Evacuare. Decizia nr. 273/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 273/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-06-2015 în dosarul nr. 273/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 273
Ședința publică din 16 iunie 2015
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul C. G. împotriva sentinței civile nr. 2043/12.07.2012 și a deciziei civile nr. 668/A/04.07.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, precum și recursul declarat de pârâta O. M. împotriva aceleiași decizii, având ca obiect evacuare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat personal reclamantul recurent C. G., asistat de mandatar J. A. R. și pârâta recurentă O. M., asistată de av. M. P..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, se constată că prin încheierea dată în camera de consiliu la data de 3.06.2015, s-a respins cererea de ajutor public judiciar formulată de pârâta recurentă O. M. în dosarul nr._ .
De asemenea, se constată că la data de 29.05.2015 s-a depus prin registratura instanței de către recurentul reclamant C. Ghorghe cerere și precizare, împreună cu un set de înscrisuri, din care un exemplar s-a comunicat cu reprezentantul pârâtei recurente.
Mandatara reclamantului recurent a depus la dosar procura autentificată sub nr. 1131/15.06.2015, însoțită de diploma de licență, în copie.
Reprezentantul pârâtei recurente a depus la dosar împuternicire avocațială și dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 692 lei.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Mandatara reclamantului recurent a solicitat admiterea recursului și modificarea celor două hotărâri, cu consecința respingerii acțiunii îndreptate de pârâtă împotriva sa, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.
Reprezentantul pârâtei recurente a solicitat respingerea recursului reclamantului ca neîntemeiat, arătând că prin motivele de recurs nu s-au adus critici de nelegalitate astfel că acestea nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 304 Cod pr. civ.
Cu privire la recursul pârâtei, a solicitat admiterea acestuia, arătând că instanțele anterioare au aplicat greșit legea la cauza dedusă judecății întrucât imobilul nu a fost evidențiat în CF la data pronunțării hotărârii prin care s-a dispus partajul dintre reclamant și fosta sa soție. Acest imobil a fost intabulat la data de 26.05.1992, respectiv la 8 ani de la data căsătoriei reclamantului cu pârâta, astfel că este bun comun, iar cu privire la celelalte bunuri comune, arată că instanțele nu s-au pronunțat asupra partajului banilor existenți în contul reclamantului la data introducerii acțiunii de divorț, cu cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față constată:
Prin decizia civilă nr. 668/A/4.07.2014 Tribunalul T. – Secția I Civilă a respins apelul declarat de reclamantul C. G. împotriva sentinței civile nr. 2043/12.07.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara dar a admis apelul declarat de pârâta O. M. împotriva aceleiași sentințe pe care a schimbat-o în sensul că a constat în patrimoniul pârâtei reclamantă reconvențional O. M., dreptul de creanță în sumă de 55.000 lei, actualizată cu indicele de inflație și a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 55.000 lei, actualizată cu indicele de inflație aplicat sumei de 20.000 lei, de la data de 03.03.1988 până la data plății efective și a sumei de 35.000 lei de la data de 01.05.1991 până la data plății efective.
A constatat că sporul de valoare adus imobilului situat în Timișoara, . Vistula), nr.3, este de 266.412 lei, și a inclus în lotul reclamantului această sumă, astfel că valoarea totală a masei partajabile este de 293.832 lei și valoarea lotului atribuit reclamantului este de 291.492 lei.
A obligat reclamantul să-i plătească pârâtei o sultă în sumă de 144.576 lei și a păstrat în rest dispozițiile hotărârii atacate.
A obligat reclamantul să-i plătească pârâtei suma de 4.154 lei, reprezentând cheltuieli parțiale de judecată
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că motivul de apel formulat de pârâta apelantă prin care se contestă caracterul de bun propriu reținut de prima instanță, privind imobilul situat în Timișoara, . Vistula), nr.3 nu a putut fi primit întrucât pe de o parte această calitate a fost stabilită prin sentința civilă nr. 2432/23.03.1987 pronunțată de Judecătoria Timișoara prin care s-a sistat starea de devălmășie asupra imobilului dintre reclamant și fosta soție Jîvu F., drept astfel înscris în cartea funciară a imobilului, iar pe de altă parte pe baza probelor administrate corect apreciate de prima instanță, nu s-a făcut dovada că ponderea lucrărilor efectuate de părți sub durata căsătoriei a fost de natură a schimba regimul juridic al bunului.
