Pretenţii. Decizia nr. 829/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 829/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 05-06-2013 în dosarul nr. 829/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 829
Ședința publică din 05.06.2013
PREȘEDINTE: Rujița R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
GREFIER:A. M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul J. V. împotriva sentinței civile nr. 422/06.02.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța constată că mersul dezbaterilor și concluziile părților au avut loc în ședința publică din 29.05.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă a prezentei hotărâri, când instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi, 05.06.2013
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată:
P. acțiunea civilă înregistrată la 10.02.2012 la T. T. sub nr._, reclamantul J. V. a chemat în judecată pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 526.689 lei, cu titlul de daune, din care 26.689 lei daune materiale, constând în salariul său pe perioada arestării preventive, respectiv pentru 14 luni, și 500.000 lei cu titlul de daune morale.
De asemenea, reclamantul a solicitat să fie calculată ca vechime în muncă perioada în care a fost privat de libertate, întrucât anterior arestării preventive, a fost încadrat în muncă.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin mandatul de arestare preventivă nr. 62/P/1990, emis de Procuratura Militară Timișoara, a fost arestat preventiv din data de 02.03.1990 până în data de 21.05.1991, când, prin decizia nr. 2 emisă de T. M. Teritorial București, s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive, iar prin ordonanța din 14.10.2010 din dosarul nr. 28/P/2009 s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală, pe motiv că fapta nu a fost săvârșită de el.
P. rechizitoriul nr. 62/P/1990, s-a reținut în sarcina sa că în data de 17 decembrie 1989, fiind militar, în timp ce se afla în fața sediului Comandamentului Diviziei Mecanizate situat în Piața Libertății din Timișoara, ar fi executat fără ordin foc asupra unui grup de trei persoane ce se deplasau prin fața Comenduirii Garnizoanei Timișoara, situată în Piața Libertății, acțiune în urma căreia ar fi rezultat decesul numitei B. L. și rănirea numiților B. V. și B. I. – D..
P. sentința penală nr. 1 din 15.02.1991, pronunțată de T. M. Extraordinar Timișoara, a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 18 ani închisoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, ce a fost admis prin decizia nr. 2 din 21.05.1991 de către T. M. Teritorial București, instanță ce a dispus restituirea cauzei la Procuratura Militară Timișoara pentru completarea cercetărilor. Totodată, instanța de control a dispus punerea de îndată în libertate.
Instanța a constata faptul că în cauză nu au fost elucidate ora la care s-au petrecut faptele, ora la care a fost înarmat, cu ce a fost îmbrăcat (civil sau militar), dacă tragerea a fost efectuată într-un moment de acalmie și dacă acest moment a existat, cine au fost martorii, dacă era sau nu posibil să se execute foc de pe capota camionului și dacă acest foc nu a pus în pericol viața și integritatea corporală a cordonului de trăgători ce erau interpuși între el și victime. Mai mult, instanța de control a constatat faptul că atât în urmărirea penală, cât și în cercetarea judecătorească nu s-a stabilit nimic cu privire la inexistența corpului victimei B. L. și a determinării prin expertiză a provenienței gloanțelor.
După efectuarea celor dispuse de instanța de control, prin ordonanța din 21.07.1992 a Procuraturii Militare Timișoara, s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pe motiv că fapta nu a fost săvârșită de el.
La data de 13.10.1997 s-a infirmat soluția de scoatere de sub urmărire penală și s-a dispus înregistrarea dosarului la P. M. Teritorial București.
P. rezoluția din 23.10.1997, a fost trimis în judecată pentru aceleași fapte pentru care în 1992 a fost scos de sub urmărire penală, respectiv pentru uciderea lui B. L. și tentativă de omor față de B. V..
P. sentința nr. 110 din 11.06.1999, T. M. Teritorial București a dispus achitarea pe motiv că faptele reținute în sarcina sa nu sunt săvârșite de el.
Împotriva acestei sentințe, P. M. de pe lângă T. M. Teritorial București a declarat apel.
Curtea Militară de Apel București, prin decizia nr. 66 din 08.06.2000, a dispus restituirea cauzei la P. M. de pe lângă T. M. Teritorial București.
Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs de către P. M. de pe lângă Curtea Militară de Apel București, însă Curtea Supremă de Justiție – Secția penală a respins recursul.
Dosarul a fost trimis la P. M. de pe lângă T. M. Timișoara pentru a fi completată urmărirea penală.
P. M. de pe lângă T. M. Teritorial București, prin ordonanța din 14.10.2010, a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pe motiv că faptele reținute în sarcina sa nu au fost săvârșite de el.
