Reziliere contract. Hotărâre din 22-09-2015, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 22-09-2015 în dosarul nr. 157/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 157
Ședința publică din 8 septembrie 2015
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamantul K. R. împotriva sentinței civile nr. 118/21.01.2015 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații C. O., C. R. și C. A., având ca obiect reziliere contract.
La apelul nominal, lipsă părțile.
Procedura fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 8 septembrie 2015, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și prin care s-a amânat pronunțarea la data de 15 septembrie 2015 și, mai apoi, pentru astăzi, 22 septembrie 2015.
În termenul de pronunțare reclamantul K. R. a depus la dosar, prin registratura instanței, la data de 11.09.2015, concluzii scrise, iar intimații C. O., C. R. și C. A., la 15.09.2015, au depus înscrisuri însoțite de concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul T. sub nr._ la data de 02.04.2014, reclamantul K. R. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu pârâtul C. O., să dispună rezilierea contractului de împrumut încheiat la data de 29.07.2011 și modificat prin convenția de plată încheiată la data de 28.09.2012, consfințită prin încheierea de data certă nr. 04/28.09.2012 de avocat A. M. P., restituirea echivalentului în lei a sumei de 123.015 euro, la cursul BNR de la data introducerii acțiunii, adică 547.416,75 lei, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, reclamantul a învederat instanței faptul că, la data de 29.07.2011, în calitate de împrumutător, a încheiat cu pârâtul C. O., în calitate de împrumutat, un contract de împrumut cu privire la suma de 126.000 de euro, pe care acesta din urma trebuia să o restituie până la data de 31.12.2013, având un termen de gratie de 3 luni, respectiv până la data de 31.03.2014.
Ulterior acestuia act, a intervenit un nou act juridic, între aceleași părți, intitulat „Convenție de plată”, ce a fost consfințit prin încheierea de dată certă nr. 04/28.09.2012 de avocat A. M. P.. Prin acest nou act juridic, părțile au înțeles să modifice condițiile contractuale stabilite inițial prin contractul de împrumut. Astfel, împrumutul în sumă de 126.000 Euro acordat debitorului-pârât trebuia să fie restituit lunar, până la sfârșitul fiecărei luni, în cuantum de minim 500 Euro pe o perioada de maxim 21 ani, în contul bancar nr._ VR-Bank Landshut eG, BLZ_ 00, deschis în Germania. Însă, împrumutatul-pârât a înțeles să restituie din întreaga sumă, doar 2985 euro, încetând din luna mai a anului 2013, orice fel de plată.
Deși a încercat de nenumărate ori rezolvarea, pe cale amiabilă, a diferendului, reclamantul a precizat că s-a lovit, de fiecare dată, de refuzul pârâtului de a da curs soluționării acestuia.
Ca urmare a acestor fapte enumerate mai sus, reclamantul consideră că i s-au adus grave prejudicii patrimoniale, care-l îndrituiesc la repararea lor.
Totodată, acesta a mai învederat faptul că se îndeplinesc condițiile antrenării răspunderii civile contractuale, constând în nerespectarea obligațiilor contractuale ale pârâtului, precum și culpa acestuia în neexecutarea respectivelor obligații.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1549 alin. l, art. 1635-1646, art.1488, art.1489 alin. l, art.1516 alin. l și alin. 2 pct. 2, art. 2158 - 2170, art. 1562-1565 din Noul Cod Civil, OG. 13/2011, OG. 80/2013 și pe dispozițiile art. 194 și 451 din noul cod de procedura civilă.
La data de 28.05.2014, pârâtul C. O., prin avocat, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii și, în ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și nefondată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, a reluat starea de fapt indicată de reclamant, considerând că, în ceea ce privește legea civilă aplicabilă contractului de împrumut încheiat între părțile litigante, aceasta este vechiul cod civil, întrucât noul cod civil se aplică raporturilor juridice intervenite după data de 01.11.2011, or raportul dedus judecații a fost încheiat la 29.07.2011, respectiv anterior intrării în vigoare a noului cod civil, (dispozițiile legale din vechiul cod civil sunt reprezentate de art. 1576-1590 Cod civil din 1864).
Prin Convenția de plată din 22.09.2012 autentificată de avocat A.-M. P., certificată de către un avocat în ceea ce privește identitatea părților, data întocmirii și mai ales conținutul acestuia, părțile hotărăsc de comun acord să modifice doar termenul de plată și sumele care se achită, statuând în mod ferm faptul că termenul de plată este o perioadă de maxim 21 de ani.
În opinia sa, și acestui script (raport juridic modificator) i se aplică vechea legislație, respectiv vechiul cod civil, având în vedere că prin acesta se modifică doar două clauze contractuale ale unui contract încheiat sub imperiul vechiului cod civil. Raportului juridic intervenit între părțile litigante nu i se aplică nicio prevedere din Noul Cod Civil, întrucât actul de împrumut a fost încheiat înainte de . noii legi care are aplicabilitate imediată.
Față de prevederile art. 1576 Cod Civil (1864), împrumutul de consumație încheiat de părți este un contract cu titlu gratuit, fără a se percepe o dobândă, iar, conform principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 Cod Civil (1864), în cazul împrumutului de bani, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor, cu excepția cazului când prin acte normative speciale se dispune altfel. Astfel, în atare situație, față de faptul că nu s-a ajuns la scadența obligației asumate prin contract, solicitarea înainte de termen este nefondată și neîntemeiată.
În același sens, a precizat că obligația de restituire a împrumutului este sancționată cu o acțiune personală (izvorâtă din contract), ce aparține împrumutătorului sau succesorilor săi în drepturi, iar acțiunea se prescrie în termenul general de 3 ani, conform Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (termenul de prescripție începe să curgă în mod diferit în funcție de scadență: în cazul împrumutului cu termen, dreptul material la acțiune se naște în momentul expirării termenului - art. 7 alin. 1 și alin. 5 din Decretul 167/1958).