Astfel, atât din descrierea imobilului din raportul de expertiză întocmit de expertul Korek I., cât și din depozițiile martorilor audiați la solicitarea reclamantului rezultă că la data încheierii căsătoriei cu pârâta imobilul era edificat, finisajele constând în tencuieli interioare drișcuite din mortar de var ciment zugrăvite, iar cele exterioare stropite, la etaj locuind chiar chiriași în perioada căsătoriei cu Jîvu F..
Prin urmare, în privința îmbunătățirilor realizate la acest imobil sub durata căsătoriei părților, corect prima instanță a constatat contribuția comună și egală a părților, recunoscând în favoarea pârâtei un drept de creanță, constând în cota de ½ din valoarea acestora.
Tribunalul a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice prin care a fost stabilită valoarea actuală a acestor lucrări, stabilite la nivelul sumai de 262.106 lei (fila 174 dosar apel), iar rulourile tip Esslinger au fost evaluate la suma de 4306 lei, lucrări ce au fost incluse în lotul reclamantului, fiind obligat acesta, să o despăgubească pe pârâtă pentru aportul său de ½ la realizarea lor.
Este adevărat că prin aceeași lucrare de specialitate s-a stabilit și valoarea actuală de circulație a imobilului și proporția lucrărilor realizate de părți în raport de această valoare, stabilindu-se un procent de 62,24 %, nivel care deși depășește jumătate din valoarea imobilului nu poate conduce la modificarea regimului juridic al acestuia întrucât, nu valoarea lucrărilor este cea care determină calitatea de bun propriu sau . lor, or astfel, cum înainte s-a reținut, la data încheierii căsătoriei, imobilul era edificat și chiar locuit.
Motivul de apel formulat de reclamant privitor la aceste investiții este nefondat, întrucât susținerea acestuia cum că la determinarea lucrărilor de investiții nu au fost avute în vedere lucrările realizate exclusiv de acesta nu poate fi primită, în anexele la raportul de expertiză întocmit în acest ciclu procesual neregăsindu-se lucrări evidențiate în raportul de expertiză întocmit de ing. Korec, la care face trimitere apelantul.
În privința dreptului de creanță reținut de prima instanță, ambele părți au formulat critici.
Referitor la suma de bani achitată fostei soții a reclamantului numita Jîvu F., se constată că pârâta a făcut dovada că doar suma de 55.000 lei a provenit din fonduri proprii, și anume 20.000 lei din cesiunea dreptului de închiriere asupra garsonierei și 35.000 lei primiți de la fratele său, pentru restul sumei ca și pentru creditul în valoare de 25.000 lei rambursați la CEC, în absența dovezilor privind proveniența banilor se va da eficiență prezumției de contribuție comună, dat fiind că plățile s-au făcut sub durata căsătoriei.
Este adevărat că acestea reprezentau datorii personale ale reclamantului însă dovedindu-se achitarea lor sub durata căsătoriei, cu aportul înainte reținut critica adusă de acesta nu a putut fi reținută, el nedovedind că a restituit această datorie prin contribuție exclusivă.
Prin urmare, în această privință s-a reținut în favoarea pârâtei o contribuție de 55.000 lei la achitarea sultei către fosta soție a reclamantului, numita J. F..
Referitor la motivul de apel prin care pârâta solicită restituirea bunurilor proprii, s-a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada nici a existenței, nici a caracterului acestora.
Reclamantul apelant a solicitat excluderea din masa bunurilor comune a bunurilor destinate exercitării profesiei, însă de asemenea nu a dovedit nici exercitarea vreunei profesii, nici că bunurile respective ar fi destinate acestui scop.
Nici motivul de apel privitor la modalitatea de partajare a bunurilor mobile formulat de reclamantul apelant nu a putut fi primit, întrucât motivul invocat, și anume diminuarea sultei pe care ar avea-o de achitat pârâtei nu poate atrage modificarea componenței loturilor.
Raportat la cele ce preced, apelul pârâtei s-a constatat a fi întemeiat, și-n baza disp. art. 282 – 296 C.proc.civ. a fost admis, a fost schimbată în parte hotărârea primei instanțe în modul înainte arătat și a fost respins apelul pârâtului.
