Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2120/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2120/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-10-2012 în dosarul nr. 2120/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2120
Ședința publică din 23 octombrie 2012
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: F. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul J. J. împotriva sentinței civile nr. 1953/PI/22.06.2012 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin M. Finanțelor P. București, prin Direcția Generală a Finanțelor P. T., având ca obiect Legea nr. 221/2009 .
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsă fiind părțile.
M. Public este reprezentat de d-na procuror S. A. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța constată că, atât reclamantul, cât și pârâtul au solicitat judecarea prezentei cauze și în lipsa lor de la dezbateri, conform prevederilor 242 alin. 2 C.proc.civ., situație față de care constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantei Parchetului asupra prezentului recurs.
Reprezentanta Parchetului pune concluzii de respingere a recursului reclamantului, menținerea hotărârii primei instanțe.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
P. cererea inregistrata la data de 04.08.2010 pe rolul Tribunalului T., reclamantul J. J. l-a chemat in judecata pe paratul S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P., solicitand instantei ca, prin hotararea ce va pronunta, sa constate caracterul politic al masurii administrative a dislocarii bunicului sau, J. M., si stabilirii domiciliului obligatoriu in localitatea Perieti, jud. I., in perioada 18.06._55 si sa oblige paratul la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri morale. Totodata, reclamantul a solicitat obligarea paratului la plata unor despagubiri materiale in cuantum de 64.500 lei, reprezentand contravaloarea bunurilor preluate de S. R. la momentul dislocarii si care nu i-au fost restituite.
In motivare, reclamantul a aratat ca, la data de 18.06.1951, bunicul sau, J. M. (decadat ulterior la data de 29.11.2004) a fost obligat sa plece din casa lui, fiind deportat din localitatea G., jud. T., in localitatea Perieti din Câmpia Bărăganului, lasand in localitatea de domiciliu intreaga gospodărie, cu toate bunurile aferente.
In drept, reclamantul a invocat prevederile Legii 221/2009.
Paratul S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului T., a depus intampinare, solicitand respingerea actiunii, ca neintemeiata, avand in vedere dispozitiile Deciziilor Curtii Constitutionale nr. 1354/2010 si 1358/2010.
Pentru termenul de judecata din 08.04.2011, reclamantul a depus o completare a cererii de chemare in judecata, aratand ca invoca, alaturi de temeiurile initiale, si dispozitiile art. 998-999 C.civ., precum si prevederile art. 2 si 3 din Conventie si ale art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie. P. acelasi inscris, reclamantul a formulat si un raspuns la intampinare, apreciind ca dispozitiile Deciziilor 1354/2010 si 1358/2010 nu se aplica actiunilor in curs de solutionare, in caz contrar, s-ar realiza o inechitate intre cei care nu au obtinut si cei care au obtinut deja hotarari irevocabile in temeiul Legii 221/2009. S-a aratat, de asemenea, ca dispozitiile art. 5 al. 1 lit. b teza 2 din Legea 221/2009 si dispozitiile art. 998-999 C. civ. nu au fost declarate neconstitutionale si sunt aplicabile in speta.
P. sent. civ. 2092/08.04.2011 pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins cererea de chemare in judecata, apreciind ca, în privinta art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 (care dadea dreptul persoanelor ce au suferit condamnari cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare), aceste dispozitii au fost declarate neconstitutionale prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curtii Constitutionale.
T. a constatat ca Parlamentul Romaniei nu a pus de acord prevederile art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 - constatate ca fiind neconstitutionale - cu dispozitiile Constitutiei, astfel incat aceste prevederi si-au incetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor anterior mentionate ale Curtii Constitutionale, nemaiputand constitui temei juridic pentru admiterea cererii de acordare a despagubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica ori prin masura administrativa cu caracter politic.
Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor Convenției, dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat.
Pe de alta parte, in acord cu cele statuate de Curtea Constitutionala prin Decizia 1358/21.10.2010, tribunalul a apreciat ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însași recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Or, prin legile reparatorii adoptate anterior Legii 221/2009 (respectiv Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999), precum si prin condamnarea publica a actiunilor represive infaptuite de regimul comunist, S. R. a recunoscut si condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordand victimelor acestor masuri o . drepturi si facilitati de ordin material si moral.
Nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
P. urmare, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop, a aratat tribunalul.
Atat art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 cat și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Nu se poate aprecia deci ca indemnizatia acordata de art. 4 din Decretul-Lege 118/1990 are o natura distincta de sumele la care dadea dreptul art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, ambele vizand repararea daunelor morale suferite de cei persecutati politic de regimul comunist. Aceeasi concluzie se desprinde si din lecturarea expunerii de motive la Legea nr. 221/2009, care justifica instituirea acestei norme de faptul ca, "în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".
T. a apreciat ca masurile deja acordate de S. R. victimelor regimului comunist prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999 sunt drepte si rezonabile, avand in vedere si aspectele anterior mentionate cu privire la scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă.
Astfel fiind, Legea 221/2009 da in prezent dreptul doar la constatarea prin hotarare judecatoreasca a caracterului politic al condamnarilor pronuntate in perioada 06.03._89 pentru alte fapte prevazute de legea penala decat cele enumerate in art. 1 al. 2 din Legea 221/2009, daca prin savarsirea acestora s-a urmarit unul din scopurile prevazute de art. 2 al. 1 din OUG 214/1999 precum si, in aceleasi conditii, la constatarea caracterului politic al altor masuri administrative decat cele prevazute la art. 3 din Legea 221/2009, dupa cum reiese din art. 1 al. 3 si art. 4 al. 1 si 2 din lege. In plus, acelasi act normativ si-a mentinut dispozitiile art. 5 al. 1 lit. b si c privind acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotararea de condamnare sau ca efect al masurii administrative – daca bunurile respective nu au fost restituite sau nu au fost acordate despagubiri prin echivalent in conditiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005 – precum si repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotararea judecatoreasca de condamnare s-a dispus decaderea din drepturi sau degradarea militara.
Referitor la cererea de constatare a caracterului politic al condamnarii sau al masurii administrative, aceasta poate fi primita doar in cazul in care priveste alte fapte, respectiv alte masuri administrative decat cele considerate a avea de drept un caracter politic, dupa cum reiese din prevederile art. 1 al. 3 si 4 respectiv art. 4 al. 2 din Legea 221/2009. Aceste dispozitii legale sunt firesti, cata vreme reclamantul nici nu ar avea vreun interes sa solicite instantei a-i constata caracterul politic al unei condamnari ori masuri administrative cu privire la care insasi legea (respectiv art. 1 al. 2 si art. 3 din Legea 221/2009) prevede ca are un caracter politic. Astfel fiind, cata vreme faptele evocate de reclamant se incadreaza intre cele enumerate la art. 1 al. 2 sau la art. 3 din Legea 221/2009, acesta nu obtine vreun folos practic prin formularea capatului de cerere privind constatarea de catre instanta a caracterului politic al masurii, caracter prevazut de insasi Legea 221/2009.
Cat priveste acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotararea de condamnare sau ca efect al masurii administrative, din interpretarea articolului 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despagubiri vizeaza doar bunurile imobile si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii 10/2001, fapt desprins din conditionarea acordarii despagubirilor de nerestituirea bunurilor – in natura sau prin echivalent – in conditiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005, acte normative ce reglementeaza situatia imobilelor preluate abuziv.
Aceasta solutie rezulta fara echivoc daca se consulta expunerea de motive a proiectului Legii 221/2009. La subsectiunea 2, intitulata „Schimbari preconizate”, se mentioneaza: „prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, persoana in cauza, precum si sotul sau descendentii pana la gradul al II –lea, inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de catre instanta de judecata a unor despagubiri banesti care sa acopere valoarea bunurilor confiscate”.
Niciunde in expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despagubiri pentru bunurile mobile confiscate si nici pentru alte imobile decat cele care fac obiectul Legii 10/2001 si nici nu a prevazut vreo astfel de dispozitie in corpul legii, prevederile legale neputand fi aplicate prin analogie.
