Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 304/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 304/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 26-02-2013 în dosarul nr. 304/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 304
Ședința publică 26 februarie 2013
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. I.-G. împotriva sentinței civile nr. 3438/04.12.2012 pronunțată de T. T. - Secția I Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de MINSITERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚEOR PUBLICE T., având ca obiect Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat B. P., în reprezentarea reclamantului recurent, lipsă fiind pârâtul intimat.
Ministerul Public a fost reprezentat de către d-na procuror V. M. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care,
Nemaifiind de formulat alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul reclamantului solicită admiterea recursului formulat cu consecința modificării în tot a hotărârii atacate și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului și menținerea soluției pronunțată de către instanța de fond ca fiind temeinică și legală, pentru motivele reținute în hotărârea atacată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului constată că:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 11.06.2012 sub nr. dosar_ reclamantul B. I. G. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea de despăgubiri în cuantum de 90.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii administrative de dizlocare din localitatea Ciacova, jud. T. în localitatea Viișoara din B., a bunicului său J. G. și la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, a arătat că în perioada 1951-1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, bunicul său a fost deportat din localitatea de domiciliu în localitatea Viișoara din B., unde a fost obligat să presteze munci forțate pentru regimul comunist.
În motivare, a învederat că bunicul său a locuit în condiții inumane, fiind transportat în vagoane de marfă și lăsat sub cerul liber, în câmp deschis, unde i s-a fixat domiciliul obligatoriu.
Reclamantul a argumentat că, având în vedere faptul că temeiul de drept în baza căruia a fost deportată familia sa, se regăsește printre actele normative prevăzute de art. 3 alin. 1 lit. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură administrativă constituie de drept o măsură administrativă cu caracter politic.
Totodată, a învederat că suferințele îndurate de antecesorul său în B. sunt de notorietate, astfel încât se impune acordarea despăgubirilor morale suferite, care ar echivala cu o recunoaștere și implicit o încercare de remediere a suferințelor cauzate.
A precizat că antecesorului său i-a fost acordată calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin Decizia nr. 3105/10.07.2003.
În drept, a invocat art. 4 alin. 2, art. 1 alin. 3 și alin. 4, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, art. 998-999 C.civ., art. 2 și 3 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, art. 274 C.proc.civ.
În probațiune, a depus înscrisuri, respectiv adresa nr. B-203/26.04.2001 emisă de M.J. – Direcția Instanțelor Militare, acte de stare civilă și Decizia nr. 3105/10.07.2003 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă.
D.G.F.P. T. în reprezentarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, solicitând instanței să aibă în vedere la soluționarea pricinii faptul că prin decizia nr. 1354/20.10.2010 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010, prin declararea neconstituțională a acestora, iar prin decizia nr. 1358/21.12.2010 a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
A invocat în acest sens dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituția României.
Astfel, a solicitat pe fondul cauzei, în ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamant, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată pentru suma solicitată având în vedere motivarea deciziilor Curții Constituționale.
P. sentința civilă nr. 3438/4.12.2012 pronunțată în dosar nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamantul B. I. G., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că temeiul de drept indicat de reclamant reprezentat de dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial din 15.11.2010.
Conform art. 147 alin.1 din Constituție dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Cum termenul s-a împlinit la data de 30.12.2010, rezultă că textul de lege menționat trebuie considerat că nu mai există.
T. a reținut că așa cum rezultă din jurisprudența Curții de la Strasbourg dispozițiile Convenției nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor (Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei). De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
În raport de această afirmație Curtea Constituțională a constatat în decizia amintită faptul că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, iar prin Decretul lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999 au fost acordate măsuri reparatorii persoanelor care au suferit măsuri administrative sau condamnări politice în perioada regimului comunist în România, astfel că nu este nici legală, dar nici nu se impune adoptarea unei noi reglementări cum este Legea nr. 221/2009 în același domeniu al drepturilor civile.
În acest context, s-a apreciat de către instanța de fond că acțiunea vizând daune morale devine neîntemeiată, nemaiexistând temei legal pentru soluționarea ei în sensul solicitat de reclamant.
S-a reținut, de asemenea că în cauza Slavov și alții contra Bulgariei instanța de contencios al drepturilor omului a statuat că dispoziția legală cu privire la obținerea compensațiilor a fost anulată ca rezultat a unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
Descrierea noțiunii de „bun” în sensul Convenției include și noțiunea de speranță legitimă de a dobândi un bun. Aceasta înseamnă că legea și practica internă îi dau reclamantului motive să creadă că va avea câștig de cauză în fața instanțelor naționale.