Dacă plata este întârziată culpabil peste momentul scadenței, daunele-interese compensatorii se vor calcula după momentul pronunțării hotărârii. În caz de întârziere, împrumutatul datorează daune-interese moratorii de la data cererii de chemare în judecată (art. 1586 Cod Civil -1864), care în materia împrumutului bănesc sunt echivalente cu dobânda legală (art. 1088 Cod Civil -1864), motiv pentru care a solicitat instanței să observe că temeiul de drept privind solicitarea dobânzii legale este unul nefondat.
În ceea ce privește condițiile răspunderii civile contractuale, pârâtul a precizat că, la acest moment, nu se impune observarea îndeplinirii sau neîndeplinirii acestor condiții, ca urmare a faptului ca nu s-a ajuns la scadența solicitării întregii sume de 547.416,75 lei.
În drept, pârâtul și-a întemeiat susținerile pe dispozițiile legale invocate în cuprinsul întâmpinării.
La primul termen de judecată din data de 17.09.2014, reclamantul, prin avocat, în contradictoriu cu pârâții C. O., C. A. și C. R., a formulat o cerere adițională, prin care a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului C. O. la plata dobânzii legale aferente debitului principal de restituit, de la data de 21.05.2013 până la data introducerii prezentei acțiuni; să constate inopozabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții C. O., C. A., pe de-o parte, și C. R., pe de altă parte, autentificat sub nr.599/30.09.2013 de BNP P. D. C. și a actului de donație, încheiat între aceleași părți, autentificat sub nr.597/30.09.2013 de BNP P. D. C..
În fapt, a arătat că la data de 30.09.2013 pârâții C. O. și C. A., în calitate de soți, având ca bun comun un imobil în localitatea Timișoara, ..45. jud. T., înscris în CF Timișoara cu nr._._-C1-U1, 40I632-CI-U2, au înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului descris pârâtei C. R.. Înstrăinarea dreptului de proprietate s-a făcut prin actul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr.599/30.09.2013 de BNP P. D. C., și prin actul de donație, încheiat între aceleași părți, autentificat sub .597/30.09.2013 de BNP P. D. C.. Pârâții C. O. și C. A., prin respectivele acte de înstrăinare, și-au constituit un drept de uzufruct viager asupra imobilului înstrăinat. A menționat faptul că, pârâta C. R. este fiica pârâților C. O. și C. A..
Reclamantul a mai precizat că deține o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtului C. O..
Înstrăinarea imobilului, între pârâți, a avut loc la o dată ulterioară încheierii contractului de împrumut și a avut drept scop devalizarea patrimoniului acestuia din urma, pentru a nu mai putea fi urmărit în vederea realizării creanței. În opinia sa, debitorul, în mod deliberat, și-a sărăcit patrimoniul, prin înstrăinarea singurului bun imobil pe care îl deținea și a cărui valoare poate fi apreciată ca fiind una considerabilă, creându-i, astfel, un prejudiciu care nu poate fi reparat decât prin anularea actelor de înstrăinare.
Totodată, în opinia sa, debitorul a efectuat o operațiune speculativă, urmărind în mod fraudulos să îi creeze un prejudiciu prin punerea în imposibilitatea recuperării debitului. Prin urmare, reclamantul consideră că îndeplinește condițiile cerute de lege pentru promovarea acțiunii pauliene.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1562-1565; O.G. 13/2011.
La data de 27.11.2014, pârâții, prin avocat, au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității cererii adiționale și excepția de netimbrare a acțiunii revocatorii, iar în ceea ce privește fondul cauzei, au solicitat respingerea cererii adiționale, ca neîntemeiată și nefondată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce privește excepția nulității cererii adiționale, pârâții au arătat că, în conformitate cu prevederile art. 194 lit. c Noul Cod de procedură civilă, coroborat cu art. 196 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, cererea de chemare în judecată și implicit cererea modificatoare va cuprinde sub sancțiunea anulării, obiectul cererii.
Luând în considerare ultimele modificări aduse Noul Cod de procedură civilă prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, cererea de chemare în judecată trebuie să conțină un calcul concret al solicitărilor, respectiv al obiectului, după prețuirea reclamantului.
Astfel, pârâții au solicitat instanței să observe că, în primul rând reclamantul înțelege să solicite plata dobânzii legale de la o anumită dată până la data introducerii acțiunii, fără să indice în concret un cuantum exact. Lipsa determinării acestei sumei se răsfrânge asupra apărării pârâtului și determină imposibilitatea invocării în cunoștință de cauză a excepțiilor.
Pe fondul acestei solicitări, au învederat instanței faptul că pârâtul și-a îndeplinit obligațiile contractuale, iar obligarea acestuia la plata de dobânzi legale a unor sume achitate este nefondată.
În ceea ce privește fondul cererii adiționale, în fapt, soții C. au înstrăinat dreptul de proprietate asupra unui imobil către C. R. prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, cât și a unui contract de donație la 30.09.2013.
Acțiunea pauliană se fondează pe principiul responsabilității delictuale, în sensul că atât debitorul cât și terțul dobânditor trebuie să fie de conivență la momentul încheierii actelor de înstrăinare și să urmărească fraudarea intereselor creditorului.
În speța pendinte nefiind îndeplinită condiția creării insolvabilității totale sau parțiale, acțiunea reclamantului se privește a fi neîntemeiată, astfel încât nu se impune a se mai analiza în mod concret celelalte condiții solicitate de lege pentru promovarea acestei acțiuni, atât timp cât condițiile acțiunii revocatorii trebuie îndeplinite cumulativ și nu independent una de alta.