Avand in vedere aceste considerente, nu pot fi acordate despagubiri in conditiile Legii 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formeaza obiectul legilor in materia fondului funciar; aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevazuta de legislatia funciara speciala, iar eventualele despagubiri pentru bunurile mobile puteau fi solicitate in baza actiunii in despagubire intemeiata pe art. 998-999 Cod civil, in termenul legal de prescriptie. O astfel de cerere de despagubire pentru bunurile mobile, intemeiata pe art 998-999 Cod civil, este insa prescrisa in prezent.
Revenind la cererea de acordare a daunelor morale, tribunalul a constatat ca, urmare a declararii neconstitutionalitatii art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ.
Cu privire la acest temei de drept, tribunalul a retinut insa ca cererea de acordare a daunelor morale formulata in baza raspunderii civile delictuale este prescrisa.
Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescriptie este de 3 ani, iar conform art. 8 din acelasi decret, prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.
Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozitiile acestui decret sunt aplicabile si prescriptiilor neimplinite la data intrarii sale in vigoare, in care caz termenele de prescriptie prevazute in decret vor fi socotite ca incep sa curga de la . acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrarii in vigoare a acestui decret se abroga orice dispozitii legale contrare, in afara de cele care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul corespunzator prevazut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odata cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate si dispozitiile Titlului XX (art. 1837 si urmatoarele), precum si celelalte dispozitii din Codul civil privitoare la prescriptia extinctiva.
Art. 18 din Decretul 167/1958 obliga instanta judecatoreasca la a cerceta, din oficiu, daca dreptul la actiune este prescris.
In cazul condamnarilor cu caracter politic si al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescriptie extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la caderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au facut obiectul unor masuri administrative politice au fost in imposibilitate de a promova actiuni in instanta prin care sa incrimineze faptele savarsite de regimul comunist si sa solicite despagubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate insurmontabila de a promova actiunea in raspundere civila delictuala impotriva statului in regimul comunist poate fi asimilata fortei majore si acceptata drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescriptiei, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odata cu prabusirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a actiona in instanta a fost inlaturata, astfel incat termenul de prescriptie a inceput sa curga cel tarziu la data anterior mentionata, implinindu-se in 22.12.1992.
Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoastere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescriptie pentru acordarea despagubirilor morale si nici ca intreruptiva de prescriptie, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
Astfel, cat priveste repunerea in termenul de prescriptie, acesta poate fi facuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au aratat in mod expres ca mostenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formeaza obiectul acestor legi) sau poate fi dispusa de catre instanta de judecata, in conditiile art. 19 din Decretul 167/1958.
T. a constatat ca Legea 221/2009 nu contine o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescriptie, iar dispozitiile legilor speciale reparatorii mentionate in paragraful precedent, constituind exceptia de la regula consfintita de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.
Cat priveste art. 19 din Decretul 167/1958, acesta prevede ca instanta judecatoreasca poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea actiunii, cererea de repunere in termen putand fi facuta numai in termen de o luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie. Or, in speta, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescriptie a fost mult depasit, pentru a se putea dispune repunerea in termen.
Revenind la dispozitiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, acesta prevede ca recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia (in speta S. R.) are efect intreruptiv de prescriptie. Pentru a avea insa un astfel de efect, recunoasterea trebuie facuta in cadrul termenului de prescriptie, iar nu dupa expirarea acestuia, cum s-a intamplat in speta.
Pe de alta parte, odata cu declararea neconstitutionalitatii prevederilor legale ce acordau dreptul la despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica sau prin masura administrativa politica, aceste prevederi au incetat sa mai produca orice fel de efecte juridice, chiar si pe cele vizand invocata repunere in termenul de prescriptie.
T. a subliniat si faptul ca dispozitiile art. 998-999 C. civ. indrituiesc la repararea prejudiciului moral doar victima faptei prejudiciabile, iar nu si rudele acesteia.
In acord cu cele anterior mentionate vizand scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă - care este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci acela de a produce o satisfacție de ordin moral – tinand cont si de masurile reparatorii acordate de S. R. victimelor persecutiilor politice prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999, tribunalul a apreciat ca prejudiciul suferit de aceste persoane a fost deja reparat, conditiile raspunderii civile delictuale nefiind intrunite nici pe fondul acestora.