S-a făcut aplicația disp. art.276 C.proc.civ., fiind obligat reclamantul la plata parțială a cheltuielilor de judecată, în sumă de 4154 lei, reprezentând cheltuieli parțiale de judecată, constând din taxă judiciară de timbru proporțional cu valoarea pretențiilor admise și ½ din onorariu de expert.
Cererile formulate de părți în sensul lămuririi și completării dispozitivului deciziei și cu alte aspecte au fost respinse de tribunal prin încheierea de ședință din 20.01.2015.
Împotriva deciziei civile nr. 668/4.07.2014 ambele părți au declarat recurs în termen legal.
Reclamantul C. G. a solicitat modificarea celor două hotărâri anterioare cu consecința respingerii acțiunii îndreptate de pârâtă împotriva sa.
Recursul nu a fost motivat în drept decât printr-o referință sumară la pretinsa interpretare greșită a dispozițiilor art. 31 lit. f din Codul fam. fiind însă făcută o prezentare mai amplă a argumentelor de fapt.
În concret, reclamantul a susținut că prin cererea sa reconvențională pârâta a solicitat acordarea contravalorii îmbunătățirilor efectuate la imobil deși acestea au fost făcute doar de reclamant cu materiale ce reprezentau bunurile sale proprii dovedite cu probe și prin cerere expresă el a solicitat scoaterea lor din masa partajabilă pentru acest motiv.
Deși reclamantul a dovedit susținerile sale în acest sens cu înscrisurile de la filele 123, 124, 125, 126, 127, 128 vol. I și filele 331, 348, 349, 350 vol. II (nu și pârâta care nu a probat în niciun fel faptul că materialele utilizate au fost bunuri comune), instanțele nu au luat în considerare acest aspect pe care art. 31 lit. f din Codul fam. îl consacră.
În ceea ce privește manopera la lucrările expertizate – și care sunt bunuri proprii – pârâta nu a avut nicio contribuție pentru că părțile erau despărțite în fapt, nu locuiau împreună, se gospodăreau separat, fapt recunoscut atât de pârâtă cât și de martora Gostian Steluța propusă de aceasta. În pus, schimbarea domiciliului pârâtei a fost atestată și de adresa ce i-a fost eliberată reclamantului de Biroul de evidență a populației, probe care au fost însă ignorate de ambele instanțe.
Expertizarea în apel a lucrărilor de îmbunătățiri la imobil a fost solicitată doar de pârâtă, astfel că obligarea reclamantului la plata a jumătate din onorariile experților se consideră a fi nelegală.
Referitor la bunurile mobile au fost criticate hotărârile anterioare pentru modul de lotizare nelegală a lor (în valoare de 161.686 lei pentru reclamant, și de doar 2344 lei pentru pârâtă) dar și faptul că nu au fost scoase din masa partajabilă bunurile personale ale reclamantului necesare profesiei (maistru electromecanic auto), pe care o exercită și după pensioare pentru completarea veniturilor.
Totodată, greșit s-a procedat cu aceste bunuri și atunci când i s-au atribuit reclamantului ambele autoturisme marca Toyota, de aceeași vechime, considerându-se că prin obținerea sultei pârâta a fost astfel favorizată.
În legătură cu plata cotei de folosință (echivalent al chiriei), ambele instanțe anterioare greșit i-au respins solicitarea în raport de sentința de partaj provizoriu al imobilului, în condițiile în care nu s-a prevăzut că folosința ar fi gratuită, mai mult, în procesul de partaj cu prima lui soție, reclamantul a fost obligat să-i plătească acesteia cota de folosință (echivalentul chiriei) de la data înregistrării divorțului, astfel cum rezultă din hotărârile depuse la dosar.
Cu referire la sumele de bani menționate în hotărâre, nu se precizează faptul dacă sunt în lei noi sau în lei vechi.
În plus, reclamantul cere anularea sumelor de bani acordate pârâtei – ilegal, în opinia sa – respectiv cea de 20.000 lei provenită din cesiunea garsonierei (fiindcă dovada cu martori s-a făcut contrar art. 1191 Cod civil) precum și cea de 50.000 lei primită de pârâtă de la fratele ei conform declarației pe care reclamantul a contestat-o ca fiind falsă însă instanțele nu au trecut la verificarea ei.