Reclamantul a arătat că din cauza faptului că el a fost arestat preventiv, tatăl său J. G., și el militar de carieră, nu a fost avansat la gradul de „general”.
După arestarea sa, datorită publicității făcute în presă, fiul său J. C., fiind în acea vreme în clasa a II-a, era tot timpul apostrofat de colegii de clasă, iar învățătoarea avea un comportament violent la adresa lui, fiind nevoit să-l mute pe fiu la părinții săi, la D.;
După ieșirea din arest a solicitat în nenumărate rânduri să fie reangajat în armată, însă a fost refuzat, găsindu-și foarte greu un loc de muncă (oricum altul decât pregătirea pe care o are).
A mai arătat că înainte de arestare a fost o persoană respectată, lucrând într-un serviciu special al statului, avea o anumită poziție socială, iar după ieșirea din arest a pierdut respectul și considerația grupului în care trăia, atât el, cât și soția, copiii și părinții, fapt ce l-a consumat foarte mult psihic.
În drept, reclamantul a invocat art. 504 și următoarele din Codul de procedură penală.
P. sentința civilă nr. 422/06.02.2013, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamantul J. V. împotriva pârâtului S. Român, prin M. Finanțelor P., prin DGFP T..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul J. V., prevalându-se de dispozițiile art. 504 C. pr. pen., solicită despăgubiri de ordin material și moral pentru pretins suferitele prejudicii de natură patrimonială și nepatrimonială, urmare a măsurii arestării preventive la care a fost supus în perioada 02.03._91 în procesul penal în cadrul căruia era cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat și tentativă de omor, proces finalizat definitiv prin ordonanța din 14.10.2012 dată de P. M. de pe lângă T. M. Teritorial Timișoara în dosarul nr.28/P/2009, de scoatere de sub urmărire penală, respectiv clasarea cauzei ( în drept fiind invocate art.11 pct.1 lit.b comb. cu art.249 rap. la art.10 lit.c C. pr. pen și art.11 pct.1 lit.a comb. cu art.10 lit.g C. pr. pen cu referire la art.122 alin.1 lit.a C. pen), pe motiv că nu există învinuit în cauză și în privința faptei s-a împlinit prescripția răspunderii penale cu privire la infracțiunile prevăzute de art.174 alin.1 C.pen. și art.20 rap. la art.176 lit.b C. pen. În considerente se arată că există dubii serioase privind vinovăția învinuitului, prezumțiile nefiind suficiente, în absența altor probe, pentru a concluziona că reclamantul este cel care a tras asupra victimelor.
Art. 504 alin.1 și 2 C. pr. pen. prevede: „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.”
Fundamentul pretențiilor reclamantului rezidă în prevederile art.504 alin.2 C. pr. pen, întrucât nu se verifică ipoteza particularizată de art.504 alin.1 C. pr. pen, din moment ce nu s-a pronunțat niciodată în ce-l privește o hotărâre definitivă de condamnare urmată de rejudecarea cauzei și pronunțarea, în rejudecare, a unei hotărâri definitive de achitare. În privința reclamantului J. V. a existat doar o hotărâre intermediară de condamnare, sentința penală nr.1/15.02.1991, pronunțată de T. M. Extraordinar T., desființată prin decizia penală nr.2/21.05.1991 a Tribunalului M. Teritorial București, iar nu o hotărâre definitivă în acest sens, împrejurare ce face inaplicabilă speței norma conținută de art.504 alin.1 C. pr. pen.
Astfel că fundamentarea despăgubirilor morale și materiale, solicitate în drept pe același art.504 C.pr.pen., iar în fapt pe existența pretinsului prejudiciu derivând din restricțiile și umilințele la care a fost supus reclamantul și familia sa prin încălcarea prezumției de nevinovăție, prin învinuirea sa nedreaptă a fost considerată de prima instanță a fi extranee domeniului de aplicare configurat anterior; singura măsură susceptibilă a avea aptitudinea de a genera aplicarea art. 504 alin.2 C. pr. pen. în cazul reclamantului este măsura arestării sale preventive.
Excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât, prima instanță a apreciat-o, prin intermediul încheierii de ședință din data de 12.09.2012, ca neîntemeiată, dat fiind că reclamantul s-a raportat în susținerea pretențiilor sale la ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din 14.10.2010, iar față de data acesteia a fost respectat termenul legal de prescripție instituit de art.506 alin.2 C. pr. pen.
Pe fond, a reținut că a fost luată în privința reclamantului măsura arestării preventive în perioada 02.03._91, iar prin decizia penală nr.2/21.05.1991 s-a dispus punerea sa în libertate, instanța apreciind că se impune a proceda astfel „față de dubiu profund existent asupra vinovăției inculpatului și față de imposibilitatea acestuia de a impieta asupra administrării probelor”.
