Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 327/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 327/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 15-05-2013 în dosarul nr. 730/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.730
Ședința publică din 15 mai 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta T. F. împotriva sentinței civile nr.327/PI/31.01.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. REPREZENTAT DE M. FINANȚELOR P. P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T., având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public este reprezentat de procuror L. C. D., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că depusă la dosar prin registratura instanței la data de 08.05.2013 întâmpinarea formulată de pârâtul intimat S. R. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
De asemenea, se constată că atât reclamanta, în cuprinsul cererii de declarare a recursului, cât și pârâtul intimat, în cuprinsul întâmpinării, au solicitat judecata și în lipsă de la dezbateri, în acest sens invocând dispozițiile art.242 al.2 C.pr.civ.
Procurorul arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri formulate, excepții invocate și având în vedere că s-a solicitat judecata și în lipsă, instanța constată cauza în stare de soluționare și acordă cuvântul pe fond.
Procurorul solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
P. sentința civilă nr.327/PI/31.01.2012 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta T. F..
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că, prin cererea înregistrată la 14.06.2012, reclamanta T. F., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T., a solicitat următoarele: constatarea faptului că asupra sa și a familiei sale au fost luate măsuri administrative cu caracter politic privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei MAI nr.200/1951 din localitatea Partoș, . Dâlga pe o perioadă de aproximativ 5 ani, faptă prevăzută de art.3 lit.e din Legea nr.221/2009; obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 500.000 euro echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat dispuse împotriva sa și a familiei sale în baza Deciziei nr.200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, în temeiul art.998, art.999, art.1838, art.1939 din vechiul Codul civil, art.504 și următoarele din Codul de procedură penală, art.52 din Constituție, art.2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 500.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al luării măsurilor administrative, conform art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic dispuse împotriva sa și a familiei sale, în baza Deciziei nr.200/1951, S. R. le-a cauzat reclamantei și familiei sale un prejudiciu moral, aducându-le atingere onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private. În consecință, în temeiul prevederilor art.998-999 C.civ. coroborate cu prevederile art.52 al.(2) teza I din Constituția României și ale art.504 și următoarele C.pr.penală, se impune tragerea la răspundere a statului, în vederea reparării prejudiciului moral cauzat.
Cu privire la daunele materiale, reclamanta a arătat faptul că în urma deportării lor au lăsat o întreagă gospodărie, respectiv o casă mobilată, o grădină cultivată, animale, păsări, 18,48 ha de pământ cu recoltele de pe ele.
La întoarcerea lor acasă în Banloc, în anul 1956 au constatat faptul că casa acestora a fost total vandalizată de cei care au folosit-o, nemaiexistând mobila, anexele, animalele, păsările, pământul rămânând la IAS și CAP.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.3 lit.e, art.4, art.5 al.1 lit.b, al.1 ind.1 și al.4 din Legea nr.221/2009, art.998, art.999, art.1838, art.1939 din Codul civil, art.504 și următoarele din Codul de procedură penală, art.52 din Constituție, art.2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art.15 lit.f ind.1) și t) din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Reținând incidența Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale și făcând aplicarea Deciziei nr.12/2011 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, instanța a respins cererea în despăgubiri morale.
În ceea ce privește daunele materiale, instanța a observat din lecturarea prevederilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr.10/2001, dispunând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul acestei legi dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă cu îndestulătoare evidență că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea actului normativ la care face trimitere. Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr.221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele au a se călăuzi după dispozițiile art.2 în corelație cu cele ale art.6 apartenente Legii nr.10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a legii nr.10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum se privește a fi legea cu nr. 18/1991, nemenționată însă de legiuitor), bineînțeles, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive, printr-un act oficial de confiscare și să nu se fi obținut deja, în condițiile Legii nr.10/2001, măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent).
Este adevărat că al.2 al art.6 din Legea nr.10/2001 se referă și la utilaje și instalații dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din al.3 al aceluiași text de lege (și care spune că „În situația prevăzută la al.(2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare.) -, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
În speță însă, nu s-a verificat o așa ipoteză, de vreme ce casa au primit-o înapoi (așa cum se recunoaște chiar prin acțiunea introductivă), terenurile pretins preluate de CAP sau IAS făceau obiectul unei alte legi speciale reparatorii, aceea cu nr.18/1991 (a cărei procedură a avea a fi urmat, potrivit principiului „speciallia generalibus derogant), iar cu privire la animalele din gospodărie, petiționara nu a făcut dovada că le-ar fi fost preluate printr-un act oficial de confiscare.