La data de 2.04.2015 reclamantul a declarat recurs și împotriva încheierii de ședință din 20.01.2015 pentru a fi atașat recursul împotriva deciziei din apel, solicitând admiterea acestuia, cu consecința admiterii apelului său sau a casării deciziei cu trimitere spre rejudecare.
Prin recursul declarat în cauză și întemeiat pe dispozițiile ar. 304 pct. 9 Cod pr. civ. pârâta a criticat ambele hotărâri anterioare întrucât greșit – în opinia sa – s-a considerat că imobilul din municipiul Timișoara, . Vistula) nr. 3 este bunul propriu al reclamantului dinainte de căsătoria părților – iar nu bun comun – câtă vreme, la momentul partajului de bunuri dintre reclamant și fosta lui soție imobilul figura doar ca „loc de casă”, construcțiile nefiind integral finalizate și nefiind evidențiate în cartea funciară.
În fapt, imobilul menționat a devenit o locuință în sensul legii doar în timpul căsătoriei părților astfel că trebuia considerată casa ca fiind bunul lor comun, având în vedere și faptul că intabularea în CF s-a făcut la opt ani de la încheierea căsătoriei cu reclamantul, ori, la acel moment, conform D.L. 115/1948, intabularea și înscrierile în CF aveau efect constitutiv de drepturi.
În considerarea faptului că această casă este bun comun, pârâta a solicitat partajarea ei conform propunerii făcute prin expertiza din apel, mai precis prin răspunsul la obiecțiuni de la f. 6-7 dosar.
Cu referire la bunurile comune se susține că instanțele nu s-au pronunțat asupra partajului banilor existenți în contul reclamantului la data introducerii acțiunii de divorț, bani care – contrar negației acestuia – erau depuși în cont, conform extraselor de cont.
De asemenea, a fost criticată decizia și pentru aceea că deși s-a dispus evacuarea pârâtei din imobil reclamantul nu a fost obligat să-i restituie bunurile mobile personale menționate la pct. VII al cererii reconvenționale din primul ciclu procesual, greșit considerate de instanțele anterioare ca inexistente fizic sau ca nefiind bunuri proprii .
Hotărârile anterioare au mai fost criticate și pentru faptul că deși reclamantul a fost obligat să-i plătească pârâtei suma de 55.000 lei (bani pe care ea i-a înmânat pentru ca el să poată plăti sulta către fosta lui soție, J. F.) în realitate suma remisă acestuia cu acest titlu a fost de 78.607 lei, sumă la care era îndreptățită câtă vreme ea ceruse în apel restituirea întregii sume (iar nu ½ dine ea cât statuase instanța de fond) și câtă vreme doar apelul ei a fost admis, nefiind astfel posibilă înrăutățirea situației sale în propria cale de atac.
Fiecare recurent a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului părții adverse, solicitarea reclamantului în acest sens fiind întemeiată și pe împrejurarea că pârâta a solicitat deja investirea ca definitive și executorii a celor două hotărâri anterioare precum și punerea lor în executare.
În dovedirea susținerilor sale în acest sens a depus la dosar copiile actelor de executare întocmite la solicitarea pârâtei iar pentru demonstrarea caracterului de bun propriu al său al casei în litigiu, reclamantul a depus la dosar copiile hotărârilor anterioare de partaj care l-au opus fostei sale soții (decizia civilă nr. 1711/16.09.1987 a Tribunalului T. și sentința civilă nr. 2432/23.03.1987 a Judecătoriei Timișoara).
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate cât și din oficiu, potrivit art. 306 alin. 2 Cod pr. civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că ambele recursuri sunt nefondate.
Astfel, în ceea ce privește recursul reclamantului acesta critică decizia din apel (și implicit încheierea din 20.01.2015 prin care i s-a respins solicitarea de completare a ei) în primul rând pentru aceea că - la fel ca instanța de fond – a ignorat probele dosarului (înscrisuri, expertize și probe testimoniale) din a căror interpretare corectă s-ar fi putut constata – în opinia sa – că lucrările de îmbunătățiri la imobil s-au efectuat doar prin contribuția sa proprie (materiale achiziționate anterior încheierii căsătoriei).
