Pretenţii. Decizia nr. 114/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Comentarii

0

Decizia nr. 114/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-03-2015 în dosarul nr. 114/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR.114

Ședința publică din 12 martie 2015

PREȘEDINTE: A.-M. N.

JUDECĂTOR: Dr. L. L.

JUDECĂTOR: M. G.

GREFIER: A. B.

Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți I. E., I. D. și I. V., de recurenții pârâți BNP O. I. M., O. I. M. și S. M. împotriva Deciziei civile nr.1137 din 10.12.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții intimați S. R. reprezentat de M. Justiției și C. de A. a N. P., având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședință publică s-au prezentat reclamanta recurentă I. D., avocat Z. E., pentru pârâții recurenți BNP O. I. M. și O. I. M. și c.j. G. M., pentru pârâta intimată C. de A. a N. P., lipsind reclamanții recurenți I. E., I. V., pârâtul recurent S. M. și pârâtul intimat S. R. reprezentat de M. Justiției.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că la data de 09.03.2015, pârâtul recurent S. M. a depus la dosar o adresă prin care încunoștințează instanța de faptul că din cauza condițiilor meteo nefavorabile nu se poate prezenta la dezbateri.

De asemenea, la data de 09.03.2015, pârâții recurenți BNP O. I. M. și O. I. M. au depus întâmpinări față de recursurile formulate de reclamanții recurenți și pârâtul recurent S. M..

Reprezentanta pârâților recurenți depune la dosar împuternicirea avocațială și taxa judiciară de timbru cu factura nr.MAN00000026/12.03.2015, în sumă de 820 lei și 5 lei timbre judiciare.

Reclamanta recurentă I. D., depune taxele judiciare de timbru pentru toți reclamanții recurenți, cu chitanțele nr._/10.03.2015, în sumă de 805 lei și 5 lei timbre judiciare; chitanța nr._/10.03.2015, în sumă de 805 lei și 5 lei timbre judiciare; chitanța nr._/10.03.2015, în sumă de 805 lei și 5 lei timbre judiciare.

Arată că si pârâții recurenți BNP O. I. M. și O. I. M. ar trebui să achite doua taxe judiciare de timbru pentru cererea de recurs formulată.

Instanța constată că pârâții BNP O. I. M. și O. I. M. au formulat o singură cerere de recurs, comună, astfel încât în mod corect s-a plătit o taxa judiciară de timbru, astfel cum s-a dispus prin rezoluție.

Reclamanta recurentă I. D. solicită restituirea unei taxe judiciare de timbru de 805 lei, având în vedere că reclamanții recurenți au formulat două cereri de recurs.

Ca urmare a solicitării reclamantei recurente, instanța constată că reclamanții recurenți au formulat doua cereri de recurs, una formulată în comun de cei trei reclamanți, și una formulată numai de reclamantul I. E., (aflate la filele 9-16 și 18-21 din dosarul de recurs) pentru care erau obligați să achite doua taxe judiciare de timbru de 805 lei. Deoarece la dosar au fost depuse 3 chitanțe pentru suma de 805 lei reprezentând taxa judiciară de timbru pentru căile de atac formulate de recurenții reclamanți, Curtea constată că una din ele nu este datorată și în baza art.23 alin.1 lit.a, alin.3 și 4 din Legea nr.146/1997 dispune restituirea taxei judiciare de timbru de 805 lei, restituind totodată și chitanța nr._/10.03.2015, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată pe numele reclamantei recurente I. D., cu mențiunea că nu a fost folosită deoarece nu a fost datorată.

Reclamanta recurentă mai depune la dosar dovezi privind cheltuielile de judecată, respectiv cheltuielile de transport și de cazare.

Reprezentanta pârâților recurenți BNP O. I. M. și O. I. M. depune la dosar dovezile cheltuielilor de judecată atât din dosarul de apel, cât și în prezentul dosar de recurs, respectiv onorariu avocațial și cheltuieli de transport.

Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.

Reclamanta recurentă solicită admiterea recursului său și apreciind că există motive identice și pentru recursurile promovate de I. V. și I. E., în consecință solicită și admiterea acestor recursuri, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizată, a admiterii cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul apelant BNP O. I. M. și respingerea excepțiilor invocate, cu cheltuieli de judecată potrivit dovezilor depuse la dosar. Arată că fără semnarea actului autentic de către notar nu s-ar fi produs consecințele păgubitoare pentru reclamanți, astfel, culpa notarului public este principală, nefiind explicată lipsa semnăturii mandantei de pe procură. Invocă art.58, art.38 alin.1 și 2 din Legea notarilor publici. În privința cuantumului prejudiciului, susțină că prejudiciul real suferit are drept echivalent contravaloarea unui imobil în zonă, respectiv suma de 450.000 lei, care trebuie actualizată. În subsidiar, arată că solicită suma de 250.000 lei (RON) reactualizată cu indicele de inflație și dobânda legală

Cu privire la recursul formulat de pârâtul recurent S. M. solicită anularea recursului ca netimbrat, iar față de recursul formulat de pârâții BNP O. I. M. și O. I. M. solicită respingerea acestuia ca nefondat. Solicită cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru, cheltuieli de deplasare și cazare.

