Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1875/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1875/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 20-09-2012 în dosarul nr. 1875/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.1875
Ședința publică din 20 septembrie 2012
PREȘEDINTE: Prof. univ. dr. L. B.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: F. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR P. T. împotriva sentinței civile nr. 790/09.03.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata P. A. pentru Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă reclamanta - intimată P. A. personal, asistată de avocat O. D. H., lipsă fiind pârâtul recurent.
M. Public este reprezentat de procuror, S. A. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind de formulat alte cereri, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea recursului pârâtului, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe, arătând că există și proces-verbal cu privire la data deportării, iar cu privire la nerestituirea bunurilor în natură și echivalent, precizează că acestea nu au fost restituite.
Reprezentanta Parchetului pune concluzii de admitere a recursului pârâtului doar în sensul reducerii cuantumului daunelor acordate, arătând că valoarea a fost stabilită în mod greșit și nu se putea acorda mai mult decât s-a cerut.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea inregistrata la data de 26.01.2010 pe rolul Tribunalului Timis, reclamanta P. A. a chemat in judecata paratul S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P., solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa constate ca bunicii sai, P. G. si P. I., au fost supusi unor masuri administrative cu caracter politic, prin dislocare si stabilire de domiciliu obligatoriu in Baragan si sa oblige paratul la plata sumei de_ de euro pentru prejudiciul moral suferit de bunicul sau, la plata sumei de_ euro pentru prejudiciul moral constand in decesul bunicii survenit pe perioada deportarii, precum si la plata unor daune materiale reprezentand valoarea bunurilor confiscate.
In fapt, reclamanta a aratat ca la data de 18.06.1951, bunicii sai paterni au fost obligati sa plece din casa lor, fiind deportați din localitatea Becicherecul M. în . Câmpia Bărăganului, lasand in localitatea de domiciliu intreaga gospodărie, cu toate bunurile aferente.
Reclamanta a aratat ca deportarea a marcat intreaga existenta a celor deportati, descriind in mod amanuntit conditiile in care a avut loc ridicarea celor deportati, transportul lor spre locul domiciliului obligatoriu, iar mai apoi traiul de zi cu zi la locul stramutarii, unde bunica reclamantei a si decedat, si lipsa unor conditii minime de trai si igienico-sanitare.
Totodata, reclamanta a analizat conditiile in care pot fi acordate daune morale, apreciind ca in speta sunt intrunite aceste premise, ca plata sumelor pretinse se impune pentru repararea prejudiciului moral suferit si aratand ca deportarea a produs suferințe deosebite pe plan moral, social si profesional, lezand demnitatea si onoarea celor deportati.
In drept, reclamanta a invocat prevederile Legii 221/2009.
Paratul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului T. a depus intampinare, invocand lipsa calității procesuale active a reclamantei, inadmisibilitatea cererii de acordare a daunelor materiale si morale si solicitand respingerea in tot a acțiunii ca neintemeiata.
In drept, intampinarea a fost intemeiata pe dispozitiile art. 115 C.p.c.
La termenul de judecata din 23.04.2010 reclamanta a depus o precizare de actiune si un raspuns la intampinare, aratand ca solicita repararea prejudiciului suferit de antecesorii sai, solicitand obligarea paratului la plata sumei de 2874 lei, reprezentand contravaloarea recoltei de porumb a anului 1951, neculeasa de pe cele 9 jugare in folosinta, calculata la pretul acesteia din anul 2009 si la plata sumei de_ lei, reprezentand beneficiul nerealizat prin pierderea recoltei de porumb aferenta anilor 1052-1955, neinsamantata pe cele 9 jugare in folosinta, calculat la preturile din anul 2009.
In drept, precizarea de actiune a fost intemeiata pe dispozitiile art. 998, 999 si 1084 C. civ. si pe art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009.
Prin raspunsul la intampinare formulat reclamanta a solicitat respingerea exceptiilor invocate de parat prin intampinare si admiterea actiunii.
Ulterior, la termenul de judecata din 25.02.2011, reclamanta a depus o completare a cererii de chemare in judecata, aratand ca invoca, alaturi de temeiurile initiale, si dispozitiile art. 998, 999, 1838 si 1839 C.civ., precum si prevederile art. 2 si 3 din Conventie si ale art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie.
In dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar o . inscrisuri, proba incuviintata si administrata in cauza.
Paratul nu a propus probe in apararea sa.