Mai mult, bunul înstrăinat reprezenta un bun comun, iar prin acțiunea pendinte nu se înțelege a se solicita și partajul bunurilor achiziționate în timpul căsătoriei pentru a se putea evidenția în mod concret care este cota ce aparține dlui C. O. din respectivul bun comun.
Având în vedere dispozițiile art. 975 Cod civil, pârâții au arătat că actul a cărei inopozabilitate se cere este încheiat sub vechiul cod civil fiind aplicabile în speța pendinte reglementările vechiul cod în ceea ce privește acțiunea pauliană, instanța poate că constate că actul de vânzare-cumpărare nu poate fi considerat un act viclean, nefiind dovedită vinovăția părților contractante la încheierea lui (dna C. A. și C. R. necunoscând faptul ca dl C. a încheiat un contract de împrumut și că vânzarea imobilului ar reprezenta o diminuare a patrimoniului dlui C.).
În drept, pârâții și-au întemeiat susținerile și apărările pe dispozițiile legale invocate în cuprinsul întâmpinării.
Prin notele scrise depuse la dosar la data de 18.12.2014 (fila 70), reclamantul, prin avocat, a învederat instanței că renunță la dobânda legală aferentă debitului principal de restituit pentru perioada cuprinsă între data de 10.02.2014 și 17.09.2014, așa cum a solicitat prin cererea adițională (fiind depusă ulterior și procura speciala în acest sens, fila 69 dosar), înțelegând să solicite dobânda legală aferentă perioadei 21.05._14, în sumă de 23.685,60 lei, al cărei mod de calcul a fost evidențiat.
Pârâții nu au mai susținut excepțiile de netimbrare și de nulitate invocate prin întâmpinări, față de situația că taxa de timbru fixată de către instanță a fost achitată, iar obiectul cererii adiționale a fost precizat prin notele de ședința de la fila 70 dosar.
Prin sentința civilă nr. 118/21.01.2015 pronunțată în dosarul susmenționat, Tribunalul T. a respins, ca nefondată, acțiunea civilă formulată de reclamantul K. R. în contradictoriu cu pârâții C. O., C. R. și C. A., fără a acorda cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, între părțile litigante, la data de 29.07.2011, a fost încheiat un contract de împrumut constatat prin înscris sub semnătura privată, intitulat act de împrumut la 29.07.2011, prin care reclamantul i-a remis pârâtului cu titlul menționat suma de 126.000 euro, cu obligația de restituire la data de 31.12.2013, cu un termen de grație de trei luni, respectiv până la data de 31.03.2014, cu mențiunea expresă că depășirea de către debitor a termenului de gratie dă dreptul creditorului să procedeze la recuperarea creditului, utilizând orice mijloace pe care legea le permite.
În ce privește executarea obligației de restituire, părțile au înțeles să stipuleze că rambursarea se va realiza într-o singura tranșă, convenindu-se însă în mod expres și posibilitatea eșalonării în tranșe lunare de minim 5.000 euro, fără fixarea unor termene scadente pentru tranșele de plată.
Subsecvent, la data de 22.09.2012, prin actul adițional la contract constatat prin înscris sub semnătură privată cu dată certă intitulat convenție de plată, părțile au înțeles să modifice contractul de împrumut exclusiv în privința perioadei pe care împrumutul a fost acordat (21 ani), a cuantumului ratelor lunare și a scadențelor acestora, prevăzându-se în mod expres că împrumutul să fie restituit lunar, până la sfârșitul fiecărei luni urmând a fi achitată o rată în cuantum de minim 500 euro, pe o perioadă de maxim 21 ani, într-un anumit cont bancar din Germania deschis pe numele reclamantului, cu menținerea celorlalte clauze din actul de împrumut încheiat la data de 20.07.2011.
În același timp, a fost înlăturat în mod implicit și beneficiul termenului de grație, nemaisubzistând nici clauza potrivit căreia depășirea de către debitor a acestui termen dă dreptul creditorului să procedeze la recuperarea întregului credit.
Tribunalul a constatat că, în speță, contractul de împrumut supus analizei este guvernat de Codul civil din 1864, întrucât fiind încheiat sub regimul acestuia, este incidentă regula tempus regit actum dedusă din principiul activității legii civile și al neretroactivității legii civile noi, consacrat legislativ atât de art.1 din Codul civil din 1864, cât și de art.6 din Codul civil din 2009.
Cu referire la actele juridice în general, art.6 alin.3 stipulează că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor, iar art.6 alin.5 prevede ca dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după ., precum și situațiilor juridice născute după ..
Cu referire la contracte în special, art.102 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a Codului civil reia același principiu evocat: contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa, cu precizarea expresă că modificarea contractului este necesar a se face cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării (același tempus regit actum, aplicabil actului adițional, în privința condițiilor de fond și de forma prevăzute de noua lege).
În concluzie, regimul juridic al contractului de împrumut încheiat între părți este reglementat de art. 1576 - 1590 din Cod civil de la 1864, neputându-se aprecia că ar putea fi aplicabil noul cod civil nici în privința termenelor de plată (termenul, ca modalitate ce afectează obligația civilă), cu toate consecințele ce ar deriva de aici în privința punerii în întârziere/întârzierii de drept, a decăderii din beneficiul termenului sau a datei de la care curg dobânzile ca daune moratorii. Aceasta pentru că, pe de o parte, deși termenele de plată au fost fixate în mod expres prin actul adițional, posibilitatea eșalonării obligației de restituire a fost recunoscută de părți prin chiar actul inițial, iar, pe de alta, interpretarea, efectele, executarea și încetarea contractului sunt guvernate de legea în vigoare la data încheierii sale și nu la data modificării.
