Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1840/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1840/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 19-09-2012 în dosarul nr. 1840/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1840
Ședința publică din 19 septembrie 2012
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: S. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul D. M. împotriva sentinței civile nr. 5947/16.12.2011, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare a cauzei, se prezintă avocat M. S. pentru reclamantul recurent lipsă, nefiind prezent pârâtul.
M. Public este reprezentat de doamna procuror M.-U. C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
PROCEDURA COMPLETĂ.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la 05.09.2012, întâmpinare formulată de pârât, comunicată azi reprezentantei reclamantului recurent.
Nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Avocat M. S., pentru reclamantul recurent, solicită în principal admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul T., apreciind că prima instanță nu a cercetat fondul cauzei. În subsidiar, solicită modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii reclamantului, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii primei instanțe, ca temeinică și legală.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată:
P. acțiunea înregistrată la 02.07.2010 la Tribunalul T. sub nr._, reclamantul D. M. a chemat în judecată pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., și a solicitat instanței să constate că împotriva sa și a părinților săi, D. A.-L. și D. L., decedați în prezent, s-a luat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în B. în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului să-i plătească despăgubiri morale de 800.000 euro sau echivalentul în lei la cursul valutar al BNR de la data plății.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că părinții săi au fost ridicați de la domiciliu sub pază armată și li s-au acordat doar două ore pentru a-și lua cu ei strictul necesar. La 11 iunie 1955 reclamantul s-a născut în B..
Regimul de viață a fost asemănător cu al unor deținuți politici, privați de drepturi și libertăți. Au fost debarcați sub cerul liber, iar inițial și-au săpat un bordei în pământ până când au reușit să-și facă o casă din chirpici, acoperită cu paie și stuf. Nu aveau apă de băut, pe care o luau de la o distanță mare din D., au suferit de arșița dogoritoare a Bărăganului, dar și de frigul iernii și au muncit pe mai nimic la cultura bumbacului.
Toate acestea le-au afectat sănătatea fizică și psihică, tatăl său neputând ocupa la întoarcerea acasă funcții de conducere corespunzătoare pregătirii sale profesionale.
Reclamantul a arătat că și el a fost supus disprețului celor din jur pentru că se născuse în zona Brăilei și nu avea ce să caute în Banat.
În drept, a invocat art. 3, 4 și 5 din Legea nr. 221/2009, art. 998 Cod civil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
P. sentința civilă nr. 5947/16.12.2001, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea formulată de reclamantul D. M. împotriva pârâtului S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a fost supus controlului de constituționalitate, pe calea excepției de neconstituționalitate, reglementată de art. 29 din Lg. nr.47/1992, context în care jurisdicția de contencios constituțional a conchis că, întrucât măsura reparatorie prevăzută de art.5 alin.1 lit.a din Lg. nr.221/2009 are aceeași finalitate ca și indemnizația acordată periodic sub forma unor sume de bani prin art.4 din Decretul lege nr.118/1990, acordată aceleiași categorii de persoane, respectiv celor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, despăgubirile morale conferite prin Lg. nr.221/2009 nu pot fi unele drepte, echitabile și rezonabile, din moment ce răspund aceluiași scop art.5 alin.1 lit.a din Lg. nr.221/2009.
Conform art.31 alin.1 și 3 din Lg. nr.47/1992 republicată –care, de altfel, preia principiul consacrat constituțional de art.147 din Constituție „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”, iar „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Mai mult, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii, prin Decizia cu nr.12/2001 a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”
Împotriva sentinței civile nr. 5947/16.12.2011 a Tribunalului T. a declarat recurs în termenul legal reclamantul D. M..
În motivarea recursului, a arătat că prima instanță a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod pr.civ., motiv prev. de art. 304 pct. 5 Cod pr. civ.
Acțiunea introductivă are ca temei juridic atât dispozițiile Legii nr. 221/2009, cât și dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv art. 998-999 din Codul civil român, dispoziții în raport de care nu a fost analizată admisibilitatea acțiunii, astfel încât acesta constituie un argument pentru nepronunțarea de către prima instanță asupra fondului cauzei.
Hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod pr.civ.), reținându-se că prin declararea ca neconstituțională a normei legale conținute de prev. art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, au încetat efectele juridice ale normei legale menționate și că prin pronunțarea Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu forță general obligatorie, acțiunea sa ar fi nefondată.
Procedând astfel, Tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală, deoarece Parlamentul s-a pronunțat de fapt, în termenul constituțional de 45 zile, prin adoptarea Legii nr. 202/2010, care modifică art. 5 din Legea nr. 221/2009.
P. dispozițiile Legii nr. 202/2010, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 au fost modificate printr-un text ulterior Deciziei Curții Constituționale, iar dispozițiile rezultate din acest act normativ nu au fost declarate neconstituționale, fiind deci valabile și pe deplin aplicabile.
Textul legislativ care leagă instanța este deci cel al art. 5 al Legii nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, excepția inadmisibilității acțiunii nefiind aplicabilă.