Reprezentanta pârâților recurenți BNP O. I. M. și O. I. M. solicită admiterea recursului formulat de acești pârâți așa cum a fost formulat, modificarea în tot a hotărârii recurate ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, cu cheltuieli de judecată atât în apel, cât și în recurs potrivit dovezilor pe care le-a depus la dosar.

Față de recursul formulat de pârâtul recurent S. M. solicită anularea acestuia ca netimbrat, iar față de recursurile reclamanților solicită respingerea acestora ca lipsite de interes pe aspectul prejudiciului atât timp cât instanța de apel a dispus repararea integrală a acestuia de către intimatul S. M., ca mandatar al vânzătoarei care a încasat prețul contractului de la recurenții reclamanți.

De asemenea solicită instanței a reține pentru pârâtul recurent BNP O. I. M. dispoziția din codul de procedură civilă care se referă la neagravarea situației în propriul recurs, în sensul că dacă se va respinge recursul, să se mențină hotărârea instanței de apel, deci să nu se agraveze situația în propriul recurs.

Reprezentantul pârâtei intimate C. de A. a N. P. solicită respingerea recursurilor formulate atât de reclamanții I., cât și de pârâtul S. M. ca neîntemeiate și nefondate, admiterea recursului declarat de pârâții BNP O. I. M. și O. I. M.. A mai arătat că în ceea ce privește prejudiciul solicitat de reclamanți, notarul nu are nicio răspundere, având în vedere faptul că numitul S. M. a încasat suma ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Arată că va solicita pe cale separată cheltuielile de judecată.

CURTEA

În deliberare, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 1137 din 10.12.2014, Tribunalul T. a respins excepția autorității de lucru judecat.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B. N. P. O. I.-M. și S. R. reprezentat de M. Justiției.

A admis apelurile civile declarate împotriva sentinței civile nr. 1781/22.02.2011, pronunțată de Judecătoria Slatina, în dosarul nr._, de apelanții-reclamanți I. E., I. V. și I. D., de apelantul-pârât S. M., de apelanții-pârâți B. N. P. O. I.-M. și O. I.-M. și de apelanta-pârâtă C. de A. a N. P., în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. reprezentat de M. Justiției.

A schimbat în parte sentința apelata, în sensul că a obligat pe pârâtul S. M. la restituirea sumei de 25.000 lei (Ron), reprezentând corespondentul sumei de_ lei vechi (Rol), parte din prețul încasat, ce va fi reactualizată cu indicele de inflație de la data încasării până la data plății efective.

A respins în rest acțiunea, pentru lipsa de calitate procesuală pasivă și, respectiv ca nefondată.

A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

A compensat în parte cheltuielile de judecata avansate de părți în apel.

A obligat pe apelanții-reclamanți la cheltuieli de judecată de câte 1500 lei către apelanta-pârâtă C. de Asigurări a N. P. și, respectiv către apelanții-pârâți BNP și notar O. I.-M..

Pentru a pronunța această soluție, deliberând asupra apelului, Tribunalul T. a avut în vedere următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 05.03.2009 pe rolul Judecătoriei Slatina sub nr._ reclamanții I. E., I. V. și I. D. au solicitat instanței în contradictoriu cu pârâții S. M., B. N. P. O. I. M., O. I. M., S. R. prin M. Justiției și Libertăților Cetățenești și C. de Asigurări a N. P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la plata sumei de_ lei Ron plus dobânzile legale și coeficientul de inflație la momentul plătii efective respectiv la data de 23.10.1998.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 966 - 968 ; 998 și urm. Cod civil.

Prin sentința civilă nr. 5025/14.10.2009, pronunțată de Judecătoria Slatina s-a admis excepția de necompetență teritorială invocată de pârâții S. M., B. N. P. O. I. M., O. I. M. și C. de Asigurări a N. P. și s-a declinat competenta de soluționare a cauzei civile nr._ având ca obiect pretenții civile, formulată de reclamanții I. E., I. V. și I. D. în contradictoriu cu pârâții S. M., B. N. P. O. I. M. și O. I. M., S. R. prin M. Justiției și Libertăților Cetățenești și C. de Asigurări a N. P., în favoarea Judecătoriei sector 2 București.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții I. E., I. V. și I. D. iar prin decizia civilă nr. 26 din 18.01.2010 instanța de control - Tribunalul O. a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza pentru continuarea judecății la Judecătoria Slatina.