Cat priveste fundamentarea cererii de acordare a despagubirilor morale pe dispozitiile art. 2 si 3 din Conventie, tribunalul a apreciat ca faptele savarsite de catre regimul comunist nu dau nastere unui drept la reparatie in baza acestor articole, cata vreme privesc actiuni comise inainte de ratificarea Conventiei de catre Romania.
Nu poate fi retinuta nici incalcarea art. 6 din Conventie cata vreme, astfel cum am aratat anterior, a existat posibilitatea promovarii unui demers judiciar susceptibil de a repara prejudiciile cauzate intemeiat pe dispozitiile art. 998-999 C. civ., insa depunerea cererii de chemare in judecata trebuia facuta in termenul de prescriptie.
Tot astfel, nu se poate considera ca respingerea cererii de chemare in judecata ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie. Dupa cum am aratat anterior, instanta de contencios a drepturilor omului s-a pronuntat in repetate decizii de speta in sensul ca art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie nu garanteaza dreptul de a dobandi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Pronuntarea unei hotarari de respingere a prezentei cereri de chemare in judecata nu poate fi considerata discriminatorie, in sensul art. 14 din Conventie. Violarea principiului egalitatii si nediscriminarii exista atunci cand se aplica un tratament diferentiat unor situatii egale fara sa existe o motivare obiectiva si rezonabila sau daca exista o disproportie intre scopul urmarit prin tratamentul inegal si mijloacele folosite. Or, in speta, neacordarea daunelor morale are la baza o justificare obiectiva si rezonabila (jocul combinat al deciziilor Curtii Constitutionale si nedepunerea actiunii in raspunderea civila delictuala in termenul de prescriptie), neexistand o disproportie intre scopul urmarit si mijloacele folosite.
Avand in vedere aceste considerente de fapt si de drept, tribunalul a respins cererea de chemare in judecata astfel cum a fost precizata.
Împotriva sentinței civile nr. 2092/08.04.2011 a Tribunalului T. a declarat recurs în termenul legal reclamantul J. J., iar, prin dec. civ. nr. 1798/30.11.2011, Curtea de Apel Timisoara a admis recursul declarat de reclamant împotriva sentinței Tribunalului T., a casat în parte hotărârea atacată și a trimis cauza la T. T. pentru rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile materiale, menținand celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Pentru a pronunta aceasta solutie, Curtea a aratat ca, in privința despăgubirilor morale, prima instanță a reținut în mod corect că acțiunea reclamantului a devenit lipsită de fundament juridic prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
P. sentința civilă nr. 1953/PI/22.06.2012 pronunțată în dosarul nr._, în rejudecarea pricinii, T. T. a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul J. J. împotriva pârâtului S. Român.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, analizând capatul de cerere privind acordarea daunelor materiale, in limita casarii dispusa de Curtea de Apel Timisoara si conform indrumarilor obligatorii date de catre instanta de recurs, potrivit principiului general de drept „incumbit probatio qui dicit” (cel care afirma are obligatia de a dovedi), consfintit de art. 1169 Cod Civil, reclamantul avea sarcina de a dovedi faptul ca S. R. i-a confiscat bunurile pentru care solicita acordarea de despagubiri, precum si valoarea acestor bunuri.
Cu toate acestea, reclamantul nu a fost in masura sa propuna probe in dovedirea aspectelor anterior aratate. Desi tribunalul a incuviintat pentru reclamant proba testimoniala cu martorii S. L. si C. I., prorogand, la solicitarea reclamantului, discutarea utilitatii unei expertize evaluatorii dupa audierea martorilor, in urma citarii martorilor S. L. si C. I., acestia au trimis instantei cate un inscris in care au invederat ca nu cunosc aspecte privind daunele materiale suferite de reclamant; astfel incat, la termenul de judecata din 20.04.2012, tribunalul a incuviintat reclamantului suplimentarea probei testimoniale cu alti doi martori, reclamantul urmand sa indice numele si adresele acestora, in vederea citarii. Cu toate acestea, pentru termenul de judecata din 22.06.2012, reclamantul a depus la dosar, prin serviciul registratura al instantei, note de sedinta prin care a aratat ca este in imposibilitate de a propune alti martori in dovedirea cererii si ca solicita judecarea cauzei in baza inscrisurilor de la dosar si in lipsa sa la dezbateri.
