Cereri. Decizia nr. 239/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 239/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 03-06-2015 în dosarul nr. 239/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ – 10.04.2015
DECIZIA CIVILĂ NR. 239/R
Ședința publică din 3 iunie 2015
PREȘEDINTE: L. B.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatoarea . împotriva deciziei civile nr. 133/01.04.2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._/325/2012 al Curții de Apel Timișoara, în contradictoriu cu intimata L. I..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă pentru contestatoare domnul avocat Kasai M. și, pentru intimată, doamna avocat M. M., în substituirea doamnei avocat Vasii Kolla C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care se constată că, la data de 03.06.2015, au fost depuse motivele contestației în anulare, prin registratura instanței.
Reprezentanții părților arată că nu au cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra contestației în anulare.
Reprezentantul contestatoarei solicită admiterea contestației în anulare, anularea deciziei și fixarea unui termen pentru rejudecarea recursului, fără cheltuieli de judecată, pentru motivele arătate pe larg, în scris, în motivarea contestației. Apreciază că în cauză sunt incidentele dispozițiile art. 318 C.p.c.
Reprezentanta intimatei solicită respingerea contestației în anulare, cu cheltuieli de judecată. Precizează că îndreptarea unei erori materiale se face prin cerere separată și nu prin contestație în anulare.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 133/1.04.2015, Curtea de Apel Timișoara a respins recursul declarat de pârâta . Timișoara împotriva deciziei civile nr. 657/A/30.06.2014, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._/325/2012 reținând, în esență, următoarele:
Cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei, Curtea a respins-o, pentru că instanța de fond a calificat juridic corect cererea de chemare în judecată, dat fiind că, indicarea greșită a temeiului de drept de către reclamantă nu reprezintă un motiv de inadmisibilitate a acțiunii în raport cu dispozițiile art. 84 cu referire la art. 129 al. 4,5 C.p.c., judecătorul având obligația de a cere explicații părții, inclusiv în legătură cu temeiul juridic al demersului procedural pendinte.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea a reținut că acțiunea reclamantei a fost formulată înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, cu precizarea că debutul cursului prescripției este reprezentat de data la care hotărârea prin care pârâta a fost obligată la vânzare a rămas definitivă, respectiv data de 23.02.1011, sub imperiul vechiului Cod civil, în privința termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3,7 din Decretul nr. 167/1958.
Pe fondul recursului, Curtea a reținut corecta aplicare a Legii nr. 85/1992 în forma anterioară modificării art. 16 din Legea nr. 224/2011, înlăturând susținerile recurentei privind nepronunțarea de către tribunal asupra apărărilor sale, ca nefondate.
Astfel, Curtea a reținut că de la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 1904/10.02.2009 a Judecătoriei Timișoara (23.02.2011), pârâta avea obligația să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare asupra apartamentului în litigiu la prețul prevăzut de Decretul-Lege nr. 61/1990, în anexa 1 a acestui act normativ. Cum obligația de vânzare s-a născut la sus-menționata dată, instanța a reținut că pârâta nu se poate apăra prin invocarea dispozițiilor Legii nr. 244/2011 apărută în timpul judecății, întrucât, pe de o parte, trenarea operațiunii de vânzare se datorează pârâtei (vânzarea trebuind a fi făcută de îndată ce hotărârea de obligare a rămas definitivă) și, pe de altă parte, renunțând la judecata recursului, pârâta nu a invocat în recurs aplicabilitatea acestei legi, rămânând în vigoare dispozițiile sentinței civile nr. 1904/2009 a Judecătoriei Timișoara, care a statuat că vânzarea să fie făcută în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990, iar nu la prețul pieței (fila 8 alin. penultim din decizie).
În consecință, tribunalul s-a pronunțat motivat, necontradictoriu și cu referire precisă asupra incidenței în cauză a Legii nr. 244/2011, susținută de pârâta-recurentă, iar faptul că argumentele aduse de aceasta nu au fost examinate fiecare în parte nu constituie un motiv de nelegalitate, în sensul art. 304 pct. 7 C.pr.civ.
De asemenea, Curtea a reținut că, criticile recurentei vizând nelegala reținere în cauză a incidenței prevederilor Legii nr. 85/1992 în forma anterioară modificării prin Legea nr. 244/2011 sunt neîntemeiate.
