Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1428/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1428/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 24-05-2012 în dosarul nr. 1428/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARAOperator 2928
SECTIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1428/R
Ședința publică din 24 mai 2012
P.:C. P.
JUDECĂTOR:M. G.
JUDECATOR:L. L.
GREFIER:M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții K. D. și K. L. împotriva deciziei civile nr.885/A/18 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._/325/2009, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor P. T., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanții recurenți K. D. și K. L. avocat D. D.-I., lipsă fiind pârâta intimată Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Procedura completă.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin registratura instanței a fost depusă la dosar la data de 9 mai 2012 de către pârâta intimată Direcția Generală a Finanțelor P. T., întâmpinare, prin care s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Se comunică un exemplar de pe întâmpinarea depusă la dosar de către pârâta intimată cu reprezentanta reclamanților recurenți, care solicită acordarea unui nou termen de judecată pentru a lua cunoștință de conținutul acesteia.
Instanța, în deliberare, respinge cererea de amânare formulată în cauză și lasă cauza la a doua strigare, pentru a da posibilitate reprezentantei reclamanților recurenți să ia cunoștință de conținutul întâmpinării.
Reluată cauza la a doua strigare, nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamanților recurenți solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului pârâtului și menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală, pentru motivele invocate în scris la dosar, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin actiunea civila inregistrata la Judecatoria Timisoara sub nr._ /30.12.2009, reclamanții K. D. si K. L. au chemat in judecată pârâtul STATUL ROMÂN, reprezentat de MINISTERUL F. P., solicitând instantei ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate că Statul Român a preluat de la reclamanți, in mod abuziv, fără titlu valabil, imobilul situat in Timisoara, ., . CF_ Timisoara, nr. top._/X; să admită actiunea în revendicare a bunului imobil desrcis mai sus si restabilirea situatiei anetrioare, în sensul obligarii pârâtului la plata către reclamanti, in echivalent in lei la cursul de schimb leu/euro anuntat de BNR in ziua plătii efective, a sumei de 52.751 Euro, reprezentând masura reparatorie pentru prejudiciul care le-a fost cauzat reclamanților prin preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, in temeieul Decretului 223/1974, respectiv valoarea imobilului din care a scazut suma primită ca despagubiri la nivelul anului 1989, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamanții au arătat că au dobândit cu titlu de bun comun prin cumpărare, imobilul din Timisoara, ., . (actualmente Soroca) (actualmente . CF_ Timisoara, nr. top._/X, compus din apartamentul nr. 10situat la . 3 camere cu dependinte si cota de 4,76% din partile comune indivize.
Reclamantii au arătat că în anul 1989, ca urmare a cererii lor de a parasi definitiv România, pentru a se stabili in Ungaria, au fost obligati să înstrăineze către Statul Român imobilul proprietatea lor, pentru o sumă mult sub valoarea reală de piață a acestuia, potrivit dispozitiilor Decretului 223/1974; că la data de 04 octombrie 1989 prin Încheierea nr. 6038 Statul Român și-a înscris in CF_ Timisoara, dreptul de proprietate.
Au precizat că la data aparitiei Legii nr. 10/2001, prin normele metodologice de aplicare ale acesteia au fost calificate neabuzive preluările cu plată a imobilelor in temeiul Decretului 223/1974, cum au fost si cele in cazul in care proprietarul a făcut cerere de plecare definitivă din tară si a instrăinat locuinta sa către Statul Român, că din acest motiv reclamanții nu au formulat notificare in baza L 10/2001.
Reclamantii au susținut că ulterior, prin HG 250/2007, pct. 1.4 lit. B s-a stabilit că urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă si in cazul preluării obligatorii cu plată facute in temeiul Decretului 223/1974. S-a mai învederat că prin modificările legislative nu s-a stabilit și un nou termen pentru depunerea notificărilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, reclamanții nu au o altă cale de a pretinde despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de la ei, decât calea dreptului comun.
S-a susținut în continuare de către reclamanți că petitul este admisibil în virtutea accesului liber la justiție statuat de art. 21 din Constitutia României, care le confera dreptul de a se adresa instanței de judecată și de a solicita verificarea titlului statului in baza căruia imobilul a fost preluat. S-a mai învederat că restricționarea acestui drept ar reprezenta o încălcare a art. 6 din CEDO în condițiile în care normele prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu îndeplinesc caracterul preciziei, previzibilității și clarității în sensul că la 6 ani după adopatarea acestui act normativ, respectiv după expirarea termenelor de depunere a notificărilor, s-a schimbat poziția Statului Român, noua reglemantare introdusă prin HG nr. 250/2007 stabilind că preluarea este abuzivă și în cazul în care imobilele au fost preluate cu plată, sens în care s-a pronunțat și Curtea de Apel Timișoara.
S-a mai învederat că art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 stabilește că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au ntrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. În acest sens s-a menționat că titlul Statului nu a fost valabil, fapt recunoscut prin modificarea legislativă din 2007, amintită.