Sub același aspect, a fost înlăturată susținerea reclamantului (cuvântul pe fond) potrivit căreia, prin actul adițional, părțile au procedat la novarea obiectivă (prin schimbare de obiect) a contractului inițial, întrucât este evident că obiectul contractului (operațiunea juridică) a rămas același (împrumut), fiind inserate doar clauze cu privire la modalitatea de executare a obligației de restituire a împrumutului; nu este astfel îndeplinită condiția esențială a obligației noi prevăzută de art.1609 C.civ. din 2009, în vigoare la data pretinsei novări.
Art. 1576 Cod Civil de la 1864 definește împrumutul de consumație (mutuum) ca fiind contractul prin care o persoană, numită împrumutător, transmite unei alte persoane, numită împrumutat, dreptul de proprietate asupra unor lucruri fungibile (de gen) și consumptibile, cu obligația pentru împrumutat de a restitui la scadență o cantitate egală de lucruri de același gen și calitate.
În privința caracterelor sale juridice, în mod constant împrumutul de consumație a fost calificat ca un contract real, unilateral, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, după cum părțile stipulează sau nu că obligația este purtătoare de dobânzi. În speță, părțile au încheiat un contract de împrumut cu titlu gratuit, în condițiile în care împrumutătorul nu a solicitat o dobândă, ca echivalent al folosinței capitalului de către împrumutat.
Caracterele juridice ale contractului de împrumut determină și efectele sale juridice, ca și modalitățile de încetare aplicabile.
Astfel, reclamantul a solicitat rezilierea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligației de plată a ratelor pe durata a 9 luni (10.02._14), în pofida opiniei unanim acceptate potrivit căreia această sancțiune civilă este aplicabilă, în principiu, contractelor bilaterale sinalagmatice (caracterizate prin obligații reciproce și interdependente), fiind admisă, cu titlu de excepție, și în cazul contractelor unilaterale cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dar grevate de o sarcină pentru gratificat.
În cazul contractului de împrumut, s-a apreciat că o astfel de sancțiune ar putea fi incidentă în cazul în care, în afara obligației de restituire, împrumutatul își asumă și alte obligații pe care nu le respectă, cum ar fi cea de plată a dobânzii convenite la scadență (împrumutul oneros) sau de folosire a sumei împrumutate pentru o altă destinație decât cea pentru care a fost acordat ori de neprezentare a garanțiilor stipulate, în cazul împrumutului cu titlu gratuit.
Nefiind incidentă în speță niciuna dintre situațiile evocate, tribunalul a concluzionat asupra faptului că neexecutarea la termenele stipulate o obligației de restituire nu este sancționabilă prin reziliere.
Chiar în ipoteza în care, pentru considerente de echitate și utilitate, s-ar admite aplicarea menționatei sancțiuni și în cazul contractului de împrumut cu titlu gratuit, tribunalul a observat că, în cazul contractului de față, încheiat ca o favoare pentru pârât, dat fiind caracterul gratuit și eșalonarea comodă a ratelor, prin raportare la cuantumul mare al sumei totale acordată cu titlu de împrumut (126.000 euro) și la perioada îndelungată de restituire (21 de ani), neexecutarea pe durata a 8 luni (iunie 2013-ianuarie 2014, în condițiile în care la dosar există dovada plaților în lunile mai 2013 și februarie 2014 – filele 36-37 dosar) prezintă configurația unei neexecutări de mică însemnătate (4.000 euro), ce nu este de natură a atrage sancțiunea desființării contractului; pe de altă parte, aplicarea sancțiunii nici nu mai apare ca oportună în condițiile în care obligația de plată a fost executată începând cu o dată anterioară introducerii acțiunii, până la data de 15.09.2014 fiind achitată o sumă de 5 500 euro (filele 37-40 dosar; executarea obligației a fost recunoscută de către pârât, prin reprezentant, la termenul de judecată din 29.10.2014, când, față de ordinele de plată depuse la dosar de către pârât, a învederat instanței că pârâtul nu a restituit întreaga sumă acordată cu titlu de împrumut, iar la termenul de judecată din 10 decembrie 2014, reclamantul, prin reprezentant, a învederat că a solicitat rambursarea anticipată a întregului debit întrucât timp de 9 luni, pârâtul nu a achitat ratele de împrumut, procedând ulterior la achitarea ratelor scadente; de asemenea, în cadrul cuvântului pe fond, și-a reiterat poziția în sensul că achitarea pe durata procesului a ratelor scadente nu înlătură aplicarea sancțiunii rezilierii contractului), iar jurisprudența este constantă în sensul că incidența sancțiunii este înlăturată și în ipoteza în care obligația este executată sub durata procesului, eventual și în faza căilor de atac.
Mențiunile inserate ulterior de către pârât pe ordinele de plată cu privire la imputația plății nu prezintă semnificație juridică, câtă vreme acestea nu au fost făcute cu respectarea exigentelor art.1110 C.civ. din 1864 (debitorul poate face imputația când plătește), urmând a se face aplicația art.1113, ce instituie prioritatea datoriilor scadente (referirea la dispozițiile vechiului cod se impune și sub acest aspect, modurile de stingere a obligațiilor prevăzute de noul cod fiind aplicabile doar cu privire la obligațiile extracontractuale născute anterior – art.118 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a codului civil).
Potrivit foilor de vărsământ de la filele 73-75 dosar, pârâtul a continuat a achita ratele aferente lunilor noiembrie 2014-ianuarie 2015.