Astfel, conform celor mai sus-arătate, în baza art. II din Legea nr. 244/2011 locuințele ce fac obiect al Legii nr. 85/1992 (situația în cauză) se vând la prețul stabilit de reglementările în vigoare la data începerii procedurii de vânzare.
Corespunde realității că, așa cum susține recurenta, procedurile de vânzare la care se referă sus-menționata normă presupun, printre altele stabilirea și determinarea prețului, însă momentul începerii acestor proceduri este reprezentat de manifestarea, de către persoana interesată, a intenției de a beneficia de prevederile Legii nr. 85/1992, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la o locuință ce întrunește condițiile cerute de lege pentru perfectarea vânzării.
Astfel, Legea nr. 85/1992 care reglementează vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație prevede la art. 7 alin. 1 că locuințele „construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi.”
Prin Decizia nr. 5/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a statuat cu caracter obligatoriu că, „în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, făcându-se referire la locuințele construite din fondurile statului, se stabilește că acestea „pot fi cumpărate” sau „vor fi vândute” ca atare, ceea ce subliniază că nașterea raportului juridic este la latitudinea titularului contractului de închiriere, care, fără a fi legat de vreun termen, poate formula cerere de cumpărare. De altfel, rațiunea acestei interpretări este impusă nu numai de conținutul neechivoc al textelor de lege menționate, dar și de scopul adoptării acestei legi, care este acela de a crea posibilitatea ca oricare chiriaș al unei locuințe construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat să devină proprietar al locuinței respective, prin cumpărare, în anumite condiții de preț și creditare”, aceste considerente fiind reluate și în cuprinsul Deciziei nr. 3/2013 a ÎCCJ, dată tot în interesul legii, ulterior apariției Legii nr. 244/2011.
Rezultă, astfel, că Legea nr. 85/1992 a instituit o . măsuri de protecție a chiriașilor din apartamentele ce intră sub incidența ei și că normele sale se interpretează în sensul producerii de efecte subsumate realizării acestui scop, art. 7 din lege consacrând „o normă de justiție socială” (Decizia nr. 814/2008 a Curții Constituționale).
Raportând aceste considerente la situația dedusă judecății, instanța a reținut că reclamanta a formulat cerere de cumpărare a locuinței cel mai târziu în anul 2006 când s-a adresat judecătoriei cu cererea înregistrată sub nr. dosar_ (dosar în care a fost pronunțată sentința nr. 1904/10.02.2009 la care s-a făcut mai sus referire) prin care, invocând refuzul pârâtei, a solicitat obligarea acesteia la vânzarea locuinței.
Or, acest moment este situat temporar anterior apariției Legii nr. 244/2011 invocată de recurentă și tot anterior instanța de judecată a stabilit că sunt îndeplinite cumulativ condițiile cerute pentru vânzare, astfel cum sunt enumerate în deciziile nr. 5/2008 și nr. 3/2013 date de ÎICCJ, respectiv: locuința să fie construită din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, iar locuința să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992.
Faptul că, potrivit susținerilor recurentei, unele formalități vizând perfectarea contractului trebuiau efectuate de un terț (OJCVL Timișoara) nu este de natură a amâna momentul începerii procedurilor de vânzare la o dată ulterioară celei mai sus-arătate, câtă vreme vânzarea presupune manifestarea de voință în acest sens a cocontractanților.
Or, în sensul sus-menționatelor decizii ale instanței supreme, Legea nr. 85/1992 limitează principiul autonomiei de voință a proprietarului locuinței obligându-l la vânzare în situația în care chiriașul își manifestă voința de a cumpăra respectiva locuință.
În consecință, reclamanta a înțeles să urmeze procedurile de vânzare la care se referă art. II din legea nr. 244/2011 anterior apariției acesteia, contrar susținerilor recurentei.
Din această perspectivă, referirile la corespondența purtată între părți și OJCVL Timișoara, la notificările formulate de reclamantă prin executor judecătoresc și la constatările acestuia, la contractul de închiriere încheiat între părți cu privire la locuință și la situația financiară a reclamantei, dincolo de faptul că vizează probele administrate și interpretarea acestora – și că, astfel, nu se constituie în critici de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ. ci eventual, în critici de netemeinicie în sensul art. 304 pct. 10, 11 C.pr.civ., abrogate la data pronunțării deciziei – nu se constituie în argumente de natură a atrage incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 244/2011.
