Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 657/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 657/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 24-04-2013 în dosarul nr. 657/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 657
Ședința publică din 24.04.2013
PREȘEDINTE: Rujița R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
GREFIER:A. M. T.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul N. I. și de pârâtul S. R., P. M. FINANȚELOR P., REPREZENTAT DE DGFP C.- S., împotriva sentinței civile nr. 86/14.01.2013, pronunțată de Tribunalul C. - S. în dosarul nr._, având ca obiect despăgubiri – Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal efectuat în ședință publică, se prezintă pentru reclamant av. P. G., lipsă fiind pârâtul.
M. Public este reprezentat de doamna procuror B. E. de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanta reclamantului depune la dosar delegația de substituire a av. Gafu C., împuternicirea avocațială pentru av. Gafu C. și concluzii scrise. De asemenea, arată că nu are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta reclamantului solicită admiterea recursului declarat de reclamant, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei la plata despăgubirilor solicitate, conform raportului de expertiză, fără cheltuieli de judecată. De asemenea, solicită respingerea recursului declarat de pârât.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului reclamantului și admiterea recursului formulat de pârât, modificarea sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii inițiale.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor, constată:
P. acțiunea civilă înregistrată la 11.05.2012 la Tribunalul C. – S. sub nr._, reclamantul N. I. a chemat în judecată pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, cu titlul de despăgubiri materiale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., familia sa a fost deportată în Câmpia Bărăganului, iar la acea dată întreaga avere rămasă în casă a fost confiscată de către autoritățile comuniste.
Invocând art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, reclamantul a solicitat despăgubiri constând în contravaloarea animalelor care au fost confiscate și în contravaloarea culturilor agricole din perioada 1951-1989 de pe suprafața de 16,89 ha teren agricol ce se afla în proprietatea tatălui său.
P. sentința civilă nr. 86/14.01.2013, Tribunalul C. – S. a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul N. I. împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP C. – S., și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 9.341 lei, cu titlul de despăgubiri.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului și suma de 2175 lei, cheltuieli de judecată.
A respins celelalte pretenții ale reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că familia reclamantului a fost strămutată din localitatea de domiciliu .-S. în loc. Roșeți, unde a avut domiciliul obligatoriu în perioada 18.06._55.
Așa cum rezultă din art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, se pot acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, reclamantul trebuind să dovedească în conformitate cu dispozițiile art. 1169 Cod civil, că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. R. ca efect al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, nu au fost restituite și nu a fost primită nicio despăgubire pentru ele. Confiscarea presupune trecerea fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial. Mai mult, art. 5 alin.1 lit. b din Legea 221/2009 vizează doar acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate și nu prevede acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor pe perioada cuprinsă între confiscare și restituire sau pentru recoltele care nu au putut fi cultivate în această perioadă, așa cum a solicitat reclamantul.
Din înscrisul intitulat „Inventarul preluat de la locuitorul N. I.” rezultă următoarele bunuri preluate în momentul deportării:1 junincă, 6 oi, un mânz,o grapă fier, două prășitoare,un plug tracțiune animală, 3 butoaie, două aparate de stropit vie, două puține în valoare totală de 13.000 lei la momentul iunie 1951.
Acestea au fost evaluate prin raportul de expertiză efectuat în cauză la valoarea totală de 13.710 lei. În expertiză au fost evaluate mai multe bunuri mobile,însă instanța a reținut că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri doar pentru cele dovedite prin înscrisul de la fila 17 dosar.
Din înscrisul de la fila 15 dosar rezultă că la momentul deportării, familia reclamantului deținea suprafața de 16,64 ha, însămânțate cu diferite culturi.
P. raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul tehnic V. N. se stabilește că valoarea producției agricole pe structura dată în perioada 1951-1989 la prețuri curente nivel 2012 este de 3.728.127 lei venit total, 1.677.657 lei cheltuieli totale(muncă vie și trecută) și 2.050.470 venit net(profit); valoarea animalelor nerecuperate-8.970 lei; valoarea inventarului de recuperat-13.880; total valoare de recuperat-2.073.320 lei.
Expertul nu a evaluat valoarea producției agricole aferentă anului 1951,ci valoarea producției agricole în perioada 1951-1989 la 2.050.470 lei. Având în vedere că pentru o perioada de 38 ani(1951.1989) valoarea producției agricole ce ar fi putut fi obținută pe terenurile aparținând familiei reclamantului ar fi fost de 2.050.470 lei, se poate calcula că valoarea producției agricole aferentă anului 1951 ar fi fost de 53.960 lei.
Valoarea totală a despăgubirilor materiale la care este îndreptățit reclamantul pentru bunurile dovedit a fi fost confiscate de S. R. urmare a măsurii administrative cu caracter politic a strămutării este de 86.941 lei, a reținut prima instanță.
Dispozițiile art. 5 alin.1¹ din Legea nr. 221/2009 prevăd că la stabilirea cuantumului despăgubirilor ,instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Conform calculului efectuat de reclamant și necontestat de pârât, acesta a beneficiat de aproximativ 77.600 lei indemnizație în temeiul DL 118/1990, sumă care urmează a fi scăzut din cuantumul total al despăgubirilor materiale, a stabilit prima instanță.
În consecință, a stabilit că reclamantul are dreptul la 9.341 lei despăgubiri materiale.
Împotriva sentinței civile nr. 86/14.01.2013 a Tribunalului C. – S. au declarat recurs în termenul legal atât reclamantul, cât și pârâtul.