Pentru a se pronunța astfel instanța de control a reținut că în toate cazurile de competentă teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, revine reclamantului în conformitate cu art. 12 Cod de procedură civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina pentru continuarea judecății.

Prin sentința civilă nr. 3120 pronunțată la data de 25.05.2010 Judecătoria Slatina a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. prin M. Justiției și Libertăților Cetățenești precum și a lipsei calității de reprezentant al acestuia invocate de pârâți O. I. M. și de către BNP O. I. M. și în consecință a constatat că aceste părți nu au calitate procesuale pasivă în cauză.

De asemenea s-a admis excepția de necompetentă teritorială invocată de către pârâți O. I. M. și BNP O. I. M. și în consecință a fost declinat competenta de soluționare a cauzei, având ca obiect pretenții civile formulată de reclamanții I. E., I. V. și I. D. în contradictoriul pârâții S. M., B. N. P. O. I. M. și O. I. M. și C. de A. a N. P., în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanții I. E., I. V. și I. D. iar prin decizia nr. 1055/25.10.2010 Tribunalul O. a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza pentru continuarea judecății.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina.

Prin sentința civilă nr. 1781/22.02.2011, pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul_ au fost respinse atât cererea de suspendare formulată de pârâtul S. M., până la soluționarea cererii de strămutare, cât și excepția prescripției dreptului material de a mai promova acțiune, invocată de câtre pârâtul S. M. ca fiind neîntemeiate.

A fost admisă acțiunea civilă în pretenții, în parte, cu cererea de complinire formulată la data de 31.03.2010 de către reclamanții I. E., I. V. și I. D. împotriva pârâților S. M., B. N. P. O. I. M. și O. I. M. și C. de A. a N. P. București, .. 41, sector 1 și în consecință s-a dispus obligarea pârâților, în solidar la plata sumei de 450.000 lei reprezentând prejudiciul, constând în prețul de piață actual al unui imobil cu caracteristicile celui achiziționat prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2755/23.10.1998 de BNP Ionița G. B..

A fost respinsă aceeași cerere formulată față de S. R. prin M. Justitiei și Libertăților Cetatenesti, ca fiind neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prescripția extinctivă reprezintă stingerea după caz fie a acelei componente a dreptului la acțiune care este posibilitatea titularului dreptului de creanță de a obține obligarea subiectului pasiv la executarea obligației corelative sau la recunoașterea dreptului subiectiv contestat, fie a însuși dreptului real principal (sau în situațiile prevăzute expres de lege a dreptului nepatrimonial) din pricina neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Art. 1 alin 1 din Decretul nr. 167/1958 definește prescripția extinctivă ca fiind stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul prevăzut de lege, termenul de 3 ani pentru acțiunile patrimoniale fiind prevăzut de art. 3 din același decret.

În speță, la data de 3.06.2009 pârâtul S. M. a formulat întâmpinare prin care a invocat prescripția dreptului material la acțiune în sensul că, singurii îndreptățiți, la aceea vreme adică în anul 2004 ca urmare a anulării înstrăinării, respectiv acelui contract de vânzare cumpărare, erau reclamanții care puteau cere repunerea în termen dar aceștia au făcut-o abia în anul 2009 .

Astfel, s-a arătat că, sentința civilă pronunțată de Judecătoria S. a rămas definitivă și irevocabilă la data de 7.03.2006 prin respingerea recursului de Curtea de Apel Ploiești prin decizia cu nr. 416 ,considerând că s-a împlinit termenul de prescripție .

În consecință, instanța de fond a reținut că, în raport de data la care s-a promovat acțiunea civilă în pretenții de către reclamanți și anume aceea de 5.03.2009 și data la care sentința civilă pronunțată de Judecătoria S. a rămas definitivă și irevocabilă și anume aceea de 7.03.2006 ca urmare a respingerii recursului de către Curtea de Apel Ploiești prin decizia cu nr.416, termenul general de prescripție nu s-a împlinit, motiv pentru care a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtul S. M. ca fiind neîntemeiată.

De asemenea, același pârât a solicitat suspendarea cauzei, până la soluționarea cererii privind strămutarea ce face obiectul dosarului cu nr._ din 7.02.2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție dosar în care s-a fixat termen pentru soluționare la data de 3.05.2011.

S-a reținut de către instanță din certificatul emis de către Înalta Curte de Casație și Justiție –Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală că prin încheierea din data de 7.02.2011 a fost respinsă cererea de suspendare a judecății.