Prin sentinta civila 1050/25.11.2011, Tribunalul Timis a respins cererea dechemare in judecata, astfel cum a fost precizata.
Pentru a pronunta o astfel desolutie, instanta a retinut ca se impune expunerea prealabila a evolutiei art. 5 alin 1 al Legii 221/2009, text normativ ce a constituit cauza promovarii tuturor cererilor de chemare in judecata intemeiate pe dispozitiile Legii 221/2009.
Astfel, pana la data de 01.07.2010, art. 5 al. 1 lit. a din Legea 221/2009 prevedea ca „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, aratand totodata ca la stabilirea cuantumului despagubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-Lege 118/1990 si al OUG 214/1999.
La data de 01.07.2010 au intrat in vigoare modificarile aduse textului normativ anterior mentionat prin OUG 62/2010, astfel incat art. 5 al. 1 lit. “a” a prevazut, incepand cu aceasta data, plafonarea despagubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de pana la 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de pana la 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I si de pana la 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea. Aceeasi ordonanta de urgenta a introdus si o . criterii exemplificative care sa fie avute in vedere de catre instante la stabilirea cuantumului despagubirilor, precum durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursa de la condamnare, consecintele negative produse in plan fizic, psihic si social si masurile reparatorii deja acordate in temeiul Decretului-Lege 118/1990 si al OUG 214/1999, aceste criterii fiind enumerate in al. 1¹ al art. 5.
Totodata, inca de la aparitia sa, art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 prevede ca persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005; litera „c” a aceluiasi articol arata ca aceleasi persoane au dreptul de a solicita in termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară. Aceste prevederi ale art. 5 al. 1 lit. b si c din Legea 221/2009 nu au suferit modificari de la aparitia legii si pana in prezent.
In privinta art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 (care dadea dreptul persoanelor ce au suferit condamnari cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare), tribunalul arata ca aceste dispozitii au fost declarate neconstitutionale prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curtii Constitutionale.
Conform art. 31 al. 1 din Legea 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie; potrivit alineatului 3 al aceluiasi articol, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Tribunalul a constatat că Parlamentul Romaniei nu a pus de acord prevederile art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 - constatate ca fiind neconstitutionale - cu dispozitiile Constitutiei, astfel incat aceste prevederi si-au incetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor anterior mentionate ale Curtii Constitutionale, nemaiputand constitui temei juridic pentru admiterea cererii de acordare a despagubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica ori prin masura administrativa cu caracter politic.
Pe de alta parte, in acord cu cele statuate de Curtea Constitutionala prin Decizia 1358/21.10.2010, tribunalul a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însași recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Or, prin legile reparatorii adoptate anterior Legii 221/2009 (respectiv Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999) precum si prin condamnarea publica a actiunilor represive infaptuite de regimul comunist, S. R. a recunoscut si condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordand victimelor acestor masuri o . drepturi si facilitati de ordin material si moral.
Nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Prin urmare, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Atat art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 cat și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Nu se poate aprecia deci ca indemnizatia acordata de art. 4 din Decretul-Lege 118/1990 are o natura distincta de sumele la care dadea dreptul art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, ambele vizand repararea daunelor morale suferite de cei persecutati politic de regimul comunist. Aceeasi concluzie se desprinde si din lecturarea expunerii de motive la Legea nr. 221/2009, care justifica instituirea acestei norme de faptul ca, "în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".
Tribunalul a apreciat ca masurile deja acordate de S. R. victimelor regimului comunist prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999 sunt drepte si rezonabile, avand in vedere si aspectele anterior mentionate conform carora scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral.
Astfel fiind, Legea 221/2009 da in prezent dreptul doar la constatarea prin hotarare judecatoreasca a caracterului politic al condamnarilor pronuntate in perioada 06.03._89 pentru alte fapte prevazute de legea penala decat cele enumerate in art. 1 al. 2 din Legea 221/2009, daca prin savarsirea acestora s-a urmarit unul din scopurile prevazute de art. 2 al. 1 din OUG 214/1999 precum si, in aceleasi conditii, la constatarea caracterului politic al altor masuri administrative decat cele prevazute la art. 3 din Legea 221/2009, dupa cum reiese din art. 1 al. 3 si art. 4 al. 1 si 2 din lege. In plus, acelasi act normativ si-a mentinut dispozitiile art. 5 al. 1 lit. b si c privind acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotararea de condamnare sau ca efect al masurii administrative – daca bunurile respective nu au fost restituite sau nu au fost acordate despagubiri prin echivalent in conditiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005 – precum si repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotararea judecatoreasca de condamnare s-a dispus decaderea din drepturi sau degradarea militara.
