Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1389/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1389/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 22-05-2012 în dosarul nr. 1389/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1389
Ședința publică din 22 mai 2012
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. V. împotriva sentinței civile nr. 1931/16.11.2011 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, s-a constatat lipsa părților.
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror M. V..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care se constată că prin registratura instanței s-a depus la data de 27.03.2012, întâmpinare formulată de către intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., prin care s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Nemaifiind alte cereri formulate sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând, constată următoarele:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. sub nr._ /23.08.2010, reclamantul B. V. a chemat în judecată pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., prin DGFP C.-S., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate caracterul politic al condamnării lor și că se încadrează în dispozițiile art. 2, alin. 1, lit. f și art. 5 din Legea nr. 221/2009; să oblige pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P. la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în ziua de 18 iunie 1951, reclamantul, împreună cu mai mulți membrii ai familiei sale, prin decizia nr. 200/_, au fost răpiți din propria casă și deportați în Câmpia Bărăganului, într-un câmp ce mai târziu a devenit Jegalia.
Au locuit acolo aproape 5 ani, au înfruntat foamea, frigul, căldura, mizeria, lipsa apei și toate greutățile cu care s-au confruntat pentru necesitățile traiului. Umilința, foamea și bolile nu au încetat să se amplifice, deoarece erau supuși la suferințe fizice și psihice.
La eliberare, s-au întors acasă în localitatea Milcoveni, jud. C.-S., unde au găsit casa vandalizată, fără uși, fără geamuri.
Lipsirea de liberate la care au fost supuși a produs consecințe în planul vieții private, cât și în plan profesional mai târziu, fiind afectate, datorită condițiilor, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.
În drept, și-a întemeiat acțiune pe disp. art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., prin DGFP C.-S. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu motivarea că reclamantul nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. P. urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pe de altă parte, pârâtul a apreciat că suma pretinsă, reprezentând daune morale, solicitată de reclamant este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, este nelegală, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.
Solicitarea acestei sume este nejustificată, incluzând o doză de aproximare și subiectivism, neîncadrându-se în limite rezonabile și echitabile, prin aceasta încercându-se o reparare cu mult peste prejudiciul produs, determinând o îmbogățire fără justă cauză în persoana reclamantului.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe disp. art. 115 Cod procedură civilă.
P. încheierea de ședință din 10.11.2011, cauza a fost suspendată în baza art. 244 ind. 1 Cod procedură civilă, iar la data de 16.11.2011, pricina a fost repusă pe rol.
P. sentința civilă nr. 1931/16.11.2011 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul C.-S. a respins acțiunea formulată de reclamantul B. V. împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., având ca obiect despăgubiri –Legea nr. 221/2009, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în perioada 18 iunie_55, reclamantul, împreună cu mai mulți membrii ai familiei sale, prin decizia nr. 200/_, au fost deportați în Câmpia Bărăganului, într-un câmp ce mai târziu a devenit Jegalia. Au locuit acolo aproape 5 ani, au înfruntat foamea, frigul, căldura, mizeria, lipsa apei și toate greutățile cu care s-au confruntat pentru necesitățile traiului. Umilința, foamea și bolile nu au încetat să se amplifice deoarece erau supuși la suferințe fizice și psihice. La eliberare, s-au întors acasă în localitatea Milcoveni, jud. C.-severin, unde au găsit casa vandalizată, fără uși, fără geamuri.
Art. 3 din Legea nr. 221/2009 definește măsura administrativă cu caracter politic ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilire de domiciliu obligatoriu.
P. decizia nr. 1354/20.10.2010 și Decizia nr. 1358/21.10.2010 ale Curții Constituționale ale României, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale. P. urmare, acordarea de despăgubiri pentru acele persoane ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic nu mai este posibilă, nemaiavând bază legală.
Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept și, în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului, cât și soluția juridică întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar, în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
Față de această situație de fapt și de drept expuse, tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamantul B. V. împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamantul B. V., solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii pretențiilor formulate.
În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond a respins acțiunea interpretând in mod eronat prevederile legii, în sensul respingerii acțiunii în baza Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, sentința atacată fiind netemeinică și nelegală.
A invocat și menționat în acțiunea introductivă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Drepturilor Omului. Chiar după pronunțarea și publicarea deciziilor Curții Constituționale 1354/2010 si 1358/2010 ( cea din urma nepublicata în MO nici la data prezentei), prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 din Legea 221/2009, consideră că principiile de drept și prevederile legale care au stat la baza emiterii acestui act normativ, respectiv Legea 221/2009, subzistă în sensul că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre, deși a depus cereri în același timp și a urmat aceeași procedură prevăzută de Legea 221/2009, acest aspect fiind determinat de o . elemente neprevăzute și neimputabile lui.
Pe de altă parte, consideră că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1, lit. a, astfel că legea aflată în vigoare Ia data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului retroactivității.
Se mai arata ca, daca nu i-ar fi acordate despăgubiri in baza legii 221/2009, s-ar incalca principiul egalității in drepturi si s-ar crea situații juridice discriminatorii fata de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din C.E.D.O.
Potrivit reglementarilor Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept comunitar au aplicabilitate prioritara fata de normele juridice ale statului membru. Mai mult, in lipsa unei reglementari coerente a reparării unor prejudicii morale derivate din astfel de incalcari in dreptul intern, judecătorul are obligația sa faca aplicatiunea Convenției, ca parte integranta ea insasi a dreptului intern, conform dispozițiilor art.20 din Constituția României.
Datorita faptului ca, pana in prezent, aceste incalcari ale drepturilor sale nu au fost reparate in nici un mod, considera a fi incalcari cu caracter continuu si neîntrerupt, astfel incat ele intra sub incidența dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului adoptata de România in anul 1994.
In drept, se invocă disp. art. 304 C.proc.civ.
Intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. a solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosar, respingerea prezentului recurs, ca neîntemeiat, invocând decizia Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010, prevederile art.147 alin.1 din Constituția României și Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
In drept, se invocă art. 308 alin. 2 C.proc.civ.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul C.-S. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO, conform căreia nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 ( contrar afirmatiilor recurentului), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acestuia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A reține argumentele reclamantului privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Recurentul încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. R., prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantului.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurentul susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
In baza art.274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentului cheltuieli de judecată, ca necuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul B. V. împotriva sentinței civile nr. 1931/16.11.2011 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 22.05.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. C.R./23.05.2012
Tehnored. I.P. 2 ex./08.06.2012
Prima instanță: Tribunalul C.-S., jud. S. B.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1436/2012. Curtea de Apel... | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1392/2012. Curtea de... → |
|---|