De asemenea, s-a susținut că în ceea ce privește dreptul reclamanților la despăgubiri reprezentând contravaloarea reală a imobilului preluat în mod abuziv, reprezintă un “bun” în sensul articolului 1 în Primul Protocol Adițional la CEDO. Astfel s-a subliniat că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile dreptului internațional. Termenul de “bun” cuprinde –susțin reclamanții – părți sociale, brevete etc., convenția având drept scop protejarea în mod efectiv și concret a dreptului de proprietate și a individului, iar nu în mod teoretic și iluzoriu.
Reclamantii au mai arătat că un alt argument în plus in sustinerea admisibilitătii actiunii lor in revendicare pe drept comun il reprezintă imprejurarea că, admitându-se actiunea lor in revendicare, nu se va aduce atingere unui drept de proprietate.
În ceea ce privește Decretul nr. 223/1974 reclamanții au precizat că el contravine atât principiilor cu privire la proprietate, înscrise în Constituția României din anul 1965, sub imperiul căreia a fost adoptat, cât și reglementările internaționale la care România a aderat, potrivit cărora dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege (art. 36, care menționa că dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege (art. 36, care menționa că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege”.
S-a mai susținut că prevederile actului erau contrare legilor în vigoare în materie de proprietate, încălcând art. 480-481 Cod civil, art. 17 din Decretul –lege nr. 115/1938, despăgubirea primită nefiind considerată una justă.
În ceea ce privește pretenția reclamanților de 52.741 Euro, s-a arătat că ea a fost stabilită conform raportului de evaluarea globală a proprietăților întocmit pentru Camera Notarilor Publici, avizat de M.F.P., or valoarea imobilului este cea de 63.225,6 Euro, or valoarea despăgubirilor primite la nivelul anului 1989 a fost de 128.671 lei, reprezentând prin actualizare cu rata inflației echivalentul sumei de 44.807 lei, respectiv 10.484 Euro, conform adresei nr. 455/27 noiembrie 2007 emisă de Direcția Regională de S. T., anexată acțiunii.
Reclamantii au subliniat că, deoarece imobilul preluat abuziv de la acestia a fost vândut deja către Statul Român, repararea prejudiciului in natură este imposibilă, astfel că se solicită acordarea unor despagubiri banesti.
In drept, reclamantii au invocat dispozitiile art. 111 Cod Procedură Civilă, art. 481 Cod Civil, pct.1.4 lit. b din HG 250/2007 privind normele de aplicare a Legii 10/2001, Conventia Europeană a Drepturilor Omului.
Acțiunea este scutită de taxe judiciare de timbru conform art. 15 litera “r” din Legea nr. 146/1997.
Față de actiunea reclamantilor, pentru termenul de judecată din data de 06 mai 2010, D. Generală a F. P. in reprezentarea Ministerului F. P., în numele Statului Român, în baza mandatului nr. 5061/18 ianuarie 2010, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea actiunii reclamantilor ca nefondată.
In sustinerea întâmpinării pârâtul solicită instantei să pună in vedere reclamantilor să timbreze actiunea, considerând-o ca fiind o actiune in pretentii si nu o actiune in revendicare.
Pârâtul a precizat că o actiune în revendicare este actiunea proprietarului neposesor impotriva posesorului neproprietar; că reclamantii nu solicită retrocedarea imobilului preluat in mod abuziv de către stat, ci solicită plata unor depagubiri, lucru inadmisibil pe calea unei actiuni în revendicare, că în ceea ce privește modificarea legislativă intervenită prin . HG 250/2007 se solicită instanței să constate că potrivit Codului civil și Constituției României “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabilă.”
Pârâtul a arătat că nu este de acord cu sustinerile reclamantilor conform cărora modificarea legislativă nu a prevazut si un nou termen pentru depunerea notificării in temeiul Legii 10/2001, câtă vreme, la momentul intrarii in vigoare a HG 250/2007 s-a născut in patrimoniul reclamantilor dreptul de depune notificare in conditiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr._/16.12.2010, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții K. D. și K. L., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor publice, având ca obiect revendicare imobiliară și, în consecință: a constatat că trecerea imobilului înscris în CF individuală nr._ Timișoara, cu nr. topografic_/X, constând în apartamentul nr. 10, situat la etajul IV, compus din 3 camere cu dependințe, cota de 4,70% din părțile comune indivize și 21/458 mp teren în folosință, evaluat de expertul G. D. la valoarea de 269.658 lei, echivalentul sumei de 62.592 Euro, conform raportului de expertiză, din proprietatea reclamanților, în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 223/1974, a fost o trecere cu titlu nevalabil, a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 224.838 lei către reclamanți, reprezentând despăgubiri acordate pentru prejudiciul cauzat prin preluarea imobilului, diferența de 44.820 lei reprezentând echivalentul sumei de 128.671 lei primită cu titlu de despăgubiri pentru imobil în luna iunie 1989 și a obligat pârâtul să le plătească reclamanților suma de 4145 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată solicitate și dovedite.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că imobilul aparținând reclamanților a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, care l-a înstrăinat în anul 1997 unor terți, în condițiile Legii nr. 112/1995.