Referitor la cererea de constatare a caracterului politic al condamnarii sau al masurii administrative, aceasta poate fi primita doar in cazul in care priveste alte fapte, respectiv alte masuri administrative decat cele considerate a avea de drept un caracter politic, dupa cum reiese din prevederile art. 1 al. 3 si 4 respectiv art. 4 al. 2 din Legea 221/2009. Aceste dispozitii legale sunt firesti, cata vreme reclamanta nici nu ar avea vreun interes sa solicite instantei a-i constata caracterul politic al unei condamnari ori masuri administrative cu privire la care insasi legea (respectiv art. 1 al. 2 si art. 3 din Legea 221/2009) prevede ca are un caracter politic. Astfel fiind, cata vreme faptele evocate de reclamanta se incadreaza intre cele enumerate la art. 1 al. 2 sau la art. 3 din Legea 221/2009, aceasta nu obtine vreun folos practic prin formularea capatului de cerere privind constatarea de catre instanta a caracterului politic al masurii, caracter prevazut de insasi Legea 221/2009.
Cat priveste acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotararea de condamnare sau ca efect al masurii administrative, din interpretarea articolului 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 instanta a retinut ca se desprinde faptul ca aceste despagubiri vizeaza doar bunurile imobile si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii 10/2001, fapt desprins din conditionarea acordarii despagubirilor de nerestituirea bunurilor – in natura sau prin echivalent – in conditiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005, acte normative ce reglementeaza situatia imobilelor preluate abuziv.
Aceasta solutie rezulta fara echivoc daca se consulta expunerea de motive a proiectuluiLegii221/2009(http://www.cdep.ro/proiecte/2008/400/00/0/em400.pdf.
Astfel, in Sectiunea a II –a- -Motivul emiterii actului normativ, descriind situatia actuala, legiuitorul arata ca „In ceea ce priveste repararea prejudiciului material, Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificarile si completarile ulterioare, prevede restituirea in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotarari judecatoresti de condamnare pentru infractiuni de natura politica, prevazute de legislatia penala, savarsite ca manifestare a opozitiei fata de regimul totalitar comunist. Aceste bunuri sunt calificate de catre art. 2 al. 1 lit. b din Legea nr. 10/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, ca fiind imobile preluate in mod abuziv. Totusi, dificultatile legate de procesul de punere in aplicare a acestei legi au determinat ca, in multe cazuri, persoane in varsta care au facut obiectul persecutiilor regimului totalitar comunist sa nu obtina nici pana la aceasta ora vreo despagubire concreta.”
La subsectiunea 2, intitulata „Schimbari preconizate”, se mentioneaza: „prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, persoana in cauza, precum si sotul sau descendentii pana la gradul al II –lea, inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de catre instanta de judecata a unor despagubiri banesti care sa acopere valoarea bunurilor confiscate”.
Niciunde in expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despagubiri pentru bunurile mobile confiscate si nici pentru alte imobile decat cele care fac obiectul Legii 10/2001 si nici nu a prevazut vreo astfel de dispozitie in corpul legii, prevederile legale neputand fi aplicate prin analogie.
Avand in vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat ca nu pot fi acordate despagubiri in conditiile Legii 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formeaza obiectul legilor in materia fondului funciar; aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevazuta de legislatia funciara speciala, iar eventualele despagubiri pentru bunurile mobile puteau fi solicitate in baza actiunii in despagubire intemeiata pe art. 998-999 Cod civil, in termenul legal de prescriptie. O astfel de cerere de despagubire pentru bunurile mobile intemeiata pe art 998-999 cod civil este insa prescrisa in prezent, pentru considerentele ce vor fi expuse cu prilejul analizarii cererii de acordare a daunelor morale intemeiata pe aceleasi articole din Codul civil .
Revenind la cererea de acordare a daunelor morale, tribunalul a constatat ca, urmare a declararii neconstitutionalitatii art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ.
Cu privire la acest temei de drept, tribunalul a retinut insa ca cererea de acordare a daunelor morale formulata in baza raspunderii civile delictuale este prescrisa.
Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescriptie este de 3 ani, iar conform art. 8 din acelasi decret, prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.
Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozitiile acestui decret sunt aplicabile si prescriptiilor neimplinite la data intrarii sale in vigoare, in care caz termenele de prescriptie prevazute in decret vor fi socotite ca incep sa curga de la . acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrarii in vigoare a acestui decret se abroga orice dispozitii legale contrare, in afara de cele care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul corespunzator prevazut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odata cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate si dispozitiile Titlului XX (art. 1837 si urmatoarele), precum si celelalte dispozitii din Codul civil privitoare la prescriptia extinctiva.
Art. 18 din Decretul 167/1958 obliga instanta judecatoreasca la a cerceta, din oficiu, daca dreptul la actiune este prescris.
In cazul condamnarilor cu caracter politic si al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescriptie extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la caderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au facut obiectul unor masuri administrative politice au fost in imposibilitate de a promova actiuni in instanta prin care sa incrimineze faptele savarsite de regimul comunist si sa solicite despagubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate insurmontabila de a promova actiunea in raspundere civila delictuala impotriva statului in regimul comunist poate fi asimilata fortei majore si acceptata drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescriptiei, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odata cu prabusirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a actiona in instanta a fost inlaturata, astfel incat termenul de prescriptie a inceput sa curga cel tarziu la data anterior mentionata, implinindu-se in 22.12.1992.
Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoastere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescriptie pentru acordarea despagubirilor morale si nici ca intreruptiva de prescriptie, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
Astfel, cat priveste repunerea in termenul de prescriptie, acesta poate fi facuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au aratat in mod expres ca mostenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formeaza obiectul acestor legi) sau poate fi dispusa de catre instanta de judecata, in conditiile art. 19 din Decretul 167/1958.
Tribunalul a constatat ca Legea 221/2009 nu contine o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescriptie, iar dispozitiile legilor speciale reparatorii mentionate in paragraful precedent, constituind exceptia de la regula consfintita de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.
Cat priveste art. 19 din Decretul 167/1958, acesta prevede ca instanta judecatoreasca poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea actiunii, cererea de repunere in termen putand fi facuta numai in termen de o luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie. Or, in speta, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescriptie a fost mult depasit, pentru a se putea dispune repunerea in termen.
Revenind la dispozitiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, acesta prevede ca recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia (in speta S. R.) are efect intreruptiv de prescriptie. Pentru a avea insa un astfel de efect, recunoasterea trebuie facuta in cadrul termenului de prescriptie, iar nu dupa expirarea acestuia, cum s-a intamplat in speta.
Pe de alta parte, odata cu declararea neconstitutionalitatii prevederilor legale ce acordau dreptul la despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica sau prin masura administrativa politica, aceste prevederi au incetat sa mai produca orice fel de efecte juridice, chiar si pe cele vizand invocata repunere in termenul de prescriptie.
Tribunalul a subliniat si faptul ca dispozitiile art. 998-999 C. civ. indrituiesc la repararea prejudiciului moral doar victima faptei prejudiciabile, iar nu si rudele acesteia.
Cat priveste fundamentarea cererii de acordare a despagubirilor morale pe dispozitiile art. 2 si 3 din Conventie, tribunalul a apreciat ca faptele savarsite de catre regimul comunist nu dau nastere unui drept la reparatie in baza acestor articole, cata vreme privesc actiuni comise inainte de ratificarea Conventiei de catre Romania.
Nu poate fi retinuta nici incalcarea art. 6 din Conventie cata vreme, astfel cum am aratat anterior, a existat posibilitatea promovarii unui demers judiciar susceptibil de a repara prejudiciile cauzate intemeiat pe dispozitiile art. 998-999 C. civ., insa depunerea cererii de chemare in judecata trebuia facuta in termenul de prescriptie.
Tot astfel, nu se poate considera ca respingerea cererii de chemare in judecata ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie. Dupa cum am aratat anterior, instanta de contencios a drepturilor omului s-a pronuntat in repetate decizii de speta in sensul ca art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie nu garanteaza dreptul de a dobandi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Pronuntarea unei hotarari de respingere a cererii de chemare in judecata nu poate fi considerata discriminatorie, in sensul art. 14 din Conventie. Violarea principiului egalitatii si nediscriminarii exista atunci cand se aplica un tratament diferentiat unor situatii egale fara sa existe o motivare obiectiva si rezonabila sau daca exista o disproportie intre scopul urmarit prin tratamentul inegal si mijloacele folosite. Or, in speta, neacordarea daunelor morale are la baza o justificare obiectiva si rezonabila (jocul combinat al deciziilor Curtii Constitutionale si nedepunerea actiunii in raspunderea civila delictuala in termenul de prescriptie), neexistand o disproportie intre scopul urmarit si mijloacele folosite.