Curtea va reține că, o dată cu abrogarea prin Legea nr. 219/2005 a art. 304 pct. 10 Cod pr. civ. (care făcea din omisiunea examinării probelor sau a apărărilor un motiv de recurs), acest aspect ce ține de temeinicia unei hotărâri nu mai poate face obiectul controlului judiciar în recurs, el fiind limitat doar la verificarea aspectelor de legalitate a hotărârii atacate, din care cauză aceste argumente nu pot fi avute în vedere ca motive de admitere a solicitărilor reclamantului.
Și în ceea ce privește argumentele de nelegalitate a hotărârii generate de dispozițiile instanțelor anterioare în privința bunurilor mobile, Curtea îl va constata ca neîntemeiat.
Concluzia în acest sens este dedusă din faptul că atribuirea către reclamant a ambelor autoturisme Toyota este consecința aplicării conforme a art. 6732 Cod pr. civ., ținând cont de profesia avută de acesta respectiv cea de mecanic auto, dar și consecința observării corecte a dreptului de dispoziție al părților asupra propriilor lor cereri prin prisma căruia s-a demonstrat că pârâta (chiar dacă este titulara unui permis auto) nu a înțeles să solicite instanței atribuirea vreunui bun mobil de acest gen.
Totodată, în ceea ce privește pretinsa încălcare de către instanțe a dispozițiilor art. 31 lit. c din Codul fam. prin considerarea ca bunuri comune ale părților a unor bunuri destinate exercitate profesiei sale, Curtea va reține că instanța de apel și-a argumentat dispoziția în acest sens prin lipsa dovezilor privind exercitarea de către reclamant și după pensionare a profesiei avute anterior precum și pe lipsa dovezilor privind utilizarea acestor bunuri în acest scop.
De aceea, câtă vreme, prin abrogarea prin efectul O.U.G. nr. 138/2010 a art. 304 pct. 11 Cod pr. civ. (care făcea din greșita interpretare a probelor un motiv de recurs), acest aspect de netemeinicie a hotărârii - iar nu de nelegalitate a ei – nu mai poate fi supus controlului judiciar în recurs pentru a se putea proceda la stabilirea, pe baza acelorași probe, a unei alt situații de fapt, respectiv în sensul celei dorite de reclamant, Curtea nu va putea lua în discuție nici aceste critici.
Curtea va constata în virtutea altor argumente circumscrise aceluiași motiv de recurs ce vizează situația bunurilor mobile partajabile că nici cele referitoare la inegalitatea valorică a loturilor atribuite părților nu este rezultatul unei erori în interpretarea și aplicarea legii din moment ce într-o atare ipoteză permisă de lege (art. 6735 alin. 2 teza 2 Cod pr. civ. ), inechitatea rezultată din valorile diferite ale loturilor este remediată - ca și în cauza de față - prin plata unei sulte.
Reclamantul a mai criticat hotărârile anterioare și pentru aceea că, în mod nejustificat, nu i s-ar fi acordat contravaloarea folosinței locuinței sale de către pârâtă, critică pe care Curtea o constată ca neîntemeiată datorită puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești în acest sens, respectiv a deciziei civile nr. 491/R/2006 a Tribunalului T. prin care s-a dispus partajul provizoriu al folosinței locuinței fără impunerea vreunei contraprestații în sarcina pârâtei.
În egală măsură, Curtea constată a fi nefondate și celelalte argumente din recursul reclamantului referitoare la hotărârile anterioare, pe de o parte, pentru că problema modului de interpretare a probelor pe baza cărora s-a constatat în favoarea pârâtei un drept de creanță este - astfel cum s-a explicat anterior – una ce ține de temeinicia acestor hotărâri, aspect ce excede limitelor legale stabilite pentru controlul lor judiciar în recurs iar, pe de altă parte, pentru că, prin natura lor, hotărârile judecătorești având natura unor acte oficiale/autentice, potrivit art. 1 al legii nr. 348/2004, începând cu data de 8.05.2005, ele se reportează obligatoriu la dispozițiile acestei legi. Decizia menționează faptul că unitatea monetară națională a României este – în continuare – leul (cunoscut în limbajul obișnuit, ca leu nou), ca urmare a denominării sale stabilite prin actul normativ menționat. Din această cauză, este evident că referirile la sumele în lei din hotărârile atacate cu recurs au avut, în mod necesar, în vedere denominarea dispusă de legiuitor, fiind fără relevanță faptul că nu s-a precizat că este vorba de lei noi (ROL).