Nefondate sunt și susținerile recurentei vizând greșita aplicare de către tribunal a dispozițiilor art. 1669 alin. 1 C.civ., potrivit cărora „Când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite.”
Astfel, recurenta a invocat că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile referitoare la suplinirea consimțământului de către instanță și la stabilirea prețului pentru argumentele expuse anterior.
Or, conform celor mai sus-arătate, prețul locuinței a fost stabilit în condițiile Legii nr. 85/1992 – astfel cum s-a dispus prin sentința civilă nr. 1904/10.02.2009 a Judecătoriei Timișoara, respectiv de Decret-Lege nr. 61/1990, în anexa 1 a acestui act normativ (în forma anterioară apariției Legii nr. 244/2011) susținerile recurentei vizând incidența art. I din această lege în sensul stabilirii prețului de vânzare prin raportare la prețul pieței nefiind întemeiate, pentru considerentele mai sus-arătate.
Conform celor expuse anterior, Legea nr. 85/1992 în forma aplicabilă în cauză a realizat o limitare a acordului de voință a părților.
Cum această limitare a vizat și modul de determinare a prețului locuințelor prin stabilirea imperativă a modului de calcul al acestora, iar, în cauză, prețul a fost determinat prin raportarea la criteriile stabilite de lege, susținerile recurentei vizând neîndeplinirea în cauză a acestei condiții cerute de art. 1669 alin. 1 C.civ. sunt nefondate.
Pe de altă parte, refuzul celui obligat de lege să vândă la prețul determinat conform dispozițiilor acestei legi de către expertul desemnat de instanță în condițiile art. 201 și următoarele C.pr.civ. apare ca fiind nejustificat în sensul menționatei norme legale, fiind nerelevant faptul că pârâta în sarcina căreia este stabilită obligația legală de vânzare este de acord cu vânzarea la alt preț, respectiv la cel al pieței și nu la cel determinat în condițiile legii și consemnat integral de reclamantă pe numele pârâtei.
Admițând cererea reclamantei și pronunțând o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare tribunalul a dispus, consecință a admiterii acestei cereri ca dreptul de proprietate dobândit cu acest titlu de reclamanta-cumpărătoare să fie intabulat în cartea funciară, reținând incidența dispozițiilor art. 896 alin. 1 C.civ.
Cum, potrivit celor mai sus-arătate, instanța de apel a reținut refuzul nejustificat al pârâtei de a încheia contractul, dispozițiile art. 896 alin. 1 C.civ. potrivit cărora „În cazurile în care cel obligat să transmită, să constituie ori să modifice în folosul altuia un drept real asupra unui imobil nu își execută obligațiile necesare pentru înscrierea în cartea funciară, se va putea cere instanței judecătorești să dispună înscrierea; dreptul la acțiune este prescriptibil în condițiile legii” au fost corect aplicate, contrar susținerilor recurentei.
Solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate astfel dobândit, reclamanta a invocat hotărârea judecătorească de obligare a pârâtei la vânzare.
Pronunțându-se asupra acestor cereri, instanța de apel a avut în vedere cele stabilite prin hotărârea judecătorească invocată cu privire la dreptul de creanță al reclamantei și la obligația corelativă a pârâtei, astfel că susținerile recurentei vizând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C.pr.civ. sunt neîntemeiate.
Criticile vizând cheltuielile de judecată acordate reclamantei sunt, de asemenea, neîntemeiate și au fost respinse, ca atare.
Astfel, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin concluziile puse la ultimul termen de judecată, reclamanta a solicitat în primă instanță obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (filele 4, 176 dosar fond).
Pe calea recursului (calificat ca fiind apel de către tribunal) declarat împotriva sentinței, reclamanta a solicitat modificarea sentinței primei instanțe în sensul admiterii acțiunii, solicitând acordarea cheltuielilor de judecată, cererea fiind formulată și la ultimul termen de judecată (filele 3, 205 dosar apel).
Cum, prin schimbarea sentinței, pârâta a căzut în pretenții în sensul art. 274 alin. 1 C.pr.civ. și în primă instanță, în mod legal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, fără ca tribunalul să fi dat mai mult decât s-a cerut (în sensul art. 304 pct. 6 C.pr.civ.), cum neîntemeiat susține recurenta.
Obligând pârâta la plata cheltuielilor de judecată în apel, instanța a avut în vedere dovezile (chitanțele) depuse la dosar de reprezentanta reclamantei apelante, recurenta neindicând argumentele pentru care cheltuielile astfel dovedite nu ar avea caracter cert și exigibil.