Prin decizia civila 1541/22.11.2011, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamanta impotriva hotararii Tribunalaului timis, pe carea casat-o cu trimiterespre rejudecare la aceeasi instanta. Pentru a decide astfel, Curtea a retinut ca ceea ce cu certitudine nu putea fi admis în cauză, este petitul privind obligarea statului pârât la plata despăgubirilor pentru daune morale pentru că la data pronunțării sentinței, prin efectul Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei al acțiunii își încetase existența.
Așa cum corect a reținut și instanța de fond, această decizie cu caracter general obligatoriu se aplică și cauzelor (ca cea de față) înregistrate înainte de data publicării ei.
În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art.5 alin.1 lit.a din Legea 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr.1358/21.10.2010 publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, a admis respectiva excepție.
Analiza art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Aspectul neconstituționalității art.5 alin.1 lit.a din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: DL nr.118/1990, republicat și OUG nr.214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.
S-a reținut că prin art.16 din Legea nr.24/27.03.2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art.5 al.1 lit.a din Legea 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art.1 al.3 și 5 din Constituție, și de aceea, este în mod vădit, neavenită.
Decizia nr.1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art.147 al.4 din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală – ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților – sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanta o solicită a fi impusă statului în baza art.5 al.1 lit.a al Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 12.05.2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2.02.2010 din cauza K. și Iouri Kiladze contra G.), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului – Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.374 al.1 coroborat cu art.376 al.1 și cu art.377 al.1 pct.3 Cod procedură civilă).
Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23.11.1984 din cauza V. der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9.10.2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18.02.2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din lege – care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. 1 din Constituție) – datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.
Că aceasta este interpretarea corectă a efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale rezultă de dată recentă și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite care a statuat în același sens.
Concluzionând, rezultă că respingerea de către tribunal a solicitării reclamantei de acordare a despgubirilor pentru daune morale este expresia corectei aplicări a legii în cauză.
La fel de legală este – în opinia Curții – și respingerea de către Tribunalul T. a petitului privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de deportare în B. a bunicilor reclamantei în baza Deciziei nr. 200/1951 a MAI (f.7 dosar de fond), pentru că o astfel de calificare este dată de însuși legiuitor în art. 3 lit. e din Legea nr. 221/_, nemaifiind necesară în acest scop o dispoziție a instanței de judecată.
Ceea ce însă trebuia judecat în alt mod este însă petitul privind acordarea despăgubirilor pentru daune materiale, a arătat instanța de recurs.
Curtea a constatat că fundamentul juridic al unei asemenea solicitări este art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 care, după . acestei legi, nu a fost supus niciunei modificări – nici măcar parțiale – și nici nu a fost declarat neconstituțional.
Textul acestui articol (alin. 1) arată că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri cu caracter politic (cum este și deportarea în B. la care au fost supuși bunicii reclamantei) precum și, după decesul ei, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate o dată cu comiterea faptului abuziv dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată sau ale Legii nr. 247/2005 cu modificările și completările ulterioare (art. 5 alin. 1 lit. b ).
Același articol în alin. 5 prevede că acordarea de despăgubiri în condițiile anterior menționate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse în condițiile legilor amintite.
Analizarea conținutului textelor menționate, a conținutului inițial al art. 5 alin. 1 lit. a referitor la despăgubirile pentru daune morale și a celui prevăzut de art. 5 alin. 1 lit. c (referitor la repunerea în drepturi sau la înlăturarea efectelor degradării militare), demonstrează că prin promovarea Legii nr. 221/2009 legiuitorul a urmărit să înlăture pe cât posibil, complet toate consecințele grave și serioase produse de abuzurile vechiului regim politic, indiferent de natura lor.
Dacă în privința temeiului de despăgubiri pentru daune morale Curtea Constituțională a constatat că el nu se justifică în condițiile în care există și alte reglementări în vigoare pentru realizarea aceluiași scop reparatoriu, în privința celorlalte două categorii de măsuri reparatorii nu a existat niciun control de constituționalitate anterior sau posterior intrării în vigoare a legii care să nege legitima lor consacrare.