Rezumând cele expuse anterior, Curtea va constata că recursul reclamantului este nefondat prin prisma tuturor argumentelor invocate în susținerea lui, motiv pentru care va fi respins ca atare.
Examinarea recursului pârâtei prin prisma motivelor de drept și de fapt expuse în cererea acesteia, se dovedește a fi, în egală măsură, nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, în ceea ce privește situația unor bunuri mobile în litigiu despre care se afirmă că a fost eronat evaluată de către instanțele anterioare, Curtea va constata lipsite de fundament criticile acesteia câtă vreme constatarea existenței/inexistenței unor bunuri mobile în masa partajabilă și stabilirea naturii lor de bunuri comune/proprii este rezultatul unei situații de fapt bazate pe interpretarea probelor din dosar, a cărei reformare în recurs nu mai este posibilă în prezent, astfel cum s-a explicat în cuprinsul prezentei.
Din aceeași cauză a limitelor instituite de legiuitor pentru controlul judiciar în recurs, nu poate face obiectul examinării de către Curte nici aspectul modului de stabilire, pe baza probelor, a întinderii dreptului de creanță (55.000 lei stabilit de tribunal în loc de 78.607 lei cât s-a solicitat) la a cărei plată față de pârâtă a fost obligat reclamantul, motiv pentru care recursul acesteia nu poate fi admis nici pentru aceste considerente.
Susținerile din recurs ale pârâtei se dovedesc a fi neîntemeiate și sub aspectul pretenției sale de a fi recunoscută ca bun comun construcția (casa) din municipiul Timișoara, . Vistula) nr. 3 întrucât, chiar dacă înscrierea ei în CF a fost făcută abia în timpul căsătoriei părților, existența ei ca atare a fost atestată mult anterior acestui moment. Dovada acestui fapt o reprezintă atât hotărârea definitivă de partaj din anul 1987 care l-a opus pe reclamantul C. G. fostei sale soții (și prin care imobilul în discuție i s-a atribuit acestuia cu obligația sa de achitare a unei sulte), cât și plata de către reclamant a impozitelor și taxelor aferente destinației de locuință/casă a imobilului menționat.
Din moment ce cu ocazia judecării prezentului proces de partaj nu s-a dovedit că acestei construcții inițiale i-au fost aduse modificări care să facă din ea una cu totul nouă, Curtea va reține că, ambele instanțe anterioare, prin aplicarea dispozițiilor art. 31 lit. a din Codul familiei, în mod corect au considerat că imobilul are natura unui bun propriu al reclamantului Colojoraă G. iar nu a unui bun comun.
Important de avut în vedere în evaluarea conduitei procesuale a pârâtei în cauza de față este și împrejurarea că, după ce tribunalul s-a dezinvestit prin pronunțarea deciziei recurate, ea a solicitat executorului încuviințarea executării silite a acestei hotărâri, sens în care s-a și procedat ulterior la poprirea pensiei reclamantului, motiv pentru care, Curtea o va aprecia ca prezumție a acceptării deciziei ca fiind legală și temeinică.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata ca nefondat în întregime recursul pârâtei și îl va respinge ca atare.
Întrucât prin respingerea ambelor recursuri părțile au căzut în pretenții una față de cealaltă în sensul art. 274 Cod pr. civ., Curtea va compensa cheltuielile efectuate de ele în această fază procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamantul C. G. și de pârâta O. (fostă) C. M. împotriva deciziei civile nr. 668/A/4.07.2014 pronunțată de Tribunalul T. - Secția I Civilă.
Compensează cheltuielile de judecată efectuate de părți în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 16 iunie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. D.C./30.06.2015
Tehnored. I.P. 2 ex./01.07.2015
Instanța de apel: Tribunalul T., jud. D. J., A. I.
Prima instanță: Judecătoria Timișoara, jud. D. P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 308/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Îndreptare eroare materială. Decizia nr. 338/2015. Curtea de... → |
|---|
