Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1770/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1770/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-09-2012 în dosarul nr. 1770/2012
ROMÂNIA
C. DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 18.05.2012
DECIZIA CIVILĂ NR. 1770/R
Ședința publică din 12 septembrie 2012
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții A. D. și S. M. împotriva sentinței civile nr. 421/PI din 07.02.2012, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP T., pentru Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
M. Public este reprezentat de doamna procur B. E., de la P. de pe lângă C. de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta Ministerului Public arată că nu mai are cereri de formulat.
C., văzând că nu mai sunt formulate alte cereri și că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
C.
Deliberând asupra recursului, constată:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr. dosar_ la data de 08.03.2011 reclamanții A. D. și S. M. au chemat în judecată pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării al reclamantului A. D. precum și a autorilor său A. Chrsta, Avramiv M. – părinți și Avramiv Gordana – soție precum și a reclamantei S. M. în calitate de descendentă după mama reclamantului, să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale și morale la care au fost supuși și confiscarea tuturor bunurilor, despăgubiri pe care le apreciază la suma de 1.000.000 euro pentru fiecare persoană; să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale și morale în valoare totală de 4.000.000 euro cu titlu de daune materiale ș morale, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind executarea pedepsei privative de libertate, dislocare și stabilirea de domiciliu obligatoriu precum și suferințele cauzate de această măsură nedreaptă; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat că în data de 18.06.1951 împreună cu familia au fost deportați din localitatea D., județul T. în Câmpia Bărăganului, localitatea Schei, în urma lor rămânând o întreagă gospodărie, respectiv casa mobilată, grădina cultivată, animale, păsări, unelte de agricultură, hectare de pământ cu recolta de pe el.
Reclamanții au aratat ca deportarea le-a marcat intreaga existenta, descriind in mod amanuntit conditiile in care a avut loc ridicarea celor deportati, transportul lor spre locul domiciliului obligatoriu, iar mai apoi traiul de zi cu zi la locul stramutarii si lipsa unor conditii minime de trai si igienico-sanitare.
Totodata, reclamanții au analizat conditiile in care pot fi acordate daune morale, apreciind ca in speta sunt intrunite aceste premise, ca plata sumelor pretinse se impune pentru repararea prejudiciului moral suferit si aratand ca deportarea le-a produs suferințe deosebite pe plan moral, social si profesional, lezandu-i –le demnitatea si onoarea.
În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 221/2009, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1.
P. sentința civilă nr. 421/PI/07.02.2012, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamanții A. D. și S. M. în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere următoarele:
Reclamanții A. D. și S. M. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, familia acestora ( compusă din părinți și copii) fiind deportați în Câmpia Bărăganului, loc. Schei; dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menționate în cererea introductivă.
Legea cu nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Vorbind de „descendenți” iar nu de „moștenitori”, rezultă că legea enunțată nu cere ca urmașii persoanelor decedate să fi acceptat moștenirea autorului lor; prin urmare, nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant, deoarece, atunci când a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moștenitor”, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior (a se vedea, spre exemplificare, Legea cu nr. 10/2001 care, în art. 4, conferă legitimare procesuală activă numai moștenitorilor legali ori testamentari ai foștilor proprietari spoliați).
T. a conchis că - venind în calitate de descendenți sau, după caz, de soț supraviețuitor - dreptul la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de defunct s-a format în patrimoniul acestuia (și, ca atare, se cuantifică prin raportare la persoana sa, iar nu a descendenților sau a soțului supraviețuitor), urmând a fi transmis celor dintâi ca o creanță circumscrisă activului patrimonial al lui de cujus. Motiv pentru care aceste despăgubiri cuvenite pentru prejudiciul moral ce intră în patrimoniul autorului au un caracter global, urmând a fi partajate, după caz, între persoanele îndreptățite în accepția acestei legi speciale (descendenții până la gradul II și soțul supraviețuitor), potrivit regulilor de drept comun din materia devoluțiunii succesorale.
Față de cele menționate, tribunalul a reținut că reclamanții legitimează calitate procesual activă în cauză personal și ca descendenți.
Legiuitorul român a inițiat și adoptat nenumărate reglementări referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, se constată că există mai multe acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Dintre măsurile reparatorii, reclamanții au optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009.
În practica judiciară s-a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
În prezenta cauză, prima instanță a reținut că persoanele ce au suferit măsura deportării din familia reclamanților au fost reabilitate - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/ 1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare – deoarece li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă (conform deciziilor pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă depuse la dosarul cauzei).
