Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 732/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 732/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-05-2013 în dosarul nr. 732/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 732
Ședința publică din 16 mai 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanta I. F. împotriva sentinței civile nr. 1441/08.05.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
M. Public este reprezentat de procuror B. E. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, văzând că deși părțile lipsesc, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța pune în discuție repunerea pe rol a cauzei.
Reprezentant Ministerului Public nu se opune la repunerea pe rol a cauzei, după suspendare.
Nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
P. sentința civilă nr.1441/08.05.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta I. F. în contradictoriu cu pârâta S. R. - prin MFP, având ca obiect despăgubiri pe Legea nr.221/2009, fără cheltuieli de judecată.
Instanța de fond a constatat că tatăl reclamantei, B. T., a fost arestat la 14.07.1959, fiind condamnat prin sentința penală nr. 500/09.10.1959 a Tribunalului M. Timișoara la 10 ani muncă silnică pentru delictul de crimă de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a combinat cu penultimul aliniat din același articol din Codul penal, faptă ce este prevăzută de art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, constituind de drept, în virtutea legii, o condamnare cu caracter politic.
Reclamanta nu a precizat dacă a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.
P. Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/20.10.2010, nr. 1354/20.10.2010 și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12/19.09.2011 pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii, s-a hotărât că nu se pot acorda despăgubiri morale în temeiul art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 .
Astfel Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 reținând că aceste prevederi legale încalcă două principii constituționale: dreptatea socială ca valoare supremă în stat consacrată de art.1 alin.3 din Constituție și principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituție.
Curtea a avut în vedere, în principal, faptul că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop, existând două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, „Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) „Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]”. În continuare, Curtea Constituțională a reținut că diferența dintre cele două texte legale constă doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990) și o sumă globală (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), diferență ce nu justifică existența a două texte legale în acte normative diferite pentru același scop, încălcându-se astfel principiile unicității reglementării juridice și evitării paralelismelor instituite de art. 14 și art. 16 din Legea nr. 24/2000 republicată privind normele de tehnică legislativă. Curtea a reținut, de asemenea, „că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.”
Art. 15 alin. 2 din Constituția României republicată reglementează principiul neretroactivității legii civile, în sensul că aceasta dispune doar pentru viitor, or, decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este o lege, ci un act special reglementat de art. 147 al Constituției României republicată coroborat cu art. 142 alin. 1 din legea fundamentală, conform căruia „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”. Potrivit art. 147 alin. 1, „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.”, iar alin. 4 al aceluiași text legal stabilește obligativitatea deciziilor Curții Constituționale publicate în Monitorul Oficial al României și faptul că au putere numai pentru viitor.
P. prisma acestor prevederi ale legii fundamentale, declararea ca fiind neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 are ca efect încetarea existenței acestei prevederi cu începere de la data împlinirii termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, astfel că nu înlătură efectele produse în baza dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 anterior acestei date. Însă, acest text (declarat neconstituțional) nu a produs efecte juridice în favoarea reclamantului, având în vedere faptul că dreptul la despăgubiri nu se naște în patrimoniul acesteia direct în baza legii, din moment, ce legiuitorul a obligat persoanele, care se consideră îndreptățite să beneficieze de drepturile reglementate de acest act normativ, să formuleze acțiunea civilă reglementată de art. 5 din lege. Altfel spus, pentru a benefica de aceste drepturi, persoanele care au suferit condamnări penale sau măsuri administrative cu caracter politic trebuiau să se adreseze instanței de judecată pentru verificarea întrunirii cerințelor prevăzute de lege pentru acordarea drepturilor, și anume a celor care decurg din art. 1 – 3. Mai mult, în cazul în care persoana a suferit o condamnare penală ce nu se încadrează în prevederile art. 1 alin. 2 sau a fost supusă unei alte măsuri administrative decât cele prevăzute de art. 2 din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a instituit în sarcina acelei persoane obligația de a exercita acțiunea specială de constatare a caracterului politic al condamnării penale sau a măsurii administrative, conform art. 1 alin. 4 și art. 4 alin. 1 și 2.
Așadar, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au produs efecte juridice doar în baza hotărârii judecătorești, cel puțin definitive (știut fiind că o astfel de hotărâre se bucură de autoritate de lucru judecat relativ) prin care i se recunoaște dreptul la despăgubiri.
Astfel, simpla formulare a acțiunii prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. a nu conduce la producerea de efecte juridice de către aceste prevederi legale, astfel că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale se aplică în cazul reclamantei, fără a produce efecte retroactive.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială.