Faptul că reclamanta a achitat onorariul apărătorului ales în condițiile în care a formulat cerere de ajutor public judiciar nu se constituie în motiv de nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ., aceste susțineri putând fi examinate, eventual, în condițiile OUG nr. 51/2008 (cale urmată, de altfel, de pârâtă în apel).
Din perspectiva legalității deciziei sub aspectul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este nerelevantă prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ., plângerea penală pe care aceasta a formulat-o împotriva avocatului reclamantei.
În fine, contrar susținerilor recurentei, stabilind cuantumul cheltuielilor de judecată, tribunalul a defalcat suma totală cu referire la instanțe, cuantum și natura lor (fila 9 alin. 4 din decizie), eventuale erori de calcul ori nelămuriri putând fi invocate, față de dispozițiile art. 2812a C.pr.civ., numai în condițiile art. 281, 2811 C.pr.civ. și nu pe calea recursului.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C.p.c., context în care susține că hotărârea atacată este rezultatul unei greșeli materiale, în privința:
- reținerii incidenței dispozițiilor art. 896 (1) C.civ., art. 1669 (1) C.civ.
- ignorării deciziei civile nr. 657/A/30.06.2014 a Tribunalului T. prin care s-a stabilit că litigiul se supune vechiului cod civil
- reținerii eronate de la pag. 10 paragraf 4 a faptului că recurenta nu a invocat nelegalitatea hotărârii sub aspectul reținerii momentului de la care curge termenul de prescripție
- soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului la acțiune
- nepronunțarea instanței asupra excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei ca urmare a reținerii eronate a dispozițiilor art. 27 (3) din Legea nr. 7/1996, normă abrogată prin . Legii nr.71/2011, în raport cu data introducerii acțiunii, 02.08.2012
- eroarea de la pagina 12 paragraful 7 din hotărâre, căci tribunalul nu a uzat de prevederile art. 1669 (1) C.civ.
Verificând contestația în anulare astfel formulată din perspectiva dispozițiilor art. 318 C.p.c., Curtea constată că în cauză nu sunt incidente cele două ipoteze ale sus-menționatei norme, căci instanța de recurs a analizat în detaliu toate motivele de recurs invocate de către pârâtă, astfel cum se poate observa din considerentele deciziei atacate, pronunțându-se și asupra celor două excepții- excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei și excepția prescripției dreptului la acțiune.
Împrejurarea că referirile instanței de recurs la aceste excepții s-a făcut din perspectiva criticilor aduse de recurenta pârâtă la hotărârea în discuție, Curtea concluzionând în privința legalității hotărârii tribunalului, nu este de natură a susține critica conform căreia instanța nu a analizat, de exemplu, momentul de la care curge prescripția invocată, în condițiile în care Curtea a plasat corect litigiul sub imperiul vechiului cod și a dat eficiență normelor incidente în materie de prescripție, astfel cum corect a și motivat.
În alte cuvinte, Curtea constată că în cauză nu se poate susține nepronunțarea instanței de recurs la vreunul din motivele de recurs.
M. mult, în considerentele hotărârii sunt enumerate toate motivele de recurs, analiza lor fiind punctuală, iar nu globală.
Cât privește pretinsele greșeli materiale săvârșite de instanța de recurs, Curtea constată că greșelile invocate în cuprinsul prezentei contestații nu sunt de natura celor vizate de dispozițiile art. 318 C.p.c., respectiv de natură să influențeze soarta procesului. Mai mult, apelul instanței de recurs la unele norme juridice nu poate fi integrat în sfera desemnată de sintagma erori de tip material, ci, eventual, în sfera erorilor de judecată, care nu pot fi îndreptate pe calea contestației în anulare.
Așa fiind, în baza art. 318 C.p.c., Curtea va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea . Timișoara împotriva deciziei civile nr. 133/01.04.2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._/325/2012.
Văzând că intimata nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea . Timișoara împotriva deciziei civile nr. 133/01.04.2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._/325/2012.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 3.06.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
L. B. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. L.B.- 04.06.2015;
Tehnord. C.J.- 10.06.2015; 2 ex.
Instanță de recurs: Curtea de Apel Timișoara
Judecători: F.Ș., G. O., R. R.
| ← Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 107/2015. Curtea de... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 232/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