Dreptul la masuri reparatorii al fostilor proprietari – in masura in care au suferit de pe urma privarii abuzive de proprietate din partea Statului R. – este un bun, in sensul art.1 din Primul Protocol al Conventiei, asa incat, pentru acest motiv, acțiunea avand ca obiect constatarea caracterului nelegal al preluarii imobilului de catre stat ori a nevalabilitatii titlului statului este admisibila, întemeiată, deoarece hotararea judecatoreasca irevocabila in acest sens constituie temei al unei masuri reparatorii ulterioare: în natura și/sau în echivalent banesc, după caz.
Trecerea imobilului in proprietatea Statului Român, in baza Decretului nr. 223/1974 a fost realizata cu încalcarea legii – urmând a fi declarata trecere cu titlu nevalabil încondițiile art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998.
În primul rand, insusi Decretul nr.223/1974 este un act normativ nelegal, incalcand dispozitiile constitutionale in vigoare, care ocroteau proprietatea personala (art. 36 din Constitutia de 1968 – „Dreptul de proprietate personala este ocrotit de lege”), consacrau exproprierea numai pentru utilitate publica si numai dupa o prealabila si dreapta despagubire.
Caracterul abuziv al decretului 223/1974 a fost recunoscut de Statul Român, prin abrogarea lui expresa, prin Decretul lege nr. 9/30 decembrie 1989, cat si prin calificarea preluarilor fara titlu sau cu titlu nevalabil ca acte abuzive, conform art.2 lit. h din Legea nr.10/2001.
În acest sens instanța a reținut că reclamanților li s-a luat proprietatea prin Decizia nr. 1542/29 iunie 1989, emisă de Consiliul Popular al Județului T., Comitetul Executiv, Biroul Permanent, conform căreia apartamentul reclamanților a fost trecut în proprietatatea Statului, în administrarea operativă directă a ICRAL, aprobându-se plata sumei de 128.671 lei, din care se vira în contul CEC suma de 49.996 lei, reprezentând creditul rămas nerambursat de către reclamanți, iar diferența de 78.675 lei se achita reclamanților.
La stabilirea despăgubirilor cerute de reclamanți, aceștia au avut în vedere întreaga sumă primită în iunie 1989, respectiv și cea virată în contul CEC, care, actualizată conform răspunsului din adresa nr. 457/27 ianuarie 2009 emisă de Direcția Regională de S. T., reprezintă 44.820 lei, aspect susținut de expertul în construcții.
Raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză a evidențiat faptul că apartamentul se situează într-un . regim de înălțime D+P+4E, având o suprafață de 65,20 mp fiind stabilită valoarea acestuia de 269.658 lei, valoare determinată conform Raportului de evaluare globală a prețurilor imobiliare de tip apartamente, case de locuit, terenuri din localitățile aflate în Circumscripția Judecătoriei Timișoara, pentru anul 2009, întocmit pentru beneficiar Camera Notarilor Publici din Timișoara.
La dosar s-a mai depus însă și contractul de construire nr._/7 decembrie 1981 (fila 65 dosar de fond) din care reiese că valoarea apartamentului a fost acela de 139.859 lei, din care s-a achitat un avans, urmând ca o parte din preț să fie achitată prin împrumut de la CEC.
Așadar, cum privarea de proprietate a reclamanților a avut loc fără consimțământul lor, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, instanța a constatat încălcarea legii in vigoare la data emiterii actului de trecere a imobilului in proprietatea statului, a Constitutiei din 1965, instanța a admis actiunea.
Din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert G. D., rezultă că valoarea imobilului din litigiu este de 269.658 lei, or în monedă europeană, această sumă echivalează cu 62.592 Euro, la data de 24 noiembrie 2010 valoarea monedei Euro fiind 4,3083 lei.
Pentru determinarea acestui cuantum, expertul a avut în vedere suprafața apartamentului, de 65,20 mp, valoarea de 960 Euro/mp a unui imobil situat în zona mediană a orașului, iar în condițiile în care valoarea despăgubirilor primite la nivelul anului 1989, de 128.671 lei, reprezintă suma de 44.807 lei, respective 10.484 Euro, instanța conchide că poate fi admis și petitul al doilea al acțiunii principale și al cererii de intervenție accesorie, dat fiind că dreptul la masuri reparatorii al fostilor proprietari – in masura in care au suferit de pe urma privarii abuzive de proprietate din partea Statului R. – este un bun, in sensul art. 1 din Primul Protocol al Conventiei.
Aceste despăgubiri, acordate în condițiile art. 481 Cod civil, reprezintă în fapt o măsură reparatorie a prejudiciului cauzat prin preluarea bunului, în prezent proprietatea numiților F. I. și F. G., care l-au dobândit prin cumpărare în condițiile Legii nr. 112/1995, astfel cum reiese din extrasul de carte funciară depus la dosar, despăgubiri care nu au fost acordate în raport de valoarea reală a imobilului, menționată în contractul de construire.