În interpretarea în context a legii și constatând că dacă pentru restituirea imobilelor confiscate abuziv de stat au fost adoptate succesiv în timp diferite legi (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 18/1991 cu modificările și completările lor), pentru restituirea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic, nu a existat până la apariția Legii nr. 221/2009 nici un act normativ similar, de aceea nu se poate în mod rațional afirma că această categorie de bunuri nu ar face obiectul de reglementare al legii.
Este adevărat că art. 5 alin. 1 lit. b al Legii nr. 221/2009 condiționează acordarea reparației materiale pentru bunurile confiscate de declanșarea procedurilor Legii nr. 10/2001 modificate și completate și ale Legii nr. 247/2005 modificate și completate, însă această referință nu poate avea alt scop decât cel de evitare a stabilirii unei duble despăgubiri în una și aceeași materie, fără însă a se putea concluziona că se exclude în mod implicit, alternativa acordării despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate ce nu mai pot fi restituite în natură.
Prin urmare, Curtea a constatat că interpretarea atentă a legii recunoaște reclamantei beneficiul unei astfel de reparații.
Cu toate acestea, fiind vorba de o lege specială, prin excepție de la regulile răspunderii civile delictuale care a stat la baza ideii de reparație materială pe care statul și-a asumat-o în mod voluntar, el nu va răspunde decât în mod limitat, la nivelul pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate - și evident dovedite în mod neechivoc –nu și pentru folosul nerealizat, lucru rezultat cu claritate din formularea alin. 1 lit. b al art. 5 al Legii nr. 221/2009.
Întrucât acest petit a fost respins de tribunal pe baza unei excepții pe care Curtea a constatat-o a fi neîntemeiată, s-a prilejuit incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 312 alin. 5 C. pr. civ. .
În aceste condiții, și doar cu privire la acest aspect, a fost admis recursul reclamantei P. A. și a fost casată sentința civilă nr. 1050/25.02.2011 a Tribunalului T. cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.
Dosarul a fost reinregistrat pe rolul Tribunalului Timis sub nr._ .
In rejudecare, reclamanta a depus la dosar inscrisuri in dovedirea valorii de circulatie pentru recolta de porumb obtinuta in anul 1951.
Prin decizia civilă nr.790/PI din 09.03.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, după casarea cu trimitere spre rejduecare, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P. A. împotriva pârâtului S. Român prin M. Finanțelor P. cu sediul procedural ales la DGFP Timis, astfel cum a fost precizată.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 7548 lei, cu titlu dedaune materiale.
A respins în rest cererea.
Analizand materialul probator administrat in cauza precum si dispozitiile hotararii de casare, obligatorii din perspectiva art. 315 al. 1 C.pr.civ., tribunalul a reținut că in spetă, cu putere de lucru judecat s-a apreciat faptul că reclamanta nu are dreptul la despagubiri morale precum si dreptul acesteia de a beneficia de despagubiri materiale dupa bunicii sai, P. G. si P. I., deportati in Baragan, statuand totodata ca S. R. nu va raspunde decat in mod limitat, la nivelul pagubei efective, iar nu si pentru folosul nerealizat.
Astfel fiind, tribunalul a apreciat ca paratul poate fi indatorat doar la plata contravalorii recoltei de porumb a anului 1951, iar nu si la plata beneficiului nerealizat prin pierderea recoltei de porumb aferenta anilor 1952-1955, neinsamantata pe terenul avut in folosinta de bunicii reclamantei.
Cat priveste recolta de porumb a anului 1951, aceasta are o valoare de 7548 lei, conform datelor comunicate de Directia Regionala de S. Timis vizand productia agricola medie la ha in Regiunea Timisoara in anul 1951 si preturile medii ale acestor produse agricole, coroborate cu certificatul aflat la fila 8 din dosarul de fond, conform caruia antecesorii reclamantei aveau in folosinta 5,17 ha teren.
Avand in vedere dispozitiile instantei de casare, in baza art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009, tribunalul a admis in parte cererea si a obligat paratul la plata catre reclamanta a sumei de 7548 lei, cu titlu de daune materiale, respingand restul pretentiilor.
Împotriva sentinței civile nr. 790/09.03.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, a declarat recurs în termen legal la data de 06.06.2012 pârâta DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR P. T., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței civile recurate în sensul respingerii în totalitate a petitului privind daunele materiale acordate și în ceea ce privește contravaloarea recoltei de porumb a anului 1951.