În motivarea recursului său, reclamantul a citat art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 și a arătat că față de această prevedere legislativă consideră că instanța de fond se află într-o reală eroare de drept când a interpretat legea în ceea ce privește daunele materiale, deoarece alin. 11 al art. 5 se referă numai la daunele morale; în acest sens legiuitorul s-a referit la „durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social”, enumerând argumentele pe plan moral.
A susținut că în soluționarea acțiunii, instanța de judecată trebuia să aibă în vedere faptul că legea trebuie interpretată în sensul de a produce efecte.
În acest sens, a considerat că este îndreptățit la acordarea despăgubirilor pentru bunurile materiale confiscate ca efect al măsurii administrative a deportării, cât și pentru lipsa de folosință a terenului agricol până în 1989.
În drept, reclamantul a invocat art. 304 pct. 8 și 9 C. pr. civ.
În motivarea recursului pârâtului, invocându-se art. 304 pct. 9 C. pr. civ., s-a susținut că sentința a fost dată în parte cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
A arătat că pentru recuperarea prejudiciului material, reclamantul își putea valorifica drepturile, respectiv pretențiile referitoare la despăgubirile materiale privind bunurile mobile confiscate, prin procedura legilor speciale instituite după anul 1989, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991 etc. În situația în care reclamantul nu a utilizat calea legilor speciale, este neîntemeiată solicitarea formulată în baza Legii nr. 221/2009, lege care se referă strict la toate celelalte despăgubiri ce nu au putut fi obținute în baza legilor speciale de reparație.
Din actele depuse la dosar rezultă că daunele materiale se referă la bunuri mobile, dar din dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Această soluție rezultă fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009. Astfel, după ce se arată că pentru repararea prejudiciului material Legea nr. 10/2001 a stabilit două modalități principale de restituire, în natură și prin echivalent, în motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până în prezent vreo despăgubire concretă. La secțiunea vizând schimbări preconizate se menționează că prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, persoana în cauză, precum si soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Niciunde în expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate.
Calcularea cuantumului despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, prin raportare la prețurile actuale, nu are temei legal, a mai arătat pârâtul.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art. 3041 și art. 306 alin. 2 C. pr. civ., Curtea constată că recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins, iar recursul pârâtului este întemeiat, urmând a fi admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Prima instanță a interpretat și, prin urmare, a aplicat greșit dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. „b” din Legea nr. 221/2009, orice persoană care suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Din analiza acestui text legal, reiese că legiuitorul a stabilit două condiții pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate: aceste bunuri să fi fost confiscare prin hotărâre de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative cu caracter politic; bunurile respective să nu fi fost restituite persoanei îndreptățite sau aceasta să nu fi obținut despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
P. urmare, trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 conduce la concluzia că persoana îndreptățită poate solicita echivalentul valoric al bunurilor ce vizează numai domeniul de aplicare al acestor acte normative.
Așa cum rezultă din art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr. 247/2005, intră numai terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Această teză se impune și din interpretarea sistematică a art. 5 alin. 5 din Legea nr. 221/2009, care prevede că ”Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute de alin. 1 lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
Reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. 5 din Legea nr. 221/2009 nu ar fi justificată dacă același art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nu s-ar referi la aceleași categorii de bunuri care fac și obiectul legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005.
P. această manieră de reglementare, legiuitorul a urmărit să delimiteze natura bunurilor ce pot fi restituite prin echivalent în procedura Legii nr. 221/2009, cu înlăturarea posibilității parcurgerii unor proceduri paralele cu aceeași finalitate.
În speță, despăgubirile materiale solicitate de reclamant reprezintă contravaloarea unor bunuri mobile și a recoltelor pe perioada deportării, care însă nu intră, conform celor reținute anterior, în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009.
P. urmare, în mod greșit prima instanță i-a acordat reclamantului despăgubiri pentru animalele confiscate și pentru recolta anului 1951, deși acestea nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009.
În consecință, se impune a fi admis recursul pârâtului, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului.
Pentru aceleași considerente, se impune respingerea recursului reclamantului.
Nu mai prezintă vreo relevanță asupra cauzei modul în care prima instanță a interpretat art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, atâta vreme cât instanța de recurs a ajuns la concluzia că bunurile pentru care reclamantul solicită despăgubiri materiale în baza Legii nr. 221/2009 nu intră în sfera de reglementare a cestei legi.
Față de aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 3 C. pr. civ., Curtea va admite recursul declarat de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP C. – S., împotriva sentinței civile nr. 86/14.01.2013, pronunțată de Tribunalul C. – S. în dosarul nr._ .
Va modifica hotărârea atacată, în sensul că va respinge în totalitate acțiunea formulată de reclamantul N. I. împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP C. – S..
În baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul N. I. împotriva sentinței civile nr. 86/14.01.2013, pronunțată de Tribunalul C. – S. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP C. – S., împotriva sentinței civile nr. 86/14.01.2013, pronunțată de Tribunalul C. – S. în dosarul nr._ .
Modifică hotărârea atacată, în sensul că respinge în totalitate acțiunea formulată de reclamantul N. I. împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP C. – S..
Respinge recursul declarat de reclamantul N. I. împotriva sentinței civile nr. 86/14.01.2013, pronunțată de Tribunalul C. – S. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 24.04.2013.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
Rujița RAMBUFlorin ȘUIUGheorghe O.
GREFIER,
A. M. T.
Red. RR/24.05.2013
Teh. AMT/2 ex./05.06.2013
Prima instanță: Tribunalul C. - S.: - jud. R. L. M.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 645/2013. Curtea de... | Expropriere. Decizia nr. 909/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