Abrogarea unui act normativ este rezultatul manifestării voinței legiuitorului cu efecte, exclusiv, ex nunc (pentru viitor), neputând deci retroactiva, conform art. 15 alin. 2 din Constituția României revizuită. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Astfel, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum (actul nul nu poate produce efecte). Așadar, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte inițial valabile, care, în timp, și-au pierdut actualitatea, devenind caduce. În schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic, efectul declarării neconstituționalității unui text de lege, care consfințește un drept subiectiv civil, îl constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
În pronunțarea deciziei nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a avut în vedere și rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist".
Nu se poate vorbi de o îngrădire a accesului la justiție al reclamantei, în condițiile aplicării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, având în vedere caracterul special al Legii nr. 221/2009, precum și faptul că dreptul la instanță nu este echivalent cu dreptul de a obține recunoașterea dreptului pretins.
În acest context, existența deja a unor acte normative ce au permis dobândirea de reparații pentru prejudiciul moral suferit de persoanele, ce au fost victimele unor condamnări politice sau măsuri administrative abuzive cu caracter politic, și accesul la justiție al acestor persoane pentru determinarea drepturilor lor au condus la stabilirea unor compensații echitabile raportat la durata de aplicare a acestor acte, mai ales a Decretului Lege nr. 118/1990 și a indemnizațiilor și scutirilor de plata unor taxe, impozite, tarife de transport etc.
Constatarea caracterului politic al condamnării este lipsită de un interes procesual din moment ce legea specială recunoaște acest lucru, iar în privința temeiurilor de drept invocate alături de Legea nr. 221/2009 care se referă la răspunderea civilă delictuală în Noul Cod Civil și anume art. 1357-1371 Cod Civ., pe de o parte ele nu sunt aplicabile în timp prin prisma art.6 alin.5 din același cod, faptele pretinse fiind săvârșite mult înainte de ., iar răspunderea delictuală din vechiul cod este prescrisă în raport de art. 3 și 8 din Decretul nr.167/1958, după anul 1989 reclamanta nefiind împiedicată să acționeze pârâta pe acest temei delictual.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins acțiunea civilă a reclamantei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamanta I. F., motivat în drept cu disp.art.304 pct.9 C.pr.civ. rap.la art.304/1 C.pr.civ.
Reclamanta a susținut că instanța de fond a interpretat greșit disp.art.5 alin.1 lit.a din L.221/2009 și că este în continuare îndreptățiță la acordarea de daune morale ca urmare a condamnării politice a tatălui ei.
In drept, reclamanții si-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Curtea, analizând recursul reclamantei, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp. art. 299 și urm. C.pr.civ. rap.la art.312 C.pr.civ., va constata că recursul reclamantei este neîntemeiat.
Astfel, cu privire la recursul reclamantei privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, Curtea va constata că tribunalul a interpretat și aplicat corect disp.art.5 lit.a din Legea nr. 221/2009, cum la fel de corect s-a pronunțat și asupra lipsei de interes a reclamantei cu privire la constatarea caracterului politic al condamnării tatălui domniei sale, din această perspectivă constatându-se că însăși Legea nr. 221/2009 confirmă că toate condamnările suferite în baza art.209 C.pen. din Codul penal din anul 1936 constituie condamnare cu caracter politic
Pe de altă parte, curtea va constata că a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R. prin M. Finanțelor P. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. „a” din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. 3 și 5 din Constituție.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic din legea speciala care ar fi stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea constata că se impune în cauză respingerea recursului acesteia si astfel, mentinerea solutiei de respingere a acțiunii.
Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în recurs, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Or, recursul actual, după . L.202/2010 este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croatia, unde era avuta in vedere o hotărâre definitiva, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
De altfel, aceasta interpretare a fost însușită și preluată si de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011, obligatorie de asemenea pentru instantele nationale.
În raport cu aceste considerente, Curtea, în temeiul prev. art.312 C.pr.civ. rap.la art.304 pct.9 și art.304/1 C.pr.civ., va respinge recursul declarat de reclamanta I. F. împotriva sentinței civile nr.1441/08.05.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Va constata că nu sunt aplicabile prev. art.274 C.pr.civ., întrucât intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Repune cauza pe rol, în urma suspendării.
Respinge recursul declarat de reclamanta I. F. împotriva sentinței civile nr. 1441/08.05.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16.05.2013
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. C.P. – 22.05.2013
Tehnored. S.C. - 2 ex./ 22.05.2013
P.I.Tribunalul A., Judecător: Ș. V.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 829/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Conflict de competenţă. Sentința nr. 47/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