Pârâtul recurent a criticat hotărârea recurată prin dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, apreciind că sentința pronunțată de către instanța de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind lipsită de temei legal.
În acest sens, pârâtul susține că bunurile mobile solicitate de reclamant prin cererea introductivă, nu se circumscriu prevederilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, ce vizează doar bunurile imobile confiscate, și mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituire a bunurilor, în natură sau în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Pârâtul recurent subliniază și aspectul nedovedirii pretențiilor materiale solicitate de reclamantă, respectiv că nu s-a făcut dovada faptului că ar fi fost confiscată recoltat neculeasă a anului 1951, ca efect al măsurii amdinistrative de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu în B., în condițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009. În consecință, se susține că, chiar și în ipoteza în care instanța a reținut că dispozițiile legale sus – menționate privesc deopotrivă, bunurile mobile și imobile confiscate sau preluate ca efect al hotărârii de condamnare sau al măsurii administrative asimilitate acesteia, avea obligația verificării întrunirii celor două condiții menționate anterior, și anume: existența unei confiscări de bunuri din patrimoniul antecesorilor reclamantei, confiscare efectuată de către organele competente ale statului comunist de la aceea vreme, precum și nerestituirea acestor bunuri confiscate până în prezent sau neacordarea de despăgubri în echivalent, în temeiul altor acte normative.
Cum la dosarul cauzei, se susține că nu există nici o probă pertinentă și concludentă care să probeze îndeplinirea în speță a condițiilor legale prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, în mod nelegal, rezultat al unei greșite aplicări a legii, s-au admis în parte pretențiile reclamantei în sensul acordării sumei de 7.548 lei, cu titlu de daune materiale.
Prin întâmpinarea depusă în cauză în termen legal, la data de 14.09.2012, reclamanta P. A. a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii pronunțate în fond, ca legală și temeinică, subliniind că critica adusă acesteia este nefondată, în condițiile în care pârâtul nu s-a opus acordării de daune materiale, în echivalentul recoltelor confiscate.
Totodată, în privința admisibilității acordării de daune materiale pentru bunurile mobile confiscate, s-a invocat decizia de casare pronunțată în cauză de Curtea de Apel Timișoara, în primul ciclu procesual, care a stabilit că art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 se interpretează în sensul acordării de daune și pentru bunurile mobile confiscate, referirea la unele legi reparatorii neavând altă semnificație decât evitarea dublei despăgubiri.
De asemenea, apare ca nefondată și susțienerea privind nedovedirea confiscării bunurilor mobile, la dosar fiind depuse înscrisuri elocvente în acest sens din partea Arhivelor Naționale, relativ la bunurile existente în gospodăria bunicului reclamantei și care, în opinia acesteia, este de notorietate că au intrat în posesia statului și nu au fost abandonate sau însușite de alte persoane.
Examinând recursul prin prisma celor arătate și în condițiile prevăzute de art. 304, raportat la art. 306 și art. 312 Cod procedură civilă, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta P. A. a investit instanța de fond – Tribunalul T., la 26.01.2010 cu prezenta acțiune civilă întemeiată pe dispozițiile art. 3 lit. e, art. 5 alin. 1 litl. a și b din Legea nr. 221/2009, solicitând, în prealabil, constatarea caracterului politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu în B. a bunicilor săi P. G. și P. I., obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale în cuantum de 200.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de bunicul P. G., ca efect al măsurii administrative dispuse, și de 100.000 euro pentru prejudiciu moral, constând în decesul bunicii sale P. I., survenit pe perioada dislocării. Totodată, au fost solicitate și acordarea de despăgubiri materiale (conform precizării de acțiune depusă la termenul de judecată din 23.04.2010), de 2.874 lei, reprezentând contravalorea recoltei de porumb a anului 1951 - neculeasă de pe cele 9 jugăre în folosință, calculată la prețul acesteia din anul 2009 și 10.983 lei, reprezentând beneficiul nerealizat prin pierderea recoltei de porumb aferentă anilor 1952 – 1955, neînsămânțată pe cele 9 jugăre în folosință, calculat la prețul din anul 2009.