Astfel, instanța a conchis că diferența de la suma de 52.180 Euro (echivalentul în lei) pretinsă de reclamanți ca despăgubiri și apreciată de instanță ca fiind corectă, până la cea de 62.592 Euro, stabilită ca fiind valoarea imobilului din litigiu, prin raportul de expertiză judiciar, care face parte integrantă din prezenta sentință, reprezintă echivalentul sumei de 10.484 Euro, primită de reclamanți cu titlul de despăgubiri în luna iunie 1989.
Cheltuielile de judecată au fost solicitate atât pentru expertiza judiciară întocmită în cauză și au fost dovedite de chitanțele depuse la filele 45 și 51, în cuantum 2045 lei, cât și pentru onorariul de avocat, în cuantum de 2100 de lei, dovedit de chitanța nr. 26/30 noiembrie 2009, motiv pentru care, în temeiul art. 274 alin. 1 C.p.civ., instanța le-a acordat, obligându-l pe pârât la plata acestei sume către reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta Direcția Generală a Finanțelor P. T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor P.,apel prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea acțiunii, ca nefondată.
În motivarea apelului, s-a arătat că, în fapt, reclamanții au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să impună restabilirea situației anterioare asupra imobilului situat în Timișoara, ., . CF nr._ Timișoara, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 52.741 euro, ca măsură reparatorie.
În opinia apelantei, prezenta acțiune nu este o acțiune în revendicare, în sensul dreptului comun, art. 480 și 481 din Codul civil, ci este o acțiune în pretenții, pentru a cărei realizare se impune achitarea taxei de timbru, astfel cum prevede Legea nr. 146/1997.
Prima instanță a reținut că acțiunea reclamanților este scutită de plata taxei de timbru, în baza art. 15 lit. r din Legea 146/1997, însă opinia apelantei este că instanța a forțat aplicabilitatea acestui text de lege, întrucât reclamanții nu solicită restituirea imobilului preluat de către stat, ci echivalentul imobilului preluat de către stat. Acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor, împotriva posesorului neproprietar. Reclamanții nu solicită retrocedarea imobilului preluat în mod abuziv de către stat, ci solicită plata unor despăgubiri, lucru inadmisibil pe calea acțiunii în revendicare. Totodată, prezenta acțiune nu este introdusă împotriva posesorului proprietar, întrucât la această dată, statul nu mai deține în posesie imobilul în litigiu.
Mai mult, apelanta a solicitat instanței să pună în vedere reclamanților să facă dovada dreptului de proprietate actual al Statului Român, întrucât există posibilitatea ca acest apartament să fi fost înstrăinat în condițiile Legii nr. 12/1995; potrivit regulilor de drept civil, repararea prejudiciului se face în natură, prin repunerea părților în situația anterioară, în speță, prin restituirea imobilului preluat fără drept.
Așadar, foștii proprietari au deschisă calea acțiunii în instanță, pentru a recupera imobilul pierdut și nu pentru a solicita despăgubiri prin echivalent. În acest sens, art. 26 din Legea 10/2001 și punctul 1.7 din HG 250/2007 prevede care sunt pașii de urmat în cazul în care imobilul nu mai poate fi retrocedat în natură.
În ceea ce privește modificarea legislativă intervenită prin . HG 250/2007, apelanta a solicitat instanței să constate că potrivit Codului Civil și Constituției României “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabilă”.
În această situație, apelanta nu a fost de acord cu susținerile reclamanților, conform cărora modificarea legislativă nu a prevăzut și un nou termen pentru depunerea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, câtă vreme, din punctul de vedere al apelantei, de la momentul intrării în vigoare a HG 250/2007, s-a născut în patrimoniul reclamanților dreptul de a depune notificare în condițiile Legii 10/2001.
Pe de altă parte, reclamanții nu sunt îndreptățiți a solicita acordarea de despăgubiri nici în baza Legii 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 și nici în baza Legii nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției.
În ceea ce privește posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, aceasta prevede posibilitatea acordării de despăgubiri reprezentând prețul de piață al imobilului deținut de către foști chiriași, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost anulate de către instanțele de judecată.
Reclamanții nu se circumscriu sferei de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, motiv pentru care nu se pot beneficia de prețul de piață al imobilului.
În ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent, apelanta a apreciat că reclamanții nu pot beneficia de acestea, întrucât nu au parcurs procedura reglementată de Legea 10/2001; prevederile Legii nr. 247/2005 devin incidente numai în situația în care reclamanții parcurg toate etapele prevăzute de reglementările legale în vigoare, în speța de față, trebuia ca reclamanții să parcurgă calea Legii nr. 10/2001, pentru a putea beneficia de despăgubiri prin echivalent, pentru imobilul care nu se mai poate restitui în natură.