Ca urmare a încetării efectelor textului de lege, tribunalul a apreciat că reclamantul nu mai are o speranță de a dobândi compensații, așa cum a constatat Curtea prin decizia la care a făcut trimitere și Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/2010, redată cu două paragrafe mai sus. În același sens este și decizia civilă nr. 1511 din 05.03.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În ceea ce privește temeiul reprezentat de dispozițiile art. 998-999 C.civ., tribunalul a constatat că acțiunea cu o astfel de cauză este prescrisă, întrucât conform art. 8 din Decretul nr.167/1958 termenul general de trei ani a început să curgă de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Rezultă că momentul de început a fost reprezentat de data 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist în România, astfel că termenul s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acțiunii.
Ultimele două temeiuri invocate de reclamant constau în art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la dreptul la viață al omului, cu interdicția de a cauza moartea în alte cazuri decât acelea excepționale enumerate de primul text, și la interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
T. a apreciat că acestea nu pot sta la baza admiterii acțiunii, întrucât pe de o parte, Convenția este aplicabilă și poate fi deci invocată doar pentru faptele produse după data ratificării Convenției de către România, care a avut loc la data de 20.06.1994 iar faptele descrise în acțiune s-au petrecut anterior momentului arătat, prin urmare, ele sunt incompatibile ratione temporis cu dispozițiile Convenției.
Și în cazul în care nu ar fi incidentă excepția menționată, tribunalul a opiniat că situația de fapt prezentată de reclamant nu relevă în speță încălcarea dreptului la viață prin producerea morții autorului reclamantului, astfel că a respins acțiunea.
Împotriva sentinței civile nr. 3438/4.12.2012 pronunțată de T. T. a declarat recurs reclamantul B. I. G. care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare arată că în ceea ce privește repararea prejudiciului moral, instanța de fond a interpretat greșit legea referitoare la consecințele Deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale asupra dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, acțiunea impunându-se a fi analizată sub aspectul prevederilor dreptului european.
În acest sens, se impun a fi analizate consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor reclamantului din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoale adiționale și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Arată că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat (cauza Satka și alții contra Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza C. contra României, hotărârea din 27 mai 2003).
În ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciază că această garanție poate fi afectată cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.
A învederat că în situația în care voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
Invocă în susținerea recursului și jurisprudența C.ED.O. cu privire la incidența în speță a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție precum și art. 6 din Convenție.
În drept invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., art. 3041 C.proc.civ. și art. 312 C.proc.civ.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3041 C.proc.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.proc.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, T. T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acestuia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 C.proc.civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A reține argumentele reclamantului privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Recurentul încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptării sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile C.E.D.O. și ale Primului Protocol adițional la C.E.D.O. nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la C.E.D.O., și nici ale art.14 din Constituție în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. R., prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantelor.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurentul susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
În fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurentului, Curtea constată că potrivit Constituției, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept.
In ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții întemeiată pe disp. art. 998–999 C.civ., aceasta a fost corect reținută de către prima instanță, în raport de prev. art. 8 din Decretul-Lege nr.167/1958, față de faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.
Nici Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste și nici adoptarea Legii nr.221/2009 nu pot fi privite ca recunoașteri apte să producă întreruperea termenului de prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul-Lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul-Lege nr.118/1990, OUG nr.214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităților comuniste în situații similare celei invocate de către reclamante, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situații. Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acțiune pentru valorificarea pretențiilor întemeiate pe disp. art. 998–999 C.civil, respectiv acte de renunțare tacită la beneficiul prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
In baza art.274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentei cheltuieli de judecată, ca necuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Respinge recursul declarat de reclamantul B. I. G. împotriva sentinței civile nr. 3438 din 4.12.2012 pronunțată de tribunalul T. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.02.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
O. IOȚCOVICI
Red. M.L./28.02.2013
Tehnored. O.I. 2 ex./08.03.2013
Prima instanță: T. T., jud. A. C.
| ← Expropriere. Decizia nr. 914/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Prestaţie tabulară. Decizia nr. 356/2013. Curtea de Apel... → |
|---|