A admite teza adoptată de prima instanță, potrivit căreia ar fi inadmisibilă acțiunea în urma declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 al. 1 lit. a, are semnificația încălcării principiului neretroactivității, deoarece Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu era adoptată la data înregistrării pe rolul instanței a acțiunii, așa încât aceasta nu poate fi aplicabilă decât cel mult cererilor înregistrate ulterior pronunțării sale.
Drepturile prevăzute de art. 3-10 și 14 din Convenție au fost încălcate de pârâtul S. Român, încălcare continuă care nu a fost reparată prin nici o măsură legislativă sau administrativă până în prezent, fiind în prezența unor încălcări continue ale tuturor acestor drepturi.
Instanța are obligația de a constata și sancționa aceste încălcări în baza Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene, care face parte integrantă din Convenție, a susținut reclamantul.
Reclamantul a solicitat în principal admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul T..
În subsidiar, a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului ca neîntemeiat, cu motivarea că nu se încadrează în categoriile de persoane care pot beneficia de despăgubiri morale, iar, pe de altă parte, nu sunt dovedite daunele morale.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu, conform art. 3041Cod pr. civ. și art. 306 alin. 2 Cod pr.civ., față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În cauză nu se impune trimiterea spre rejudecare pentru că prima instanță nu s-ar fi pronunțat asupra fondului cauzei în raport cu dispozițiile art. 998 și 999 Cod civil, unul din temeiurile juridice ale acțiunii.
Reclamantul, în susținerea acțiunii sale, a invocat atât legea specială, respectiv Legea nr. 221/2009, cât și dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998 și 999 Cod civil.
Conform principiul electa una via, reclamanții au obligația de a alege o sigură cale pentru valorificarea pretențiilor lor. În condițiile în care reclamantul D. M. a menținut calea aleasă inițial, cea reglementată de Legea nr. 221/2009, devine inadmisibilă exercitarea oricărei alte proceduri speciale sau a celei de drept comun în susținerea acelorași pretenții.
Dispozițiile cu caracter general ale art. 998 și art. 999 din Codul civil, ce cuprind normele de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, sunt incidente în cauză doar prin coroborare cu dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, care pe parcursul procesului au fost declarate neconstituționale, astfel că analiza lor separat, iar nu în contextul creat de acele prevederi speciale, este posibilă doar în cadrul acțiunii de drept comun, inadmisibilă în prezenta pricină datorită alegerii de către reclamant a procedurii speciale, dar și prescrisă în raport cu art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Pe de altă parte, în mod corect prima instanță a reținut că acțiunea reclamantului a devenit lipsită de fundament juridic prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din Constituție.
În conformitate cu art. 147 alin. 1 din Constituție și cu art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. 4 din Constituție și art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de față, decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
P. urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanțe.
Art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, și-a încetat efectele juridice.
Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească. Hotărârea judecătorească în cazul de față însă s-a pronunțat după ce textul legal care reprezenta temeiul juridic al acțiunii a fost declarat neconstituțional, situație care exclude și discriminarea în raport cu persoanele care la data respectivă erau în posesia unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată în baza unui text legal în vigoare, care nu fusese declarat neconstituțional.
Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat acest punct de vedere prin decizia nr. 12/19.09.2011 din dosarul nr. 14/2011, prin care a admis recursul în interesul legii formulat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G..
Instanța supremă a stabilit că, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit., a Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Reclamantul este în eroare atunci când susține că Parlamentul a modificat art. 5 din Legea nr. 221/2009 în termenul de 45 de zile prevăzut de Constituție, prin Legea nr. 202/2010, iar în această nouă formă art. 5 nu a fost declarat neconstituțional.
Într-adevăr, Legea nr. 202/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 714/26.10.2010, prin art. XIII a adus modificări Legii nr. 221/2009.
Articolul 5 însă a fost modificat doar la partea introductivă, prin precizarea instanței competente, și la alin. 2, stabilind ca și cale de atac recursul, în competența curții de apel.
Nu s-a modificat în rest art. 5 din Legea nr. 221/2009, deci nici lit. „a”, dar acest fapt nu prezintă relevanță.
La acea dată, 25.10.2010, acest text legal fusese declarat neconstituțional prin decizia nr. 1758/21.10.2010 a Curții Constituționale, dar termenul de 45 de zile prevăzut de Constituție (art. 147 alin. 1) și de Legea nr. 47/1992 (art. 31 alin. 3), pentru punerea de acord a dispoziției neconstituționale cu Constituția, a început să curgă doar la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale, ceea ce s-a întâmplat doar la 15.11.2010, prin Monitorul Oficial nr. 761.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod pr. civ., Curtea va respinge recursul declarat de reclamantul D. M. împotriva sentinței civile nr. 5947/16.12.2011, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul D. M. împotriva sentinței civile nr. 5947/16.12.2011, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 septembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
S. C.
Red. R.R.. – 21.09.2012
Tehnored. S.C. - 2 ex./21.09.2012
Tribunalul T., Judecător: Z. H.
| ← Cereri. Decizia nr. 1843/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Evacuare. Decizia nr. 1874/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
