Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1391/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1391/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 22-05-2012 în dosarul nr. 1391/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1391
Ședința publică din 22 mai 2012
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul L. I. împotriva sentinței civile nr. 283/08.03.2012 pronunțată de T. C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, s-a constatat lipsa părților.
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror M. V..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care se constată că, prin registratura instanței, s-a depus la data de 11.05.2012, întâmpinare formulata de intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., prin care s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Nemaifiind alte cereri formulate sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând, constată următoarele:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. sub nr._, reclamantul L. I. a chemat în judecată S. R., prin M. Economiei și Finanțelor P. București, reprezentat de DGFP C.-S., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța în cauză, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, ca prejudiciu moral suferit prin deportarea abuzivă a mamei, numita L. M., fără cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că, prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., mama reclamantului, L. M. ( Bribece M., B. M., în funcție de cum apare persoana în documente pe parcursul vremii), a fost strămutată din localitatea Naidăș, jud. C.-S., în localitatea Jegălia Nouă-Fetești, unde i s-a stabilit domiciliu obligatoriu împreună cu familia, până la data de 27.07.1955, când, în conformitate cu Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, i-a fost ridicată restricția domiciliară.
A fost lăsată sub cerul liber, fără apă și mâncare, a fost nevoită a săpa în pământ cu mâinile goale pentru a se feri de arșița soarelui, iar, mai apoi, de frigul ce a venit odată cu iarna. A înfruntat foamea, frigul, căldura, mizeria, lipsa apei și toate greutățile cu care s-a confruntat pentru necesitățile traiului. Umilința, foamea și bolile nu au încetat să se amplifice fiind supusă la suferințe fizice și psihice.
P. această măsură administrativă i-a fost cauzat un prejudiciu ce a constat în consecințele dăunătoare ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate și relațiile social-umane, cu prietenii, cu apropiații.
În toată perioada de strămutare a fost înfometată și umilită psihic, iar lipsirea de libertate la care a fost supusă a produs consecințe în planul vieții private, cât și în plan profesional mai târziu, fiind afectate viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.
În această situație este evidentă lipsirea de libertate, cu consecințele suferite pe plan fizic, psihic, social, profesional, fiindu-i lezată libertatea individuală, demnitatea, onoarea, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege, fiind expus disprețului public, deci o atingere gravă a valorilor ce definesc personalitatea umană.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe disp. art. 1(2)(3), art.4 și art.5 din Legea 221/2009.
P. sentința civilă nr. 283/08.03.2012 pronunțată în dosar nr._, T. C.-S. a respins acțiunea reclamantului L. I. în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală Finanțelor P. C.-S., fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că, potrivit Deciziei 12/2011 a ICCJ, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, astfel încât a fost respinsa, ca netemeinică, acțiunea formulată de reclamant.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamantul L. I., solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii pretențiilor formulate.
În motivarea recursului, a reluat aspectele de fapt si de drept privind conditiile si efectele deportarii, invocate prin cererea de chemare in judecata, deja expuse in prezenta decizie, astfel că nu vor mai fi reluate.
Sintetizând prejudiciile imense pe care considera ca le-a suferit ca urmare a deportării, aplicata total ilegal si abuziv, acestea sunt: trauma psihica majora a mamei sale cu sechele foarte grave pentru toata viata; dezumanizarea si abrutizarea la care a fost supusa; defăimarea, falsificarea imaginii si personalității in fata comunității; discriminarea negativa, lipsa egalității șanselor cu semenii noștri; umilirea continua, sfidarea inteligentei si caracterului aproape 30 de ani; interzicerea accesului la cultura, informație si ingradirea de evoluție școlara si profesionala.
Apreciaza ca, in mod greșit s-a reținut ca temeiul de drept al legii 221/2009 nu mai exista, fiind invocata Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Considera ca este netemeinica si nelegala sentința atacata, deoarece Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabila cauzelor aflate pe rol ( in prima instanța sau cai de atac ), la data pronunțării acestei decizii, ci este aplicabila eventual celor inregistrate ulterior publicării sale .
Aceasta concluzie se impune având in vedere dreptul la un proces echitabil garantat de art 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, articol care obliga la respectarea pricipiului neretroactivitatii si a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătoreasca, chiar nedefinitiva.
Preeminenta tratatelor si a jurisprudentei Curții Europene a Drepturilor Omului, unanim acceptata si de altfel consfințită de principiu si in Constituția României, impune reținerea, cu titlu de exemplu, a soluțiilor Curții Europene, in spețe privind hotărâri judecătorești nedefinitive care nu au intrat in puterea lucrului judecat si fata de care autoritățile naționale ( prin norme legale retroactive sau interpretative) au răpit partilor speranța legitima. In aceste cazuri, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis in unanimitate ca a existat o incalcare a articolului 6 § 1 si articolul 1 din Protocolul 1.
Concluzionând, se poate retine faptul ca aplicarea unei decizii a Curții Constituționale, prin caracterul ei obligatoriu, este supusa principiului neretroactivitatii, respectării prevederilor Convenției si, nu in ultimul rand, jurisprudentei CEDO, principiului egalității in fata legii, principiu care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, in funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. In sensul aplicării principiului neretroactivitatii este si jurisprudenta CEDO.
În vederea respectării principiului egalității de drepturi si necreearii unor situații juridice discriminatorii fata de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 1 alin 2 lit a din O.G. 137/2008, coroborat cu art. 16 din Constituția României, art. 20 alin (2) din Constitutie, coroborate cu art 14 din Convenția Europeana a Drepturilor, a solicitat admiterea recursului, asa cum a fost formulat.
În drept, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 299-316 Cod proc. Civ.
Intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. a solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosar, respingerea prezentului recurs, ca neîntemeiat, invocând decizia Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010, prevederile art.147 alin.1 din Constituția României și Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În drept, invoca art. 308 alin. 2 Cod proc. Civ.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, T. C.-S. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO, conform căreia nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acestuia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A reține argumentele reclamantului privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Recurentul încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. R., prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantului.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurentul susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
In baza art.274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentului cheltuieli de judecată, ca necuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul L. I. împotriva sentinței civile nr. 283/08.03.2012 pronunțată de T. C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 22.05.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. C.R./23.05.2012
Tehnored. I.P. 2 ex./08.06.2012
Prima instanță: T. C.-S., jud. V. S.
| ← Servitute. Decizia nr. 1408/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Evacuare. Decizia nr. 1878/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