În ceea ce privește modalitatea de stabilire a prețului de piață al imobilului, raportat la modul de calcul al valorii actuale a sumei cu care reclamanții au fost despăgubiți de către stat la momentul părăsirii teritoriului țării, apelanta a apreciat că aceasta este un non-sens, întrucât este anormal să stabilești valoarea despăgubirilor cuvenite, raportat la prețul de piață actual al imobilului, stabilit în funcție de cerere și ofertă, iar valoarea despăgubirilor plătite de stat să fie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății și până în prezent.
Modalitatea corectă de calcul a sumei pe care reclamanții ar putea să o primească ar trebui să fie stabilită prin actualizarea sumei pe care reclamanții au plătit-o pentru imobilul preluat de către stat, de la momentul preluării și până în prezent, la care să se adauge dobânda legală a BNR, din care urmează să se scadă suma actualizată primită ca despăgubire de la Statul Român.
Modul de stabilire a despăgubirilor, realizat prin raportul de expertiză în construcții, duce la o îmbogățire fără justă cauză, aducând un prejudiciu bugetului de stat. Mai mult, instanța nu a luat în calcul că există o diferență între cerere și ofertă, or, instanța de fond a apreciat valoarea apartamentului, stabilită în raportul de expertiză judiciară, ca fiind cel corect, raportat strict la valoarea pe metru pătrat, stabilită conform normelor legale.
Or, este de notorietate că un apartament cu două camere nu valorează, la acest moment, 52.592 de euro, motiv pentru care apelanta apreciază că instanțele ar trebui să dea dovadă de o diligență mult mai ridicată, atunci când analizează și subscriu la concluziile unui raport de expertiză tehnică judiciară întocmit în baza unor realități aferente anului 2008, aceasta pentru că trebuie delimitat clar prețul de piață actualizat, al imobilului.
În drept, a invocat dispozițiile art. 282 Cod procedură civilă, art. 296 Cod procedură civilă, art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998, precum și textele de lege invocate mai sus.
Intimații au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului și menținerea hotărârii primei instanțe, care este temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
Intimații au reiterat starea de fapt din cererea introductivă și au considerat că apelul este nefondat.
Intimații au arătat că solicită repararea prin echivalent bănesc, a prejudiciului ce le-a fost cauzat, deoarece imobilul preluat abuziv de la ei a fost vândut deja de către Statul Român, iar repararea prejudiciului în natură este imposibilă.
Ceea ce au solicitat, prin calitatea lor de proprietari neposesori, este ca Statul Român să îi despăgubească în mod corespunzător, întrucât nu mai este posibil să li se predea posesia imobilului, cu înscrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciară. O acțiune în revendicare, în natură, a imobilului preluat abuziv în care s-ar solicita restituirea în natură a bunului imobil înstrăinat de către Statul Român este inadmisibilă, prin prisma Deciziei nr. 33/2008, întrucât ar jena dreptul de proprietate al cumpărătorilor imobilului.
Din practica instanțelor rezultă că despăgubirile pentru imobilele preluate abuziv de către Statul Român și care nu se mai pot restitui în natură, fie din cauza demolării lor, fie din orice altă cauză, urmează cursul acțiunii în revendicare imobiliară, care este imprescriptibilă și exceptată de la plata taxei de timbru, potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r. din Legea nr. 146/1997.
La data apariției Legii nr. 10/2001, prin normele metodologice de aplicare a acesteia, au fost calificate ca neabuzive preluările cu plată a imobilelor în temeiul Decretului nr. 223/1974, cum au fost cele în cazul în care proprietarul a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința sa către Statul Român, motiv pentru care intimații nu au formulat notificare, potrivit Legii nr. 10/2001.
Ulterior, prin HG nr. 250/2007, pct. 1.4, lit. B, s-a stabilit că urmează a se considera că preluarea a fosta abuzivă și în cazul preluărilor obligatorii cu plată, făcute în temeiul Decretului nr. 223/1974. Prin modificările legislative nu s-a stabilit și un nou termen pentru depunerea notificărilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel că intimații nu aveau altă cale de a cere despăgubiri, decât calea dreptului comun.
Practica instanțelor, în special a Curții de Apel Timișoara, este în sensul calificării ca admisibile a acțiunilor în revendicare, concretizate sub forma cererilor de acordare de despăgubiri pentru imobilele în situații similare cu cea din prezenta speță, întrucât: “restricționarea reclamanților să uzeze de o acțiune judecătorească de drept comunreprezintă o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care normele prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu îndeplineau caracterul preciziei, previzibilității și clarității, în sensul că la 6 ani de la adoptarea acestui act normativ, respectiv după expirarea termenelor de depunere a notificărilor, s-a schimbat poziția Statului Român, noua reglementare introdusă prin HG nr. 250/2007, stabilind că preluarea este abuzivă, în cazul imobilelor preluate cu plată, în baza Decretului nr. 223/1974.”