C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor; prin urmare, se apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
În speța dedusă judecății, instanța a constatat că solicitarea reclamanților de acordare a despăgubirilor de ordin moral este neîntemeiată, raportat la împrejurarea că autorii lor au beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, fiind titularii indemnizației prevăzute de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, care are același scop cu disp. art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
P. adoptarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - declarate ca fiind neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - persoanele cărora li s-a adresat nu au avut o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei - atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
În ceea ce privește petitul vizând constatarea caracterului politic al măsurii de strămutare, în contextul în care reclamanții nu pot obține despăgubiri, acesta devine lipsit de interes actual - condiție a acțiunii civile.
Reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei globale de 4.000.000 euro (reprezentând daune materiale și morale ) cele materiale constând în echivalentul bunurilor confiscate - ca efect al luării măsurii administrative împotriva familiei acestora – pe care le-a enumerat generic: animale, pământuri, imobile. Aceste bunuri nu au fost prețuite individual și nici nu s-a probat valoarea lor la momentul predării și nici valoarea lor actuală.
Din înscrisurile depuse în probațiune a reieșit împrejurarea că terenurile confiscate au fost obținute în baza Legii nr. 18/1991, în baza titlurilor de proprietate emise pe numele reclamanților sau autorilor lor, iar imobilul casă de locuit le-a fost restituit la întoarcerea din Băragan.
Văzând că reclamanții nu au probat temeinicia revendicărilor formulate, conform disp. art. 1169 C.civ. și daunele materiale solicitate se privesc a fi neîntemeiate, a arătat prima instanță.
Pentru toate aceste considerente, în baza normelor legale mai sus enunțate, instanța de fond a respins apreciind ca fiind neîntemeiată acțiunea reclamanților.
T. nu a acordat cheltuieli de judecată, deoarece – deși le-au solicitat - reclamanții se află în culpă procesuală, conform disp. art. 274 alin. 1, iar pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței au declarat recurs în termen reclamanții, care au criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului, au arătat că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Atât condamnările, cât și măsurile administrative au avut un caracter politic, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar și care au suferit prejudicii materiale și morale. A distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale și morale, ar însemna negarea rațiunii adoptării actului normativ și crearea unui cadrul juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare.
Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de munci forțat produce suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege și are drept consecințe un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.
În ceea ce privește daunele materiale, este necesar a se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate ca efect al măsurii administrative.
Dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece confiscarea bunurilor fără plată de către stat s-a realizat în fapt fără existența unui act administrativ în acest sens. Cu alte cuvinte, art. 5 al 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.
În ceea ce privește decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, au solicitat să fie analizată din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 a Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și de protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Sub acest aspect, au concluzionat că efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu pot viza cauzele aflate pe rol la data publicării deciziei, ci doar situațiile juridice ce se vor naște ulterior publicării acestei decizii.
În drept, reclamanții au invocat art. 304 pct. 6,7,8,9 și 10 C.p.c.
Deși legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare.
În urma examinării sentinței atacate în raport de motivele invocate și de dispozițiile art. 304 pct. 6,7,8,9 și 10 C.p.c., C. apreciază că este neîntemeiat recursul reclamanților pentru argumentele ce succed.
P. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R. prin M. Finanțelor P. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art.5 al.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Astfel, C. Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art.4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
C. Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art.5 al.1 lit.”a” din Legea nr.221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Totodată, C. Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art.1 al.3 și 5 din Constituție.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, C. are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art.147 al.1 din Constituție (prevăzute și de art.31 al.3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art.47 al.4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamanților, respectiv art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, C. apreciază că soluția de respingere a acțiunii este corectă.
Această soluție se impune, chiar dacă acțiunea a fost înregistrată anterior pronunțării Deciziei nr.1358/2010, avându-se în vedere că norma constată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art.322 al.1 pct.10 C.pr.civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, C. Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit., a Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Cu privire la daunele materiale solicitate, C. reține că în mod corect prima instanță a respins acest petit, în condițiile în care reclamanții nu au dovedit potrivit art. 1169 C.civ. pretențiile solicitate.
În plus, reține că recurenții nu arată în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate din acest punct de vedere.
Pentru aceste considerente, C. apreciază că soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală și temeinică, nefiind susceptibilă de casare sau modificare în condițiile prevăzute de art.304 și 3041 C.pr.civ., astfel că în baza art.312 al.1 C.pr.civ. urmează să respingă recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții A. D. și S. M. împotriva sentinței civile nr. 421/PI din 07.02.2012, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12.09.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
F. ȘUIUGHEORGHE O. RUJIȚA R.
GREFIER,
C. J.
Red. G.O.- 21.09.2012;
Tehnored. C.J.- 21.09.2012; 2 ex.
Primă instanță: T. T.
Judecător: C. P.
| ← Cereri. Decizia nr. 1738/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