Împotriva sentinței a declarat recurs în termen reclamanta, care a solicitat casarea ei cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivare a invocat că, în ceea ce privește despăgubirile morale și constatarea caracterului politic al măsurilor administrative suferite, au fost invocate și dispozițiile dreptului comun, respectiv art.998-999 C.civ. coroborate cu art.52 al.2 teza I din Constituție, art.504 C.pr.penală.
A invocat greșita interpretare dată dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, în mod nelegal reținând instanța că bunurile confiscate nu fac obiect al acestei legi.
În drept a invocat dispozițiile art.304 pct.7, 8. 9 C.pr.civ., art.3041 C.pr.civ.
Pe cale de întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea recursului.
Examinând sentința prin prisma criticilor formulate și în baza art.3041 C.pr.civ., față de dispozițiile art.299 și următoarele C.pr.civ., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
În primul rând, se constată că art.3 lit.e din legea nr.221/2009 califică dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu întemeiată pe dispozițiile Deciziei nr.200/1951 a M.A.I. ca având de drept caracter politic, astfel că este lipsită de interes cererea reclamantei de constatare pe cale judecătorească a aceleiași împrejurări.
În continuare, instanța reține că sunt neîntemeiate susținerile recurentului vizând incidența în cauză a dispozițiilor art.998-999 C.civ., art.52 al.2 din Constituție, art.504 C.pr.penală.
Astfel, reclamanta ar fi putut solicita obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în condițiile art.998, 999 C.civ. în interiorul termenului general de trei ani care a început să curgă cel mai târziu la 1 ianuarie 1990, dispozițiile art.1 al.1, art.3 al.1, art.8 al.1 din Decretul nr.167/1958 fiind incidente.
Pe de altă parte, câtă vreme antecesorii reclamantei nu au fost supuși unei proceduri penale, dispozițiile art.504 C.pr.penală (ca aplicare a art.52 al.2 din Constituție) nu sunt incidente în cauză.
Având în vedere schimbarea practicii judiciare determinată de necesitatea unificării acestei practici în conformitate cu statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reține cu privire la criticile recurentei vizând neacordarea despăgubirilor materiale că, potrivit art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, orice persoană care suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
Din analiza textului legal de mai sus, reiese că legiuitorul a stabilit unele condiții pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume: aceste bunuri să fi fost confiscare prin hotărâre de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, bunurile să fi fost solicitate în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005; bunurile respective să nu fi fost restituite persoanei îndreptățite sau aceasta să nu fi obținut despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
P. urmare, trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 conduce la concluzia că persoana îndreptățită poate solicita echivalentul valoric al bunurilor ce vizează numai domeniul de aplicare al acestor acte normative.
Or, în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005 se înscriu numai bunurile imobile (terenuri cu sau fără construcții), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, cu condiția să existe fizic (art.6 al.2 din Legea nr.10/2001).
Această teză se impune și din interpretarea sistematică a dispozițiilor art.5 al.5 din Legea nr.221/2009, care prevede că „Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute de al.1 lit.b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
P. această manieră de reglementare, legiuitorul a urmărit să delimiteze natura bunurilor ce pot fi restituite prin echivalent în procedura Legii nr.221/2009, cu înlăturarea posibilității parcurgerii unor proceduri paralele cu aceeași finalitate.
De asemenea, intenția legiuitorului de a limita sfera bunurilor cu privire la care se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent la cele care fac obiectul reglementării Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005 reiese și din expunerea de motive a Legii nr.221/2009, în care se arată că adoptarea acestei soluții legislative a fost legată de procesul de aplicare a Legii nr.10/2001, ceea ce a făcut ca unele persoane îndreptățite care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar și din proprietatea cărora au fost preluate abuziv unele imobile confiscate ca atare prin art.2 al.1 lit.„b” din Legea nr.10/2001, să nu obțină vreo despăgubire.
În consecință, pe calea Legii nr.221/2009 s-a urmărit o derogare de la prevederile Legii nr.10/2001 în sensul acordării posibilității persoanelor îndreptățite de a le fi acordate despăgubiri pentru aceste bunuri, direct de către instanța de judecată, fără a se intenționa o extindere a obiectului legilor anterioare de reparație.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art.312 al.1 C.pr.civ. raportat la art.304, 3041 C.pr.civ., instanța va respinge recursul declarat de reclamanta T. F. împotriva sentinței civile nr.327/PI/31.01.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta T. F. împotriva sentinței civile nr.327/PI/31.01.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15 mai 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.FȘ/17.05.2013
Tehnored.MM/2 ex/10.06.2013
Instanță fond: T. T. – jud.A. A.
| ← Expropriere. Sentința nr. 548/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Expropriere. Decizia nr. 651/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