Pentru a opera în concret și efectiv repararea prejudiciului moral și material în baza art. 504 alin.2 C. pr. pen., este necesar ca măsura privativă de libertate să fi avut un caracter nelegal, nelegalitatea sa neputând rezulta însă de o manieră implicită din simpla emitere a ordonanței procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, a ordonanței procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori din pronunțarea hotărârii instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, din pronunțarea hotărârii definitive de achitare sau din darea hotărârii definitive de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
De vreme ce art. 504 alin.3 C. pr. pen. dispune de o manieră imperativă că „Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită după caz, … prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală …ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate…”, iar utilizarea sintagmei „trebuie stabilită prin” instituie, pe cale de interpretare logică, obligația de a stabili caracterul nelegal al privării sau restrângerii de libertate de către chiar procurorul care dispune scoaterea de sub urmărire penală ori, în speță, eventual, de instanța care a dispus punerea reclamantului în libertate.
Totodată, interpretarea gramaticală a art. 504 alin.2 și 3 C. pr. pen. nu îngăduie concluzia că simpla existență a unei ordonanțe definitive de scoatere de sub urmărire penală, indiferent în ce temei s-a dat aceasta, atrage de plano caracterizarea măsurii preventive dispuse ca nelegală, a reținut prima instanță.
Prima instanță a constatat că în speță nici prin decizia penală nr.2/21.05.1991, de punere în libertate, nici prin ordonanța din 14.10.2010 de scoatere de sub urmărire penală nu s-a făcut nici o mențiune referitoare la caracterul legal ori nelegal al măsurii preventive luate față de reclamant în timpul procesului penal, context în care a apreciat că în cauză nu se identifică cerințele de text impuse prin art. 504 alin.2 și 3 C. pr. pen
Împotriva sentinței civile nr. 422/06.02.2013 a Tribunalului T. a declarat recurs în termenul legal reclamantul J. V..
În motivarea recursului, reclamantul a reluat succesiunea ordonanțelor, rezoluțiilor și hotărârilor pronunțate în dosarul penal de procuratură sau de instanța de judecată și a arătat că deși art. 504 alin. 3 C. pr. pen. instituie obligația procurorului și a judecătorului de a se pronunța și cu privire la legalitatea măsurii privative de libertate luate față de el, aceștia au „evitat să se pronunțe sub acest aspect”
Din acest motiv, reclamantul apreciază că arestarea sa a fost nelegală, cu atât mai mult cu cât a fost achitat și de mai multe ori scos de sub urmărire penală pe motiv că fapta nu a fost săvârșită de el, iar nu pe motiv că ar lipsi unul din elementele constitutive ale infracțiunii.
În susținerea recursului, reclamantul a invocat și Decizia nr. 45/10.03.1998 a Curții Constituționale referitoare la constituționalitatea art. 504 alin. 1 C. pr. pen.
Invocând și art. 304 pct. 9 C. pr. civ., reclamantul a solicitat a admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și, în rejudecare, admiterea acțiunii.
P. concluzii scrise, pârâtul a solicitat respingerea recursului reclamantului și menținerea soluției primei instanțe.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art. 3041 și art. 306 alin. 2 C. pr. civ., Curtea constată că recursul reclamantului este întemeiat, urmând a fi admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Așa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, cum se prezintă în acțiune și cum a reținut și prima instanță, reclamantul J. V. a fost cercetat penal și judecat pentru infracțiunea de omor și tentativă la omor deosebit de grav, prevăzute de art. 174 alin. 1 C. pen. și art. 20 raportat la art. 176 lit. b C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b C. pen.; procesul s-a derulat pe o perioadă de mai mulți ani, începând din 1990 și finalizându-se în 2010, perioadă în care în mai multe rânduri s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau s-a dispus restituirea cauzei la procuratură pentru completarea urmăririi penale; la un moment dat a fost condamnat la 18 ani închisoare (sentința penală nr. 1/1991 a Tribunalului M. Extraordinar Timișoara), dar în recurs (decizia nr. 2/1991 a Tribunalului M. Teritorial București) s-a dispus restituirea cauzei la procuratură; de asemenea, prin sentința nr.110/1994 a fost achitat de T. M. București, ulterior dispunându-se din nou, prin decizia nr. 66/2000 a Curții Militare de Apel București, restituirea cauzei la P. pentru completarea urmăririi penale.
