Secția Penală, instanță care a pronunțat hotărârea definitivă.
Pe parcursul procesului penal, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de normele procesual penale în vigoare s-a realizat de către instanța penală, inclusiv verificarea măsurilor preventive luate față de inculpat, a temeiului legal al acestora.
Instanțele penale menționate, inclusiv Tribunalul C.-S., ca instanță penală de control judiciar a măsurii arestului preventiv, nu au stabilit caracterul nelegal al privării de libertate, în lipsa acestei decizii a instanței penale, instanța civilă nu se poate substitui în examinarea oportunității ș legalității măsurilor preventive adoptate pe parcursul derulării procesului penal.
Tocmai pentru a înlătura acest posibil arbitrariu, NCPP vine și tranșează în mod explicit modalitatea de apreciere și valorificare a dreptului la repararea pagubei, în cazul privării nelegale de libertate, stabilind în mod imperativ la art. 539 alin. 2 condițiile în care se poate discuta despre privarea nelegală de libertate, respectiv necesitatea stabilirii acestei ipoteze și acestui drept de către actorii principali ai procesului penal.
De altfel și practica judiciară anterioară intrării în vigoare a NCPP a reținut că se poate discuta despre reținerea sau arestarea nelegală, în condițiile în care prin ordonanța procurorului sau prin încheierea instanței penale s-a reținut în mod definitiv, în speța anume dedusă judecății, că sunt întrunite cerințele unei rețineri sau arestări nelegale.
În prezenta speță instanțele penale au încheiat procesul penal prin achitarea inculpatului C. I., reținând faza de urmărire penală și primele etape ale judecății în primă instanță cu măsuri de arestare preventivă, măsuri revocate pe parcursul procesului penal dar în legătură cu care, nu s-a reținut caracterul nelegal al acestor măsuri la momentul adoptării lor.
Cu atât mai mult, în astfel de spețe, în vederea acordării de despăgubiri, se impune, în sarcina instanței penale sau a procurorului, stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate.
Tocmai de aceea art. 541 NCPP prevede că acțiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă doar în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, a ordonanței procurorului sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară sau, în speță priovarea nelegală de libertate.
În cauză, nefiind urmate aceste etape procesuale obligatorii, în mod greșit Tribunalul C.-S. a admis acțiunea reclamantului și a acordat daune morale în cuantum de 8.000 euro, contravaloarea în lei și suma de 5900 lei reprezentând daune materiale.
Față de cele arătate, Curtea va admite apelul declarat de către pârâtul S. R. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice C.-S., împotriva sentinței civile nr. 2255 din 11.12.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
Va schimba în tot sentința atacată, în sensul că va respinge în totalitate acțiunea civilă introdusă de reclamantul C. I. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Împotriva sentinței Tribunalului C.-S. a formulat apel nemotivat și reclamantul C. I..
Apelul acestei părți va fi respins, prin raportare la argumentele care au justificat admiterea apelului pârâtului, cu atât mai mult cu cât reclamantul apelant nu a argumentat în nici un fel apelul declarat, probabil singura sa critică fiind legată de neacordarea cuantumului despăgubirilor, respectiv 100.000 euro daune morale și_ lei daune materiale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite apelul declarat de către pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice C.-S., împotriva sentinței civile nr. 2255 din 11.12.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
Schimbă în tot sentința atacată, în sensul că respinge în totalitate acțiunea civilă introdusă de reclamantul C. I. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Respinge apelul declarat de reclamantul C. I. împotriva aceleiași sentințe.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 4 iunie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
Dr. L. L. C. P.
GREFIER,
A. B.
Red. L.L. – 16.06.2015
Tehnored. A.B. –16.06.2015/ 5 ex./SM/ 3 . instanță, Tribunalul C.-S., Judecător: M. M.
Se comunica:
- Reclamantului apelant: C. I., Reșița, .. 22, jud. C.-S.,
- Pârâtului apelant: S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice C.-S., Reșița, .. 2, jud. C.-S.,
- Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
| ← Expropriere. Decizia nr. 105/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 107/2015. Curtea de... → |
|---|