Analizând cererea reclamantului de decădere a pârâtului din beneficiul termenelor ulterioare, acordate exclusiv în beneficiul său, tribunalul a constatat că nu este incident niciunul dintre cazurile de natură a atrage aceasta sancțiune, în condițiile în care nu a fost invocată, ca motiv al acestei cereri, insolvabilitatea pârâtului, iar în contract nu au fost prevăzute garanții pe care acesta din urmă să nu le fi acordat sau micșorat (art.1022-1025 din Codul civil din 1864).
În privința petitului cu obiect dobânzi legale ca daune moratorii pentru neîndeplinirea la termen a obligației de plata a ratelor pe durata executării cu întârziere, tribunalul a observat că potrivit art. 1586 Cod Civil din1864 (ca o aplicație particulară a art.1088), împrumutatul datorează daune-interese moratorii doar de la data cererii prin judecată a împrumutului, motiv pentru care cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata dobânzilor pe durata 10.02._14 apare ca nefondată, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat, sumele restante au fost achitate.
Tribunalul a mai reținut că acțiunea pauliană declanșată de către reclamant pentru protecția creanței sale, cu privire la vânzarea și, respectiv donația perfectate de soții C. în favoarea fiicei lor, este guvernată de dispozițiile Codului civil din 2009, întrucât este incidentă norma tranzitorie cuprinsă în art. 116 Legea nr.71/2011 potrivit căreia dispozițiile art. 1.558-1.565 din Codul civil se aplică și creditorilor ale căror creanțe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare, dacă scadența se situează după această dată.
Reglementând acțiunea revocatorie, art.1562-1563 din Codul civil din 2009 stipulează după cum urmează: dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate; un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate; creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii.
Față de cele mai sus argumentate în privința petitului în reziliere, tribunalul a apreciat ca neoportună deopotrivă, la momentul analizei, și aplicarea sancțiunii inopozabilității actelor juridice evocate, întrucât reclamantul nu a dovedit o prejudiciere a drepturilor sale care să constea în micșorarea gajului general de natură să creeze sau să mărească o stare de insolvabilitate a pârâtului; dimpotrivă, ordinele de plată depuse la dosar, unele dintre ele pentru sume de 2000 euro, ca și plățile efectuate în mod curent către reclamant sub durata procesului dovedesc deținerea de către pârât a unui activ suficient pentru achitarea transelor de împrumut, în condițiile în care la această dată creanța nu este exigibilă în întregul ei, iar, în privința ratelor viitoare situația patrimonială a pârâtului poate cunoaște schimbări.
Nefiind îndeplinite aceste condiții prevăzute în mod cumulativ pentru admisibilitatea acțiunii pauliene, nu se impune a se mai analiza celorlalte condiții prevăzute de lege privitoare la complicitatea la fraudă a terțului achizitor.
Pentru aceste considerente și în temeiul dispozițiilor legale evocate, tribunalul a respins demersul judiciar al reclamantului în întregul său și, văzând dispozițiile art.453 C.proc.civ., a constatat că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamantul K. R., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii cererii principale de judecată și cererii adiționale.
În motivare, a reluat conținutul sentinței pronunțate de prima instanță, arătând că, în analiza cazului de față, s-a făcut o greșită aplicare în timp a legii civile cu privire la efectele, executarea și încetarea contractului încheiat printr-un înscris cu data certă la data de 22.09.2012, intitulat Convenție de credit (actul adițional ce a modificat contractul de împrumut încheiat printr-un înscris sub semnătură privată la data 29.07.2011). De asemenea, interpretarea celor două contracte s-a făcut in mod eronat.
Astfel, părțile, în contractul de împrumut încheiat în data 29.07.2011 au convenit ca împrumutul acordat sa fie restituit pana la data de 31.12.2013, cu un termen de gratie de 3 luni de zile, respectiv pana la data de 31.03.2014, depășirea acestui termen de gratie dându-i posibilitate reclamantului să purceadă la recuperarea întregului credit, prin utilizarea oricăror mijloace legale. Cu privire la restituirea sumei împrumutate, au stabilit ca aceasta să se facă ., existând însă si posibilitatea rambursărilor parțiale (în tranșe de minim 5000 de euro). Din analiza gramaticală rezultă în mod indubitabil, ca părțile nu au stabilit ca împrumutul acordat sa fie restituit în transe lunare, așa cum, in mod eronat, a reținut instanța de fond. Conform înțelegerii contractuale, pârâtul putea să restituie oricând, pana la împlinirea termenului de gratie acordat, si anume data de 31.04.2014, suma împrumutata, fie printr-o singura transa, fie prin mai multe transe, însa aceasta transa sa nu fie mai mică de 5ooo de euro.
In continuare, arată că, prin actul adițional, încheiat la data de 22.09.2012 printr-un înscris cu dată certă, părțile au convenit să modifice contractul de împrumut inițial, stabilind că restituirea sumei de_ de euro să se facă în rate lunare de câte 500 de euro minim, cu scadenta de plata pentru acestea la sfârșitul fiecărei luni în parte. De asemenea, prin acest act adițional, s-a instituit un termen de maxim 21 ani pentru restituirea împrumutului acordat, față de cel din contractul inițial, de 2 ani si trei luni ca termen de gratie. Prin instituirea termenului de 21 de ani pentru restituirea împrumutului, precum si a modului de restituire in rate lunare s-au modificat si condițiile de încetare a contractului inițial. Din interpretarea sistemică a celor doua contracte, rezultă că actul adițional a modificat punerea in întârziere, efectele, executarea si încetarea contractului inițial.
