Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 325/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 325/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-06-2013 în dosarul nr. 851/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.851
Ședința publică din 12 iunie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul T. K. T. împotriva sentinței civile nr.325/31.01.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., P. M. FINANȚELOR P., P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T., având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamantul recurent T. K. T. avocat O. D., în substituirea avocatului B. P., lipsă fiind pârâtul intimat S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
M. Public este reprezentat de procuror L. C. D., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantului recurent depune la dosar împuternicire avocațială de substituire și învederează instanței că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Procurorul, de asemenea, arată că nu mai are cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat O. D., pentru reclamantul recurent T. K. T., solicită admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
Procurorul solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată:
P. acțiunea civilă înregistrată la 12.06.2012 la T. T. sub nr._, reclamantul T.-K. T. a chemat în judecată pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., și a solicitat instanței să constate că măsura administrativă a deportării antecesoarei sale T.-K. E. (născută Wittye) în fosta URSS în perioada 1945-1949 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri morale de 90.000 euro sau echivalentul în lei la data plății.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că mama sa T.-K. E. (născută Wittye) a fost ridicată în luna ianuarie 1945 de jandarmi, din mijlocul familiei, îmbarcată în vagoane de transport animale și, sub escortă militară, dusă cu trenul timp de 3 săptămâni în URSS, singurul motiv, de natură politică, fiind etnia sa germană.
Timp de 5 ani a avut stabilit domiciliul obligatoriu într-un lagăr de muncă, respectiv într-o mină de cărbuni din Dombas, împreună cu alte persoane de etnie germană, fiind păziți zi și noapte de militari înarmați. A muncit în cele mai dificile condiții câte 14 ore pe zi, indiferent de anotimp sau de condiții meteo.
În toată această perioadă a suportat un regim alimentar de exterminare, pâine și ceai dimineața și un borș subțire seara.
Caracterul politic al deportării este mai mult decât evident, a arătat reclamantul, motivul fiind naționalitatea germană a mamei sale.
Acțiunea de deportare în masă în fosta URSS din perioada 1945-1949 a avut ca scop prestarea de muncă forțată neplătită și a vizat cetățenii români de origine germană, bărbați cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani și femei cu vârste cuprinse între 18 și 30 de ani și a fost îndeplinită de autoritățile române.
Deși măsura deportării în URSS la muncă forțată a fost dispusă anterior datei de 6 martie 1945, această măsură administrativă intră sub incidența Legii nr.221/2009, întrucât legea face trimitere în mod expres la dispozițiile OUG nr.214/1999 - art.3 lit.e, care definesc măsurile administrative abuzive ca fiind „orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art.2 al.1”
A menționat că antecesoarea sa a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr.118/1990.
În drept, a invocat Legea nr.221/2009, art.2 al.1, lit.e și art.3 lit.c, d, e din OUG nr.214/1999, art.1359 C.civ., art.2 și art.3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art.274 C.pr.civ.
P. sentința civilă nr.325/31.01.2013, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamantul T.-K. T. împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că acordarea beneficiului Legii nr.221/2009 rămâne subsumată, în speță, dovedirii caracterului abuziv al măsurii administrative a deportării antecesoarei reclamantului în fosta URSS în perioada ianuarie 1945-1949; întrucât această măsură nu se circumscrie măsurilor stabilite de art.3 al Legii nr.221/2009 ca fiind abuzive, este necesară corelarea cu OUG nr.214/1999.
P. urmare, revine instanței sarcina de a constata, în prealabil, caracterul politic atât al măsurii administrative în condițiile de exigență ale art.4 din Legea nr.221/2009.
Referitor la măsura deportării în fosta URSS, Înalta Curte de Casație și justiție, prin decizia nr.15/12.11.2012, dată în interesul legii și publicată în MO nr.837 din_, a statuat că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.4 al.(2) din Legea nr.221/2009 raportat la art.1 al.(3) din același act normativ și art.2 al.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr.221/2009.”
Cum deciziile date în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești în virtutea art.3307 al.4 din Codul de procedură civilă, iar în speță autoarea reclamantului a fost deportată în URSS anterior datei de 6 martie 1945, concluzia este că reclamantul nu legitimează vocația de a accede la beneficiul Legii nr.221/2009.
Prima instanță a mai reținut că pretențiile reclamantului vizează numai despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, măsură reparatorie prevăzută de art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009. Această norma legală a fost supusă controlului de constituționalitate, pe calea excepției de neconstituționalitate reglementată de art.29 din Legea nr.47/1992, context în care jurisdicția de contencios constituțional a conchis că, întrucât măsura reparatorie prevăzută de art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009 are aceeași finalitate ca și indemnizația acordată periodic sub forma unor sume de bani prin art.4 din Decretul lege nr.118/1990, acordată aceleiași categorii de persoane, despăgubirile morale conferite prin Legea nr.221/2009 nu pot fi unele drepte, echitabile și rezonabile, din moment ce răspund aceluiași scop precum indemnizația prevăzută de art.4 din Decretul lege nr.118/1990.
Cum prin Decizia nr.1358/2010 a fost declarată neconstituțională norma legală conținută de art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009 și cum această decizie are forță generală obligatorie consacrată constituțional prin art.147, bucurându-se de efectul opozabilității erga omnes, pretențiile reclamantului ce-și găsesc fundamentarea în dispozițiile Legii nr.221/2009 - rămân fără suport legislativ.