Imediat după apariția Legii nr. 10/2001, intimații nu s-au adresat cu acțiune, întrucât nu exista cadrul legal pentru exercitarea unei astfel de căi de atac. Abia după șase ani de la apariția legii, statul și-a schimbat poziția, prin apariția Normelor metodologice din 07.03. 2007, care, la punctul 1.4 lit. B prevăd că preluarea a fost abuzivă și în cazul în care s-a făcut cu plată. La data apariției acestor norme, calea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 era închisă.
Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind sesizată cu un recurs în interesul legii, a stabilit, cu valoare obligatorie, prin Decizia nr. 33/09.06.2008, că: “Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”
Conform alineatului 3 al articolului 6 din Legea nr. 213/1998, instanța de judecată este competentă, potrivit normelor constituționale și reglementărilor internaționale la care România este parte, să cenzureze titlul prin care Statul Român a dispus exproprierea construcției proprietatea antecesorilor intimaților și să constate că această măsură a avut loc abuziv, fără titlu.
Prețul solicitat de intimați, cu titlu de reparare a prejudiciului, este valoarea minimă la care Statul Român percepe impozitele în cazul tranzacționării imobilelor către persoanele fizice, deci, din punctul de vedere al pârâtului, valoarea imobilului. Valoarea la care s-au raportat intimații este aceea de la data introducerii acțiunii, respectiv anul 2009. Valoarea de piață, reală, a imobilului, este superioară valorii la care s-au raportat, însă, având în vedere că Statul Român agreează deja o valoare stabilită printr-un raport de expertiză efectuat la cererea sa, intimații au înțeles să se raporteze la aceasta.
Potrivit Raportului de evaluarea globală a proprietăților imobiliare de tip apartamente, case de locuit, terenuri din localitățile aflate în Circumscripția Judecătoriei Timișoara, întocmit pentru Beneficiar Camera Notarilor Publici Timișoara, avizat de Ministerul Finanțelor P., valoarea imobilului în cauză este de 63.225 euro (65,85 mp. x 960 euro = 63.225,6 euro).
În cauză s-a efectuat un raport de expertiză, pârâtul-apelant având posibilitatea de a propune obiective și de a formula obiecțiuni la acesta. Putea, de asemenea, să solicite o contraexpertiză. Neapelând la niciuna dintre aceste proceduri, puse la dispoziția sa de legislația în vigoare, pârâtul-apelant a acceptat concluziile raportului de expertiză judiciară. Pe de altă parte, intimații-reclamanți au considerat nepotrivită cotestarea valorii imobilului, câtă vreme aceasta a fost stabilită printr-un raport de expertiză avizat deja de către reprezentantul apelantului, întocmit pentru a fi folosit în vederea stabilirii valorii minime la care pârâtul percepe taxele și impozitele aferente bunurilor imobile.
Prin decizia civilă nr.885/A/18.11.2011 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. a admis apelul formulat de apelanta Direcția Generală a Finanțelor P. T. în reprezentarea Ministerului Finanțelor P., împotriva sentinței civile nr._/16.12.2010, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații K. D. și K. L., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții K. D. și K. L., fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul T. a reținut că instanța a fost investită cu o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, în condițiile în care reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței.
Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.
Reclamanții se află în situația de a solicita direct în instanță prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, despăgubiri privind imobilul în litigiu, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil a acestuia, în baza Decretului 223/1974.
Fără a se nega încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/ 2001, reclamanții pretind că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținând că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
În acord cu principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.
Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Or, reclamanții nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 223/1974), nici in personam ( reclamanții fiind deposedați de stat, astfel că este incident art. 4 alin. 2 din lege), după cum nu a fost revelat nici un motiv independent de voința acestora de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Totodată, reclamanții au învederat că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
Referindu-se la prioritatea Convenției, reclamații au invocat dispozițiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 Protocolul 1 al Convenției.
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX/ 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, așa cum s-a arătat, reclamanții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea lor, dar și preluarea abuzivă de către stat.
In concluzie, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat, de asemenea, de reclamanți, norma convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care tribunalul a constatat că reclamantul nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1.
Având în vedere toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că în mod eronat prima instanță a apreciat drept admisibilă acțiunea reclamanților și a admis-o, în condițiile în care aceștia nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul a admis – apreciind ca fiind întemeiat - apelul formulat de către apelanta Direcția Generală a Finanțelor P. T. în reprezentarea Ministerului Finanțelor P., împotriva sentinței civile nr._/16.12.2010, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații K. D. și K. L..
În consecință, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții K. D. și K. L., fără cheltuieli de judecată, nesolicitate.
Împotriva acestei hotărâri reclamanții K. D. și K. L. au declarat recurs în termen legal la data de 29.02.2012, solicitând în baza art.304 pct.7, 8 și 9 C.pr.civ. și art.312 C.pr.civ., admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă și menținerea ca legală a hotărârii instanței de fond. Au fost solicitate cheltuieli de judecată în toate instanțele.