In privința legii civile, textul art. 6 alin. (1) NCC prevede ca este aplicabila cat timp este in vigoare si ca ea nu are putere retroactive. Sunt consfințite, astfel, doua reguli de aplicare fundamentale de aplicare in timp a legii civile care, în materialitatea lor, prezidează soluționarea conflictelor de legi civile rivale. Prima impune neretroactivitatea legii civile noi, în sensul că trecutul juridic (facta praeterita) scapă acțiunii acesteia. A doua circumscrie aplicarea imediata a legii civile tuturor actelor si faptelor juridice încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după ., efectelor acestora, precum si situațiilor juridice născute după . art. 6 alin. (5). Esențial, este vorba de acte, fapte si situații juridice actuale.
De asemenea, dispozițiile noului Cod civil sunt de aplicabilitate imediată si in materia punerii in întarziere a debitorului (art. 1521-1526 C. civ.), indiferent daca raportul juridic in legătura cu care se realizează punerea în întârziere s-a născut înainte sau după 1 octombrie 2011, dar numai pentru obligații scadente începând cu 1 octombrie 2011 (art. 114 din Legea nr. 71/2011).
Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, in cazul contractelor cu executare succesivă, aplicarea principiului „tempus regit actum", pentru succesiunea legilor civile în timp, are ca efect faptul că fiecare dintre prestațiile succesive executate și fiecare dintre obligațiile asumate în cadrul contractului sunt guvernate de reglementările în vigoare la momentul executării, obligațiile reciproce executându-se succesiv (în timp). Prin urmare, chiar dacă un contract cu executare succesivă este guvernat de o lege, efectele, respectiv executarea prestațiilor succesive pot fi guvernate de o altă lege, în funcție de legea în vigoare la fiecare dintre aceste momente.
Pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privința condițiilor de validitate, ci și pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după . unei noi legi), pentru executarea obligațiilor asumate de părți, pentru încetarea actului juridic. Această regulă se desprinde atât din dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) C.civ. (reluate în art. 3 și art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât și din art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa".
Din art. 102 alin.2 din Legea nr. 71/2011 rezultă că modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării, iar elementele ce nu fac obiectul modificării sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat contractul; încetarea contractului sub imperiul noii reglementari civile este reglementată la art. 1321 din Codul Civil, dispoziție legală care enumeră expres unele cazuri de încetare: executarea, acordul de voințe al părtilor, denunțarea unilaterala, expirarea termenului, îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției si imposibilitatea fortuita de executare, si, totodată, statuează ca, prin lege, se pot stabili si alte cazuri de încetare a contractului.
Un caz special de încetare a contractului stabilit de lege conform textului legal sus-menționat este rezilierea contractului, acesta fiind reglementat în Secțiunea a 5-a „Rezoluțiunea, rezilierea si reducerea prestațiilor" din Capitolul II „Executarea silita a obligațiilor" al Titlului V „Executarea obligațiilor" din Cartea a V-a „Despre obligații" din Codul civil (art. 1549 - 1554).
Astfel, pentru a fi in situația de a invoca rezilierea contractului trebuie îndeplinite in prealabil doua condiții cumulative: (i) debitorul sa fie in întârziere, si (ii) sa nu existe nicio justificare pentru neexecutarea obligațiilor contractuale.
Referitor la prima condiție a acționarii mecanismului rezilierii, respectiv punerea in întârziere a debitorului, aceasta operațiune se realizează in conformitate cu dispozițiile Secțiunii a 2-a „Punerea in întârziere a debitorului" din Capitolul II.
In materie contractuală, debitorul este de drept in întârziere, potrivit art. 1523 alin. 2, lit. c din Codul Civil, dacă "... fiind vorba de o obligație cu executare succesiva, refuza ori neglijează sa își execute obligația in mod repetat.".
In ceea ce privește rezilierea judecătoreasca aceasta va putea fi dispusa de instanța judecătoreasca daca sunt îndeplinite cele doua condiții cumulative la care am făcut referire anterior, precum si daca neexecutarea este repetata in cazul contractelor cu executare succesiva (art. 1551).
Noul cadru de reglementare al materiei rezilierii contractului se aplică numai pentru contractele încheiate după 1 octombrie 2011, astfel ca, din punct de vedere practic, acesta va trebui avut in vedere si pentru actele adiționale la contractele încheiate sub imperiul vechiului Cod civil.
Noul cod civil, spre deosebire de vechiul cod civil, care prevedea, în mod expres, ca rezilierea contractelor se aplica contractelor sinalagmatice, nu mai retine acest aspect, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, pe cale de consecința aceasta instituție juridica se aplica si contractelor unilaterale.
Chiar daca se va retine ca încetarea contractului este supusă vechiului cod civil, rezilierea contractului de împrumut, încheiat intre reclamant si pârât, se poate pronunța, ca urmare a nerespectării obligației contractuale de restituire a ratelor lunare stipulate in contract, in condițiile in care suma remisa pârâtului, cu titlu de împrumut, s-a efectuat in mai multe transe.
Instanța de fond, de altfel, a respins orice probă cu privire la dovedirea condițiilor subiective la încheierea contractului.
Codul civil din 1864 cuprinde o reglementare generală sumară in privința rezilierii (art. 1020-1021), iar aceasta se poate realiza numai in justiție. Judecătorul are posibilitatea de a verifica dacă neexecutarea este suficient de gravă pentru a justifica rezilierea. Ori, neexecutarea obligațiilor de plata a ratelor lunare, constând in sumele de bani stipulate în contract, pe parcursul a nouă luni de zile, are caracterul determinant pentru încetarea contractului. Reclamantul, ca si creditor, nu a primit de la debitor partea pe care era îndreptățit să o primească de pe urma derulării contractului, aceasta parte având un caracter esențial, determinant, având in vedere ca acesta era pus in întârziere de drept pentru executarea obligației de plata a fiecărei rate lunare.
