Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 12-06-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-06-2013 în dosarul nr. 850/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.850
Ședința publică din 12 iunie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele M. C. G., C. V. M., C. A. și C. H. A. împotriva Sentinței civile nr.755/PI din 28.02.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN P. M. FINANȚELOR P. R. DE DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T., având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamantele recurente M. C. G., C. V. M., C. A. și C. H. A. avocat D. Gunther, lipsă fiind pârâtul intimat S. Român prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
M. Public este reprezentat de procuror D. L.-C., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta reclamantelor recurente și procurorul învederează instanței că nu mai au cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat D. Gunther, pentru reclamantele recurente M. C. G., C. V. M., C. A. și C. H. A., solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, respectiv casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea petitului privind acordarea daunelor materiale solicitate.
Procurorul solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate.
CURTEA
În deliberare constată că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T., sub nr._, la data de 19.07.2010, reclamantele M. C. G., C. V. M., C. A. și C. H. A. au chemat în judecată pârâții S. Român prin M. Finanțelor P. și Direcția Generală a Finanțelor P. T., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză, să dispună constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva bunicilor reclamantelor, obligarea Statului Român la plata despăgubirilor cauzate pentru suferințele fizice și psihice la care au fost supuși antecesorii lor, prin deportarea în B., obligarea Statului Român la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, obligarea Statului Român la plata despăgubirilor în valoare totală de 500.000 de euro, cu titlul de daune pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei MAI nr.200/1951, precum și suferințele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, s-a arătat că, în fapt, prin Decizia MAI nr.200/1951, bunicii reclamantelor, C. I. și C. A. au fost strămutați, la data de 18 iunie 1951, din localitatea Voiteg, județul T., și li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Giurgenii Noi, Fetești.
În ziua de 18 iunie 1951, bunicilor reclamantelor li s-a comunicat faptul că sunt obligați de îndată să părăsească domiciliul, punându-li-se la dispoziție o căruță, pentru a se deplasa, căruță în care au fost siliți să ia doar strictul necesar, lăsând în urmă o întreagă gospodărie, respectiv casa mobilată, grădina cultivată, animale, păsări, unelte de agricultură, 20 ha de pământ cu recolta de pe el.
După o săptămână, cât a durat călătoria, într-un vagon de marfă, au fost duși și abandonați în câmpul liber din B..
Noul domiciliu era reprezentat de țăruși înfipți în limitele terenului unde au fost obligați să-și ducă traiul. Precum pedepsele privative de libertate ale deținuților politici, au fost obligați la măsuri severe de izolare în câmp, fără acoperiș deasupra capului, dormind sub cerul liber, fără apă, fără alimente, fără igienă, fiind constrânși să aducă o viață sub limita demnității umane. Erau obligați să trăiască într-un perimetru delimitat, iar în cazul în care acesta era depășit, erau pedepsiți cu închisoarea.
Au locuit, înfruntând mizeria, lipsa apei potabile, viscolul, frigul sau arșița dogorâtoare a Bărăganului, timp de patru ani și jumătate. Din cauza condițiilor mizere și extrem de greu de suportat, bunicul reclamantelor s-a îmbolnăvit.
P. Decizia MAI nr.6200/1955 au fost ridicate restricțiile domiciliare, putând pleca din B., însă la întoarcere nu și-au mai găsit bunurile, iar din cele 20 ha de pământ au primit doar 2,50 ha, pentru restul fiind refuzată restituirea lor.
Evacuarea forțată din casă, pierderea unor importante bunuri, a mijloacelor de întreținere, prin abandonarea ocupației, dificultatea de a găsi o nouă ocupație, sunt doar câteva dintre traumele suferite. Deportarea și domiciliul obligatoriu au fost resimțite ca o restrângere gravă a libertății.
P. măsura administrativă luată, a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic, determinate de pierderea confortului, fiind afectate totodată, în mod implicit, acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoare, reputație, demnitate, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. În schimb, se poate acorda victimei sau moștenitorilor acesteia, o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care poate fi o sumă de bani, care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Satisfacția echitabilă cuprinde două componente, și anume: reparația daunelor materiale și o compensație acordată pentru prejudiciul moral. D. fiind că în speță în privința prejudiciului moral, se remarcă faptul că acesta nu poate fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare, reclamantele au apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu.
Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
Orice măsură abuzivă și luată pe nedrept produce celor în cauză, suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege și, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.