În motivare, reclamanții au criticat decizia pronunțată de Tribunalul T., în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicarea imobilului de drept comun, subliniind că hotărârea recurată nu analizează aspectul esențial al modificării legislative intervenită prin HG nr.250/2007, în condițiile în care, Legea nr.10/2001, în forma inițială, stabilește că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr.223/1974 era valabilă și neabuzivă. Din această perspectivă, reclamanții susțin că ei nu au avut deschisă calea reglementată de dispozițiile Legii nr.10/2001, drept pentru care nici nu au uzat de această cale legală.
Abia după 6 ani de la apariția legii, statul și-a schimbat poziția prin apariția Normelor metodologice aprobate prin HG nr.250/07.03.2007, care la punctul 1.4 lit.B prevăd că preluarea a fost abuzivă și în cazul în care s-a făcut cu plată. La data apariției acestor norme calea procedurii administrative prevăzută de Legea nr.10/2001 era închisă prin expirarea termenului pentru depunerea notificărilor.
Datorită faptului că schimbarea legislativă a intervenit la 5 ani de la ultimul termen de depunere a notificărilor, iar în urma acestei schimbări legislative importante nu s-a mai acordat un termen pentru depunerea unor alte notificări pentru persoanele care se află în această situație, singura soluție pentru a beneficia de prevederile legale în vigoare la această dată este apelarea la calea dreptului comun.
Având în vedere că au intervenit schimbări ale legii, după foarte mult timp de la apariția acesteia, prevederi legale care dacă erau în vigoare de la început, erau favorabile, iar acum nu mai sunt în termen de a depune o nouă notificare pe cale administrativă, susțin că a le refuza calea dreptului comun la acțiune echivalează cu obstrucționarea liberului acces la justiție.
S-a mai precizat că acțiunea de revendicare este întemeiată pe prevederile art.480 C.civ. care consacră dreptul de proprietate ca pe un drept perpetuu, nelimitat în timp, care există atâta vreme cât există bunul la care se referă și care nu se stinge prin neuz. În Decizia nr.163/14.01.2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că dreptul la despăgubiri urmează regulile acțiunii imobiliare, sub toate aspectele.
Pentru aceste considerente, reclamanții au solicitat admiterea recursului.
Prin întâmpinarea depusă în cauză în termen legal, la 9.05.2012, conform art.308 alin.2 C.pr.civ., intimata D.G.F.P. T. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât în cauză tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materia proprietății, în raport de care a apreciat ca inadmisibil demersul judiciar inițiat de reclamanți la data de 30 decembrie 2009, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea valorii de piață a imobilului naționalizat abuziv.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamanți, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea civilă formulată de reclamanți la data de 30 decembrie 2009, s-a solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor P., constatarea nelegalității titlului statului de preluare a imobilului, dispusă în temeiul Decretului nr.223/1974 și în consecință, admiterea acțiunii în revendicare imobiliară a imobilului respectiv, restabilirea situației anterioare de CF, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 52.741 euro sau echivalentul în lei la data plății efective, ca măsură reparatorie prin echivalent bănesc.
Acțiunea civilă de față este o acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin care reclamanții tind la redobândirea în proprietate a imobilului preluat de stat în baza Decretului nr.223/1974, sub forma echivalentului valoric al acestuia.
Din punctul de vedere al admisibilității unui astfel de petit, sunt de observat si de interpretat sistematic prevederile art.6 din Legea nr.213/1998, potrivit cărora o astfel de cenzura era posibila pana la . legilor speciale de reparatie, in speta Legea nr.10/2001.
Ulterior acestei date, se impunea ca persoanele care se considerau indreptatite la reparatie in temeiul acestui act normativ cu caracter special sa urmeze procedura administrativa astfel instituita.
Că nu au procedat de aceasta maniera, reclamanții sunt in mod exclusiv culpabili si, ca atare, nu se mai pot prevala de dispozitiile art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil; Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis ca acest drept nu este absolut, ca este compatibil cu limitari implicite si ca statele dispun in aceasta materie de o anumita marja de apreciere.
Obligativitatea revendicării imobilelor ce intră sub incidența Legii nr.10/2001 doar în condițiile reglementate de această lege și doar în temeiul acestei legi nu înseamnă că accesul la justiție, printr-un proces echitabil, ar fi eliminat, ci presupăune doar că o acțiune întemeiată pe dispozițiile legii noi este condiționată de parcurgerea procedurii administrative obligatorii și prealabile sesizării instanțelor jduecătorești.
Legea nr.10/2001, ca lege nouă reparatorie, suprimă practic acțiunea pe calea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc. Cum reglementările cuprinse în Legea nr.10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare, soluție ce a fost anticipată legislativ prin art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, conform căruia bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Or, în condițiile în care există o lege specială reparatorie – Legea nr._, prevederile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot fi invocate cu succes, ceea ce înseamnă că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.101/2001 – ca lege specială de reparație, acțiunea în revendicare a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr.10/2001, nu mai este posibilă.