În ceea ce privește cererea de inopozabilitate a actelor de înstrăinare a imobilului încheiate între parați, se arată că acestea au avut loc la o data ulterioara încheierii contractului de împrumut dintre reclamant si pârâtul C. O. si au avut drept scop devalizarea patrimoniului acestuia din urma, pentru a nu mai putea fi urmărit de către reclamant in vederea realizării creanței. Debitorul in mod deliberat si-a însărăcit patrimoniul, prin înstrăinarea singurului bun imobil pe care îl deținea si a cărui valoare poate fi apreciată ca fiind una considerabilă. Astfel i-a creat un prejudiciu care nu poate fi reparat decât prin anularea actelor de înstrăinare.
Arată, totodată, că debitorul a efectuat o operațiune speculativa, urmărind in mod fraudulos, sa îi creeze un prejudiciu prin punerea în imposibilitatea recuperării debitului.
În drept, invocă dispozițiile art.470-471, art. 480, art.194-196, art.451-453 Cod de procedura civilă, art.1350, art.1516, art.1523 alin.2, lit.c, 1549-1554, 1562-1565 Cod civil.
Intimații C. O., C. R. și C. A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat și nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 118/21.01.2015 pronunțată de Tribunalul T., reluând apărările invocate în ciclul procesual anterior, deja expuse în prezenta hotărâre, astfel că nu vor mai fi reiterate.
În cauză, instanța de apel a suplimentat probatoriul administrat la prima instanță, procedând la luarea de interogatorii pârâților C. O. și C. R., a fost ascultat martorul B. G., și s-a încuviințat proba cu înscrisuri, constând în foi de vărsământ și ordine de plată.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 476-479 C.proc.civ., față de prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011, curtea constată că prezentul apel nu este întemeiat, Tribunalul T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia și pe care instanța de apel și le însușește în întregime.
Astfel, sintetizând criticile aduse de reclamant hotărârii atacate, curtea constată că determinantă în soluționarea pricinii este decelarea legii civile aplicabile în speță contractelor părților, respectiv modul de interpretare a prevederilor art. 102 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului cod civil.
Cu privire la acest aspect, curtea constată că tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legii tranzitorii susmenționate, raportat la starea de fapt rezultată din probatoriul cu înscrisuri administrat în cauză.
Potrivit acestui text de lege „(1) Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. (2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării. În privința elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispozițiile aliniatului 1.”
Din analiza gramaticală coroborată a celor două aliniate, curtea constată că se impune a conchide că legea în vigoare la data semnării contractului este cea care guvernează încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa, cu corectivul că, pentru a se modifica un contract supus legii vechi, trebuie, în plus, respectate condițiile cerute de legea în vigoare la data modificării pentru încheierea valabilă a actului. Această ultimă cerință vizează exclusiv necesitatea respectării condițiilor impuse de legea nouă pentru validitatea actului modificator, fără a face nicio mențiune privind derogarea de la principiul instituit prin primul paragraf, în ceea ce privește interpretarea, efectele, executarea și încetarea contractului, aspecte ce vor fi guvernate în continuare de legea aplicabilă la momentul contractului inițial.
Sintetizând, aliniatul 1 vorbește de legea aplicabilă pentru interpretarea, efectele, executarea și încetarea contractului, pe când aliniatul 2 cere respectarea cerințelor legale pentru actul modificator, fiind evident că privește forma actului modificator și respectarea condițiilor de fond pentru valabila sa încheiere, nicidecum efectele și încetarea contractului inițial.
Aceste dispoziții sunt în acord cu prevederile art.1 din vechiul Cod civil și art.15 al.2 din Constituția României, conform cărora legea dispune numai pentru viitor, neputând retroactiva cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după ., neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior, principiu expres consacrat de normele legale precitate. Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. Aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranța circuitului civil și ar crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.
În speță, în privința contractului de împrumut, legea aplicabilă este cea sub imperiul căreia s-a semnat contractul inițial (din data de 21.07.2011), lege ce guvernează inclusiv efectele modificărilor aduse prin actul adițional încheiat ulterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, în acest sens fiind prevederile exprese și imperative ale aliniatului 1 din art. 102 din Legea nr. 71/2011. Este adevărat că aliniatul 2 din același text de lege prevede că „Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării. În privința elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispozițiile aliniatului 1.”, însă această normă trebuie interpretată prin coroborare cu aliniatul precedent, concluzia ce se impune fiind în sensul că, și în ceea ce privește efectul modificării contractului, se aplică dispozițiile legale în vigoare la data nașterii raportului obligațional (vechiul Cod civil, în speță), însă actul cuprinzând modificarea trebuie să respecte și cerințele de formă și de fond prevăzute de noua lege, condiție realizată în speță.
A accepta teza avansată de reclamant, ar însemna să consacrăm aplicarea retroactivă a Noului Cod civil pentru un contract încheiat anterior intrării sale în vigoare, aspect interzis expres de art. 6 din Noul Cod civil cu valoare de principiu, dar și de art.1 din vechiul Cod civil și art.15 al.2 din Constituția României.
Distincțiile și interpretările reclamantului cu privire la conținutul contractului de împrumut inițial nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei, în condițiile în care părțile, de comun acord, au înțeles să se prezinte la un avocat, unde au semnat actul adițional prin care au modificat forma și termenele de restituire a împrumutului (în rate lunare de câte minim 500 Euro eșalonate pe 21 de ani). Ceea ce prezintă relevanță în speță este modul în care pârâtul și-a executat obligațiile asumate prin cel din urmă act semnat de părți, având în vedere că modificarea raportului obligațional inițial a survenit înăuntrul termenului prevăzut inițial pentru restituirea împrumutului, iar, la încheierea celui din urmă act au beneficiat de asistență calificată, atâta timp cât actul a fost încheiat în prezența unui avocat. Ca atare, se impune a conchide că fiecare a semnat în cunoștință de cauză cu privire la efectul și conținutul actului.