Împotriva sentinței civile nr.325/31.01.2013 a Tribunalului T. a declarat recurs în termenul legal reclamantul T.-K. T..
În motivarea recursului, invocând art.304 pct.9 și art.3041 C.pr.civ., reclamantul - a susținut că sentința recurată este dată cu interpretarea greșită a legii și a probatoriului administrat în cauză.
A arătat că prin acțiune a indicat ca temei de drept și OUG nr.214/1999, iar prin art.1, al.3 din Legea nr.221/2009 se face trimitere directă la OUG nr.214/1999, care la art.3 al.1 lit.e descrie măsurile administrative abuzive, astfel:
„P. măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art.2 al.1, în baza cărora s-a dispus:
c) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice”.
Potrivit dispozițiilor OUG nr.214/2009, „Deportarea în străinătate după 23 august 1944”, este neîndoielnic o măsură administrativă abuzivă. Este evidentă intenția legiuitorului de a include în prevederile legii etnicii germani deportați la muncă în fosta URSS, dar textul legal, din considerente diplomatice nu putea numi o țară anume.
Atât Legea nr.221/2009, cât și OUG nr.214/1999 au ca aplicabilitate perioada începând cu 6 martie 1945, cu o singură excepție „deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice”.
Este tocmai ceea ce a avut în intenție legiuitorul când a redactat textul legal, acesta dorind a fi aplicabil și deportărilor la muncă pentru reconstrucția URSS.
Culpa Statului R. rezultă și din împrejurarea că, în speță, nu există nici o dovadă că după martie 1945 aceasta ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.
Cu privire la repararea prejudiciului moral, a arătat reclamantul, instanța de fond a interpretat greșit legea în ce privește consecințele Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale asupra dispozițiilor art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, acțiunea impunându-se a fi analizată sub aspectul prevederilor dreptului european.
În acest sens, se impune a fi analizate consecințele Deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor reclamantului, din perspectiva art.6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr.12 adițional la Convenție, a art.14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și a art.1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Deși legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare la recursul reclamantului.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art.3041 și art.306 al.2 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Mama reclamantului, T.-K. E., a fost deportată în fosta URSS în perioada ianuarie 1945-1949, fiind obligată să participe la munca de reconstrucție a acestei țări.
În considerarea acestei măsuri aplicate mamei sale, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului S. R. la plata unor despăgubiri morale de 90.000 euro în baza art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, în prealabil solicitând constatarea caracterului politic al acestei măsuri.
În mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamantului cu motivarea că măsura administrativă a deportării în URSS nu are caracter politic în sensul Legii nr.221/2009 și deci nu poate face obiectul acestei legi reparatorii.
În cazul măsurii deportării în URSS nu este îndeplinită condiția cuprinsă în art.3 al.1 din Legea nr.221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă în timpul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
P. urmare, nu se poate constata în condițiile art.4 al.2 din Legea nr.221/2009 că măsura deportării în URSS face obiectul acestei legi.
În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României; S. R. era considerat la acea dată un stat ostil URSS și aflat sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate.
În perioada cuprinsă între octombrie – noiembrie 1944 și ianuarie – februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în URSS a tuturor etnicilor germani valizi de muncă aflați pe teritoriul României, cu excepția bătrânilor și a copiilor, pentru a ajuta la reconstrucția URSS, cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.
P. urmare, măsura deportării în URSS a etnicilor germani (cetățeni români) a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate, care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța. Contribuția autorităților române a fost doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, măsura efectivă a deportării în URSS a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
În raport cu cele prezentate anterior, apare evident faptul că măsura deportării în URSS nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliții sau securități din România în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
De altfel, aceasta este și interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o dă dispozițiilor art.4 al.2 din Legea nr.221/2009, raportat la art.1 al.3 din același act normativ și la art.2 al.1 din OUG nr.214/1999, prin Decizia nr.15/12.11.2012, dată în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr.837/12.12.2012.
Instanța supremă a stabilit că deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr.221/2009.
Conform art.3307 al.4 C.pr.civ., „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României”.
Față de obligativitatea acestei decizii dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție și având în vedere faptul că situația mamei reclamantului nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009, acesta nu poate solicita despăgubiri pentru perioada deportării în URSS în baza legii menționate.
Pe de altă parte, deși față de cele reținute anterior nu mai prezintă relevanță, și dacă măsura deportării în URSS s-ar încadra în sfera de aplicare a Legii nr.221/2009, reclamantul nu ar mai putea beneficia de despăgubirile morale prevăzute de art.5 al.1 lit.a din lege, întrucât acest text legal a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale și nu mai poate constitui temei juridic pentru o asemenea acțiune, cum corect a reținut și prima instanță.
Față de aceste considerente, în baza art.312 al.1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de reclamantul T. K. T. împotriva sentinței civile nr.325/31.01.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul T. K. T. împotriva sentinței civile nr.325/31.01.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12 iunie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.RR/12.06.2013
Tehnored.MM/2 ex/13.06.2013
Instanță fond: T. T. – jud.A. A.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 12-06-2013,... | Expropriere. Decizia nr. 914/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