Prin sentința civilă nr. 1050/25.02.2011 pronunțată de Tribunalul T. în primul ciclu procesual, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P. A. pe argumentul lipsei de temei juridic pentru admiterea petitului de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică ori prin măsura adminstrativă cu caracter politic (urmare a modificărilor legislative survenite în privința art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009) și ca inadmisibilă pentru daunele materiale pentru bunurile mobile sau terenurile ce formează obiectul legilor în materia fondului funciar, și care nu se circumscriu dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia civilă nr.1541/R/22.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a admis recursul reclamantei și s-a dispus casarea sentinței civile recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, reținându-se că dacă în privința temeiului de despăgubiri pentru daune morale, Curtea Constituțională a constatat că el nu se justifică în condițiile în care există și alte reglementări în vigoare pentru realizarea aceluiași scop reparatoriu, în privința daunelor materiale, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât tribunalul greșit a soluționat petitul pe baza excepției de inadmisibilitate, din perspectiva Legii nr. 221/2009, subliniind că statul răspunde în mod limitat, la nivelul pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate, aspecte neexaminate de instanța fondului.
Prin sentința civilă nr. 790/09.03.2012 pronunțată de Tribunalul T. în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere spre rejudecare exclusiv sub aspectul daunelor materale solicitate prin acțiune, Curtea reține că în baza dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunuruie imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și constucții (imobile prin natură), și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație), preluate de stat odată cu imobilul pe care l-au servit asemenea bunuri mobile, în măsura în care se regăsesc în natura lor.
Din această perspectivă, criticile pârâtului privind greșita interpretare și aplicare în speță a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, sub aspectul naturii bunurilor ce se circumscriu acestui text de lege, sunt legale întrucât, din expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, rezultă fără dubiu că legiuitorul (la nivelul anului 2009), se referă expres la bunurile de domeniul Legii nr. 10/2001, în subsecțiunea 2 intitulată „schimbări preconizate” (cu referire la Legea nr. 221/2009), menționându-se în mod expres că norma în discuție a fost concepută ca „o derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare”, în sensul că persoanele vizate de acest act normativ”… pot opta pentru acordarea direct de către instanțele de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate …”.
În raport de aceste considerente, Curtea reține că bunurile solicitate de reclamantă prin precizarea de acțiune privind daunele materiale, nu fac parte din categoria celor vizate de Legea nr. 10/2001, nefiind nici utilaje și nici instalații, în sensul legii, astfel cum s-a menționat mai sus, cu precizarea că reclamanta nu a făcut nici dovada că s-a adresat în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restiruirea în natură a unor asemenea bunuri, respectiv că a abandonat procedura Legii nr. 10/2001 și a înțeles să uzeze de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 și să solicite direct instanței despăgubiri bănești, derogând de la procedura - relativ greoaie, a Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, în cauză nu s-a dovedit nici existența unei confiscări de bunuri din patrimoniul antecesorilor reclamantei, confiscare efectuată de către organele competente ale statului comunist de la aceea vreme, și nici restiutirea acestor bunuri confiscate până în prezent sau acordarea de despăgubiri în echivalent, în temeiul altor acte normative.
Curtea reține ca nefondate susținerile reclamantei privind tranșarea irevocabilă a problemei admisibilității acordării de daune materiale pentru bunurile mobile confiscate, decurgând din decizia civilă de casare pronunțată în cauză la 22.11.2011, din curpinsul căreia rezultă fără dubiu că instanța de control judiciar a apreciat ca nelegală soluția de respingere pe excepție a acestui petit (privind daunele materiale), urmând ca în rejudecare, să se administreze pe fond, probele necesare și pertinente sub aspectul dovedirii pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate, în măsura dovedirii în mod neechivoc a acestora.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că hotărârea recurată este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări în speță a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, întrucât din perspectiva Legii nr. 221/2009, acordarea despăgubirilor materiale este condiționată de folosirea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu s-a deschis o cale suplimentară și un nou termen de a solicita măsuri reparatorii.
În consecință, Curtea constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 299, 312 alin. 1 coroborat cu art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, sens în care va admite recursul pârâtului, va modifica în parte sentința civilă recurată în sensul că va respinge și petitul privind acordarea de daune materiale, menținând dispoziția de respingere a petitului de daune morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR P. T. împotriva sentinței civile nr. 790/09.03.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata P. A. pentru Legea nr. 221/2009.
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că respinge și petitul privind acordarea de daune materiale.
Menține în rest sentința civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 20 septembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Prof. univ. dr. L. B. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
F. B.
Red.M. G./19.10.2012
Tehnored F.B./22.10.2012
Ex.2
Primă instanță: M. R.
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 1873/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Pretenţii. Decizia nr. 1883/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