În ceea ce privește punerea în întârziere a debitorului, chiar dacă art. 114 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispozițiile art. 1521-1526 din noul Cod civil sunt aplicabile în cazul obligațiilor devenite scadente după data intrării sale în vigoare, indiferent de data nașterii obligației, acest aspect nu poate conduce la concluzia necesității admiterii cererii de reziliere a contractului de împrumut dintre părți, care trebuie analizată exclusiv prin prisma prevederilor legale aplicabile în materie, în vigoare la data încheierii contractului inițial de împrumut, respectiv art. 1020-1021 din vechiul Cod civil.
Dacă, în cauză, debitorul este pus în întârziere sau nu, este irelevant pentru soluția asupra cererii de reziliere a contractului de împrumut, aspect ce trebuie analizat prioritar.
Jurisprudența invocată de reclamant, aparținând Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate conduce la concluzia necesității reformării hotărârii atacate, în condițiile în care, Curtea constată că, potrivit Constituției, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale, aceasta nu poate servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept. În plus, în speța invocată, s-a pus problema calculului penalităților datorate pentru executarea cu întârziere a obligațiilor asumate, nicidecum a efectelor contractului părților, respectiv cazurile de încetare a acestuia.
Cu privire la aceste din urmă aspecte, art. 102 precitat este clar: „Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”, astfel că dispozițiile art. 1321 din Noul Cod civil, invocat ca și temei legal pentru încetarea contractului, nu sunt incidente în cauză, aplicându-se prevederile art. 1020-1021 din vechiul Cod civil.
În consecință, curtea va înlătura, ca nerelevante, motivele de apel vizând modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor Noului Cod civil în materia punerii în întârziere, respectiv încetarea contractelor, texte de lege ce nu sunt aplicabile în speță, raportat la data nașterii raportului obligațional.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de reziliere a contractului, supusă fiind analizei prin prisma normelor de drept aplicabile (art. 1020-1021 C.civ. vechi), curtea constată că, chiar dacă nu își însușește concluzia tribunalului că, în cazul contractului de împrumut fără dobândă, nu se poate aplica această sancțiune, prezenta acțiune nu este întemeiată.
Este justă reținerea subsidiară a tribunalului, în sensul că, în speță, raportat la suma globală a împrumutului și perioada de rambursare, neexecutarea invocată de reclamant nu prezintă o gravitate aptă să determine aplicarea sancțiunii rezilierii contractului. În plus, jurisprudența și doctrina juridică conturată în aplicarea vechiului cod civil în materie prevăd posibilitatea acordării de către instanța învestită cu o astfel de acțiune a unui termen de grație, înăuntrul căruia debitorul să-și execute voluntar obligația scadentă, ipoteză în care acțiunea în reziliere nemaiputând a fi admisă. Or, în speță, curtea constată că sumele restante au fost achitate pe parcursul procesului în fața primei instanțe, iar, în continuare, debitorul a achitat la zi ratele scadente, inclusiv pe durata soluționării apelului.
În consecință, în ceea ce privește cererea de reziliere a contractului de împrumut, aceasta se privește a fi neîntemeiată în acest moment, față de considerentele expuse anterior și de faptul că debitorul a executat la zi obligațiile asumate prin actul modificat, motiv pentru care curtea constată că acest motiv de apel este neîntemeiat.
În ceea ce privește acțiunea revocatorie privind contractul de donație, respectiv de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, în mod just tribunalul a reținut că aceste acte sunt guvernate de normele Noului Cod civil, norme ce au fost corect aplicate în cauză raportat la particularitățile speței.
Reclamantul arată că, prin aceste acte a suferit un prejudiciu, constând în diminuarea patrimoniului debitorului ce constituie gajul său general și, ca urmare, punerea sa în imposibilitatea de a-și recupera debitul.
Curtea constată că, față de soluția dată primului petit și de menținerea contractului de împrumut în forma agreată de părți prin actul adițional modificator, având în vedere și cuantumul obligației lunare asumate de pârât, este justă concluzia tribunalului în sensul că reclamantul nu poate justifica la acest moment un prejudiciu actual, care să nu poată fi înlăturat decât prin invalidarea actelor de dispoziție încheiate de debitor cu privire la imobil.
Astfel, debitorul (este adevărat, după o perioadă de întârziere de 9 luni) și-a executat toate obligațiile scadente până la momentul soluționării prezentului litigiu, pe parcursul procesului. Ca atare, concluzia ce se impune este că reclamantul nu a înregistrat un prejudiciu actual, care să justifice analizarea îndeplinirii celorlalte cerințe prevăzute de lege pentru admiterea acestui capăt de cerere.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că sentința atacată este rezultatul corectei interpretări și aplicări a legii la cauza dedusă judecății, motiv pentru care, în baza art. 480 alin. 1 C.proc.civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat împotriva acesteia de către reclamant.
În baza art. 451 și următoarele C.proc.civ., nu va acorda părților cheltuieli de judecată în apel, reclamantului, ca nefiind cuvenite, față de soluția pronunțată în cauză, iar intimaților, ca nesolicitate în prezentul proces.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamantul K. R. împotriva sentinței civile nr. 118/21.01.2015 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații C. O., C. R. și C. A..
Fără cheltuieli de judecată.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.09.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. R. M. L.
GREFIER,
L. P.
Red. R.C/23.09.2015
Tehnored L.P./25.09.2015
Ex.6/.> Primă instanță: L. D. – Tribunalul T.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 342/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Legea 10/2001. Decizia nr. 443/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