La stabilirea cuantumului, au solicitat să se aibă în vedere însă și concret viața celor în cauză, perioada cât au fost obligați să nu părăsească zona (aproape cinci ani), împrejurarea că, în comunitatea din care făceau parte reclamantele, le-a fost afectată bunicilor reputația, iar prin deportarea abuzivă, au fost supuși la suferințe fizice și psihice, li s-a știrbit onoarea, demnitatea și li s-a îngrădit libertatea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, iar bunicii reclamantelor au fost lipsiți de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare, deci atât pierderea suferită, cât și beneficiul nerealizat, precum și o anumită compensare a posibilităților pe care victima le avea anterior deportării și acelea care i-au fost accesibile ulterior.
Față de aceste considerente, reclamantele au solicitat să se rețină că cererea lor de acordare a daunelor morale și materiale este întemeiată, însă la stabilirea întinderii acestora avându-se în vedere consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către membrii familiei reclamantelor.
În drept, reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr.221/2009.
P. Sentința civilă nr.755/PI din 28.02.2013, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor P., precum și cererea formulată de reclamantele M. C. G., C. V. M., C. A. și C. H. A. în contradictoriu cu pârâții S. Român prin M. Finanțelor P. și Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Pentru a hotărî astfel, T. a avut în vedere următoarele considerente:
Legea nr.221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Vorbind de „descendenți” iar nu de „moștenitori”, rezultă că legea enunțată nu cere ca urmașii persoanelor decedate să fi acceptat moștenirea autorului lor; prin urmare, nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant, deoarece, atunci când a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moștenitor”, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior (a se vedea, spre exemplificare, Legea nr.10/2001 care, în art.4, conferă legitimare procesuală activă numai moștenitorilor legali ori testamentari ai foștilor proprietari spoliați).
S-a conchis că - venind în calitate de descendenți sau, după caz, de soț supraviețuitor - dreptul la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de defunct s-a format în patrimoniul acestuia (și, ca atare, se cuantifică prin raportare la persoana sa, iar nu a descendenților sau a soțului supraviețuitor), urmând a fi transmis celor dintâi ca o creanță circumscrisă activului patrimonial al lui de cujus. Motiv pentru care aceste despăgubiri cuvenite pentru prejudiciul moral ce intră în patrimoniul autorului au un caracter global, urmând a fi partajate, după caz, între persoanele îndreptățite în accepția acestei legi speciale (descendenții până la gradul II și soțul supraviețuitor), potrivit regulilor de drept comun din materia devoluțiunii succesorale.
Față de cele menționate, tribunalul a reținut că reclamantele legitimează calitate procesual activă în cauză ca și nepoate supraviețuitoare.
Legiuitorul român a inițiat și adoptat nenumărate reglementări referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, s-a constatat că există mai multe acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art.4 din Decretul-lege nr.118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art.8 din Decretul-lege nr.118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art.5 din Decretul-lege nr.118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 [art.5 al.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art.5 al.(1) lit.c) din Legea nr.221/2009]. Dintre măsurile reparatorii, reclamantele au optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art.5 lit.a din Legea nr.221/2009.
În practica judiciară s-a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor; prin urmare, se apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
În speța dedusă judecății, instanța a constatat că solicitarea reclamantelor, de acordare a despăgubirilor de ordin moral este neîntemeiată.
P. adoptarea dispozițiilor art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 - declarate ca fiind neconstituționale prin decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - persoanele cărora li s-a adresat nu au avut o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei - atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
În ceea ce privește petitul vizând constatarea caracterului politic al măsurii de strămutare, în contextul în care reclamantele nu pot obține despăgubiri, acesta a devenit lipsit de interes actual - condiție a acțiunii civile.
Pentru toate aceste considerente, în baza normelor legale mai sus enunțate, prima instanță a respins, apreciind ca fiind neîntemeiată, acțiunea reclamantelor.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele M. C. G., C. V. M., C. A. și C. H. A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la T. T..
În motivare, reclamantele recurente au invocat dispozițiile art.312 al.1 C.pr.civ. și au arătat sentința recurată este netemeinică și nelegală, întrucât prin acțiune, au solicitat nu doar acordarea de daune morale, ci și acordarea de despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor confiscate.
Astfel, au precizat că prin acțiunea introductivă au învederat faptul că, la plecarea familiei lor în B., aceasta a lăsat în urmă o gospodărie cu tot strictul necesar și mai ales recoltele din câmp, înființate pe o suprafață de 20 ha teren agricol.