Avand in vedere ca reclamantul nu a facut dovada ca S. R. i-a confiscat bunurile pentru care solicita acordarea de despagubiri, precum si a valorii acestor bunuri, cererea sa de acordare a daunelor materiale va fi respinsa ca nefondata.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamantul J. J., solicitând modificarea hotărârii atacate, iar, rejudecând pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivare, se reia starea de fapt arătată în ciclurile procesuale anterioare, și se învederează că, în cauză, a fost depusă adeverința emisă de Primăria comunei Variaș cuprinzând inventarul culturilor, utilajelor agricole și a animalelor deținute în momentul deportării, bunuri care au rămas în gospodărie în momentul plecării, iar ulterior, la întoarcere, nu se mai găseau.
Pe de altă parte, în condițiile Codului de procedură civilă, reclamantul a apreciat valoarea bunurilor confiscate, valoare care nu a fost contestată de pârâtă și de reprezentantul Parchetului. Dacă pârâtul, prin întâmpinare, ar fi arătat că nu este de acord cu valoarea indicată, atunci doar se impunerea efectuarea unei expertize.
Pe de altă parte, reclamantul a depus la dosar extrase de pe publicațiile de vânzare și cumpărare ale unor bunuri identice cu cele confiscate, prin care a făcut dovada actuală a prețului bunurilor confiscate.
Nici expertiza nu ar fi putut stabili alte valori, deoarece nu are posibilitatea de a expertiza bunurile preluate în materialitatea lor, ci tot prin comparație de prețuri cu cele de pe piață stabilit valoarea bunurilor. De altfel, și în expertize se depun, ca probe pentru stabilirea prețului unor bunuri mobile, anunțurile de vânzare-cumpărare.
În drept, a invocat disp. art. 304 pct. 9, art. 304 ind. 1 C.proc.civ. și Legea nr. 221/2009.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, însă în coordonatele stabilite prin decizia de casare ( respectiv, exclusiv cu privire la daunele materiale solicitate), curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, T. T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, este adevărat că reclamantul a depus la dosarul cauzei un inventar al bunurilor ( utilaje agricole și animale) și culturilor agricole deținute la momentul deportării, însă reclamantul nu a administrat proba cu expertiza judiciară pentru a dovedi valoarea acestor bunuri la momentul preluării, actualizată cu rata inflației, sau, în ipoteza unor bunuri de gen, valoarea actuală a unor bunuri de același gen.
Indicarea unor valori, însoțite de publicații de vânzare a unor bunuri, nu poate fi apreciată a proba de o manieră îndestulătoare întinderea prejudiciului efectiv suferit de familia reclamantului cu ocazia deportării, ca și condiție și limită pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului, în condițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Nu se poate reține că pârâtul sau reprezentantul Parchetului au achiesat la valorile indicate de reclamant, având în vedere poziția procesuală a acestora, exprimată prin întâmpinarea depusă la dosar, respectiv prin concluziile puse de reprezentantul Parchetului cu ocazia dezbaterii în fond a pricinii.
Ca atare, având în vedere că reclamantul nu a probat valoarea bunurilor preluate de instituțiile statului comunist, deși sarcina probei îi revenea, iar pricina a fost casată cu trimitere spre rejudecare cu acest scop, curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, astfel că, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., îl va respinge.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, Curtea nu va acorda părților cheltuieli de judecată, ca nesolicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul J. J. împotriva sentinței civile nr. 1953/PI/22.06.2012 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin M. Finanțelor P. București, prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 23 octombrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
F. B.
Red.C. R./19.11.2012
Tehnored F.B./22.11.2012
Ex.2
Primă instanță: M. R.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2124/2012. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 831/2012. Curtea... → |
|---|