În final, prin ordonanța din 14.10.2010 a Parchetului M. de pe lângă T. M. Teritorial București, (filele 9-17 din dosarul de fond) s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a lui J. V., învinuit pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 174 alin. 1 C. pen. și art. 20 raportat la art. 176 lit. b C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b C. pen.
De asemenea, prin aceeași ordonanță s-a dispus clasarea cauzei privind decesul prin împușcare a persoanei B. L. și rănirea prin împușcare a lui B. V. și B. I.-D., întrucât nu există învinuit în cauză și în privința faptei s-a împlinit termenul pentru prescripția răspunderii penale cu privire la infracțiunile prevăzute de art. 174 alin. 1 C. pen. și art. 20 raportat la art. 176 lit. b C. pen.
Din motivarea ordonanței rezultă, în privința scoaterii învinuitului J. V. de sub urmărire penală, că „există serioase dubii cu privire la vinovăția învinuitului, iar dubiile se interpretează în favoarea acestuia conform principiului in dubio pro reo”, concluza fiind că „fapta nu a fost săvârșită de acesta”; în drept, s-a reținut aplicarea art. 11 pct. 1 lit. b raportat la art. 10 lit. c C. pr. pen., care reglementează scoaterea de sub urmărire penală atunci când fapta nu a fost săvârșită de învinuit.
Despăgubirile materiale și morale solicitate de reclamantul J. V. prin acțiunea de față vizează, din toată această perioadă a procesului penal, doar perioada arestării preventive cuprinse între 02.03.1990, când a fost arestat preventiv prin mandatul nr. 62/P/1990 al Procuraturii Militare Timișoara, și 21.05.1991, când s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive prin decizia nr. 2 a Tribunalului M. București.
În mod greșit prima instanță a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 504 alin. 2 și 3 C. pr. pen., întrucât nici prin decizia penală nr. 2/21.05.1991 a Tribunalului M. București, de punere în libertate, și nici prin ordonanța din 14.10.2010 a Parchetului M. de pe lângă T. M. Teritorial București, de scoatere de sub urmărire penală, nu s-a făcut vreo mențiune despre caracterul legal sau nelegal al măsurii arestării preventive.
Prima instanță a interpretat greșit art. 504 alin. 3 C. pr. pen., care prevede:
„Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j’ ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j’.”
P. decizia nr. 2/21.05.1991 a Tribunalului M. Teritorial București a fost admis recursul inculpatului J. V. împotriva sentinței penale nr. 1/15.02.1991 a Tribunalului M. Extraordinar T. (prin care fusese condamnat la 18 ani închisoare), a fost casată sentința recurată și s-a dispus trimiterea cauzei la P. M. Timișoara pentru completarea urmăririi penale.
De asemenea, s-a dispus punerea în libertate a inculpatului, „față de dubiul profund existent asupra vinovăției inculpatului”.
P. urmare, s-a constatat că la acea dată nu se mai impunea prelungirea măsurii arestării preventive, dispunându-se punerea în libertate a inculpatului.
Urmărirea penală și procesul penal au continuat însă cu învinuitul/inculpatul în stare de libertate.
Procesul penal s-a finalizat prin ordonanța din 14.10.2010 a Parchetului M. de pe lângă T. M. Teritorial București, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului J. V. în baza art. 11 pct. 1 lit. b comb. cu art. 10 lit. c. C. pr. pen., reținându-se că fapta pentru care a fost învinuit nu a fost săvârșită de către acesta.
La acea dată învinuitul era în stare de libertate și, prin urmare, nu exista o măsură a arestării preventive asupra căreia parchetul trebuia să se pronunțe.
Dispunându-se însă scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului pentru că fapta nu a fost săvârșită de către acesta, este evident că măsura arestării preventive, care fusese deja revocată în primul ciclu procesual prin decizia nr. 2/21.05.1991 a Tribunalului M. Extraordinar T., a avut un caracter nelegal.
P. urmare, situația reclamantului J. V. se încadrează în cerințele art. 504 alin. 2 și 3 C. pr. pen., impunându-se examinarea acțiunii sale pe fond de către prima instanță.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 5 C. pr. civ., Curtea va admite recursul declarat de reclamantul J. V. împotriva sentinței civile nr. 422/06.02.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare la T. T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul J. V. împotriva sentinței civile nr. 422/06.02.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare la T. T.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 05.06.2013.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
Rujița RAMBUFlorin ȘUIUGheorghe O.
GREFIER,
A. M. T.
Red. RR/ 26.06.2013
Teh. AMT/2 ex./01.07.2013
Instanța de fond: T. T. – jud. C. B.
| ← Servitute. Decizia nr. 300/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 732/2013. Curtea de... → |
|---|