Pârâtul intimat S. Român reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T. a fost citat cu mențiunea de a formula întâmpinare, însă nu a dat curs solicitării instanței.
În urma examinării sentinței atacate în raport cu motivele invocate și dispozițiile art.304 C.pr.civ., art.3041 C.pr.civ., precum și ale Deciziei nr.6 din 15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamantelor.
Astfel, Curtea reține că prin Decizia nr.6 din 15 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr.3/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și, în consecință, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art.6 al.1 și 2 din Legea nr.10/2001, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr.247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație), cu condiția să existe fizic.
P. urmare, văzând că bunurile indicate prin acțiune (bunuri mobile din casă, animale și recoltele din câmp), pentru care se solicită contravaloarea lor, nu intră în domeniul de reglementare al legilor speciale (Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005), Curtea apreciază că se impune soluția respingerii recursului reclamantelor, fiind lipsită de sens și absolut pur formală, solicitarea recurentelor de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei, în condițiile în care acestea nu sunt îndreptățite la despăgubiri în raport de Decizia nr.6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii.
Așa fiind, în baza art.312 al.1 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă recursul reclamantelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantele M. C. G., C. V. M., C. A. și C. H. A. împotriva Sentinței civile nr.755/PI din 28.02.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12 iunie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
- cu opinie separată -
Grefier,
M. M.
Red.GO/13.06.2013
Tehnored.MM/2 ex/01.07.2013
Instanță fond: T. T. – jud.O.-M. M.
Opinie separată
În conformitate cu art.312 al.3 și 5 C.pr.civ., consider că se impunea admiterea recursului reclamantelor, casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei la T. T. pentru rejudecarea capătului de cerere pentru despăgubiri materiale.
P. acțiune, reclamantele M. C. G., C. V. M., C. A. și C. H. A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T., constatarea caracterului politic al măsurii administrative de stabilire de domiciliu obligatoriu pentru bunicii lor și obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral și despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate în momentul deportării, în cuantum total de 500.000 euro, invocând ca temei juridic Legea nr.221/2009.
P. sentința civilă nr.755/28.02.2013, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamantele M. C. G., C. V. M., C. A. și C. H. A. împotriva pârâtului S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Reclamantele au declarat recurs împotriva acestei hotărâri și au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la T. T., cu motivarea că prima instanță nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind despăgubirile materiale, care, în plus, presupune și administrarea de probe.
Art.312 al.5 C.pr.civ. prevede cu caracter imperativ că „în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului …, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată”.
În speță, din considerentele sentinței primei instanțe se poate observa că aceasta nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind despăgubirile materiale.
Întreaga motivare vizează capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării, care a fost respins ca lipsit de interes, și capătul de cerere pentru despăgubiri morale, care a fost respins prin raportare la Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009.
Soluția dată de prima instanță acestor capete de cerere este corectă, cu precizarea că cererea pentru constatarea caracterului politic al măsurii deportării este într-adevăr lipsită de interes, dar nu pentru că reclamantele nu mai pot obține despăgubiri morale, ci pentru că însăși Legea nr.221/2009, prin art.3 lit.e conferă caracter politic măsurii deportării bazată pe Decizia MAI nr.200/1951.
Prima instanță nu a făcut însă nici o referire la capătul de cerere pentru despăgubiri materiale, întemeiat pe art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
Procedând astfel, prima instanță nu s-a pronunțat asupra fondului acestei cereri, situație ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare, așa cum de altfel au și solicitat reclamantele recurente.
Consider că Decizia nr.6/15.04.2013, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care instanța supremă a stabilit categoriile de bunuri care fac obiectul Legii nr.221/2009, nu poate înlătura aplicabilitatea în prezentul litigiu a dispozițiilor imperative ale art.312 al.5 C.pr.civ., în condițiile în care prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra cererii reclamantelor pentru despăgubiri materiale.
Față de aceste considerente, în opinia mea, în baza art.312 al.5 C.pr.civ. se impunea admiterea recursului reclamantelor, casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei la T. T. pentru rejudecarea cererii pentru despăgubiri materiale, cu menținerea sentinței în rest.
Judecător,
RUJIȚA R.
Red.RR/18.06.2013
Tehnored.MM/01.07.2013
| ← Expropriere. Decizia nr. 930/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 325/2013. Curtea... → |
|---|