Un aspect important de subliniat îl constituie faptul că, persoana care, după . Legii nr.10/2001, nu a solicitat restituirea bunului preluate abuziv în temeiul dispozițiilort acestei legi speciale pierde nu doar dreptul de a mai revendica bunul, ci însuși dreptul de proprietate asupra bunului, concluzie ce se desprinde din dispozițiile art.42 alin.1 și 3 din Legea nr.10/2001 republicată, potrivit cărora imobilele care nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali, putând fi înstrăinate cu respectarea dreptului de preemțiune al chiriașilor.
Pe de alta parte, prin reglementarea prin dispozitiile Legii nr.10/2001 a unui control jurisdictional cu privire la dispozitiile/deciziile emise in procedura administrativa, legiuitorul a asigurat tocmai respectarea garantiilor unui proces echitabil, in sensul Conventiei, intrucat art.6 garanteaza “dreptul la un tribunal”, adica dreptul ca o instanta judiciara, care se bucura de independenta si este impartiala, sa solutioneze orice contestatie privitoare la drepturile si obligatiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-A. II de Lichtenstein contra Germaniei).
Liberul acces la justiție consacart convențional (art.6 al Convenției Europene) și constituțional (art.21 din Constituție) este garantat prin recunoașterea dreptului celui interesat de a se adresa unei instanțe de judecată după parcurgerea procedurii administrative prealabile obligatorii, astfel încât nu se poate susține că dreptul de acces la justiție ar fi afectat în substanța sa, pentru a se reține o încălcare sancționată de Curtea Europeană.
In aceeasi masura, in raport de data preluarii bunului in patrimoniul statului, reclamanții nu pot invoca dispozitiile art.1 din Protocolul aditional nr.1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului - ratione temporis, acestea nu sunt aplicabile; de altfel, nu sunt aplicabile nici ratione materie, intrucat la data analizei, reclamanții nu au in patrimoniu un bun in sensul art.1 din Protocolul nr.1si in acest sens se impune a se face si aplicarea deciziei nr.33/2008 pronuntata in interesul legii de Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin care s-a apreciat ca o actiune cu configuratia celei de față devine admisibila numai in masura in care reclamanții se pot prevala de un bun in sensul Conventiei si al protocoalelor sale aditionale.
Textul art.1 menționat prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."
În Cauza P. contra României s-a reținut, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, că:
"Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.
Inalta Curte, la randul acesteia, prin decizia nr.33/2008 pronuntata in recurs in interesul legii, a subliniat ca problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, apreciind ca la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant, dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție, fiind necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit.
Or, potrivit unei jurisprudente constante a instantei de la Strasbourg, bun in sensul art.1 din Protocolul nr.1 poate fi atat un drept real, cat si un drept de creanta, o speranta legitima la dobandirea unui astfel de bun, iar reclamantii, la data analizei, nu se incadreaza in niciuna dintre aceste situatii, in conditiile in care aceeasi instanta a concluzionat in mod constant ca art.1 din Protocol nu garanteaza si restituirea unui bun iesit din patrimoniu.
Dimpotriva, se poate aprecia ca, in temeiul art.42 din Legea nr.10/2001, republicata, care reglementeaza un drept de dispozitie in favoarea detinatorului actual al bunurilor nerestituite in urma procedurii speciale, acesta din urma este si detinatorul unui bun in sensul Conventiei si, dand curs actiunii in revendicare de fata, s-ar aduce atingere protectiei de care se bucura dreptul paratului.
Cu forta juridica superioara jurisprudentei instantelor române se impune hotararea pronuntata de CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI in cauza pilot M. A. SI ALTII contra ROMANIEI din 12 octombrie 2010, obligatorie pentru instantele romane.
Astfel, instanta de la Strasbourg a statuat ca “transformarea ., in sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalitatii nationalizarii este conditionata de intrunirea de catre partea interesata a cerintelor legale in cadrul procedurilor prevazute de LEGILE DE REPARATIE si de epuizarea cailor de atac prevazute de aceste legi”.
Rezulta fara echivoc ca, in conceptia instantei de contencios european in materia drepturilor fundamentale ale omului, nevalorizarea vocatiei revendicative conferita de legea reparatorie speciala face ca demersul in constatarea jurisdictionala a ineficacitatii titlului statului sa fie lipsit de orice finalitate.
In raport de corecta solutionare a litigiului in temeiul inadmisibilitatii, Curtea apreciază că în cauză nu sunt incidente niciunul din temeiurile de modificare ori casare a deciziei civile recurate, astfel că în baza art.299, art.312 alin.1 C.pr.civilă va respinge recursul ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art.274 C.pr.civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții K. D. și K. L. împotriva deciziei civile nr.885/A/18 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._/325/2009.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24 mai 2012.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR, JUDECATOR,
C. P. M. G. L. L.
GREFIER,
M. M.
Red.: M.G./09.06.2012
Tehnored./M.M./ 2 ex./14.06.2012
Inst.fond:Judecătoria Timișoara :jud.G. H.
Inst.apel:Tribunalul T.:jud.C. P., L. V.
| ← Cereri. Decizia nr. 103/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1436/2012. Curtea de Apel... → |
|---|