În raport de cele menționate mai sus, de înscrisurile atașate cererii de suspendare și de dispozițiile legale aplicabile în speță și anume acelea ale art.244 alin. 1 pct.1 din C. pr. civilă, instanța de fond a apreciat că cererea de suspendare este neîntemeiată, dispunând respingerea acesteia.

Din analiza înscrisurilor existente la dosarul de fond, în raport de dispozițiile legale aplicabile în speță, de susținerile părților instanța de fond a apreciat că acțiunea principală așa cum a fost complinită la data de 31.03.2010a fost considerată întemeiată în parte pentru următoarele considerente;

Potrivit dispozițiilor art. 998 Cod civil, „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.”

Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală în persoana pârâtului se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția sau culpa cu care acesta a acționat.

Astfel, în ceea ce priveste incidența disp. art. 998-999 C.Civ., s-a constatat că aplicabilitatea regulilor răspunderii civile delictuale este condiționată de constatarea că fapta săvârșită este și infracțiune, doar în acest caz fiind permisă reclamantului alegerea între invocarea regulilor răspunderii delictuale ori contractuale, răspunderea delictuală alcatuind dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art.966 din C.civ, obligația fără cauză sau fondată pe o cauză, falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect iar potrivit disp.art 968 din cod civil cauza este nelicită cînd este prohibită de legi cînd este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.

Astfel fiind s-a reținut de către prima instanță că în speță, reclamanții au arătat că au cumpărat în anul 1998 prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub numărul 2755 din 23.10.1998, un imobil aparținând vânzătoarei G. Z. C. prețul fiind stabilit la suma de_ lei.

Vânzătoarea a fost reprezentată de pârâtul S. M. ca urmare a mandatului special autentificat sub numărul 1938 din 2.09.1998 de pârâta O. I. M. în calitate de notar.

Anterior contractului reclamanții au achitat suma de_ lei vechi, pe baza unor înscrisuri sub semnătură privată rămânând de achitat suma de_ lei la momentul predării efective a bunului.

Ulterior, prin rezoluția 1048/P/1999 din 1.02.2001, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și prin sentința civilă nr. 85/2004, pronunțată de Judecătoria S. în dosarul civil 704/1999 irevocabilă prin decizia civilă nr. 416 din 7.03.2006, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul 7511/2006 s-a constatat că procura nu a fost semnată de numita G. Z. C. - proprietarul imobilului și din acest motiv a fost anulată.

Totodată prin aceeași sentință a fost anulat și contractul de vânzare - cumpărare deși reclamanții au fost cumpărători de bună credință.

Prin anularea înstrăinării nu s-a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare - cumpărare astfel că se justifică restituirea prețului plătit în temeiul disp.art.966 - 968 Cod civil, această obligație revenind în principal pârâtului S. M..

Față de acesta este angajată și răspunderea civilă delictuală pentru că paguba creată reclamanților este rezultatul unei înșelăciuni în convenții, prin folosirea unor mijloace frauduloase respectiv a unei procuri false despre al cărui conținut acesta avea cunoștință, aspect constatat și în considerentele deciziei civile 416/2006 a Curții de Apel Ploiești.

În privința pârâtei O. I. M. s-a arătat că aceasta va răspunde în calitatea sa de notar public potrivit disp. art. 998 și urm. Cod civil, deoarece cu ocazia întocmirii procurii cu numărul 1938 din 2.09.1998 a atestat fapte necorespunzătoare adevărului cu privire la prezența în fața sa a numitei G. Z. C., la luarea consimțământului acesteia și la semnarea acestui act juridic.

Fără activitatea ilicită a notarului nu ar fi fost realizată vânzarea și cumpărarea de către reclamanți și implicit paguba nu s-ar fi creat. De aceea la acoperirea prejudiciului s-a solicitat ca cei doi pârâți să fie obligați în solidar potrivit art. 1003 Cod civil.

Întrucât pârâta a întocmit procura în timpul serviciului cu încălcarea disp. art. 6 din Legea 36/1995 s-a solicitat a fi angajată și răspunderea persoanei juridice în speță a Biroului N. public potrivit art. 38 alin. 1 din Legea 36/1995 precum și a Casei de Asigurări a N. P..

Din probatoriul administrat instanța de fond a constatat întrunite condițiile cumulative enumerate mai sus, motiv pentru care a dispus admiterea în parte a acțiunii civile în pretenții, cu cererea de complinire formulată la data de 31.03.2010 de către reclamanții I. E., I. V. și I. D. împotriva pârâților S. M., B. N. P. O. I. M. și O. I. M., C. de A. a N. P. și în consecința a dispus obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 450.000 lei reprezentând prejudiciul, constând în prețul de piața actual al unui imobil cu caracteristicile celui achiziționat prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2755/23.10.1998 de BNP I. G. B..

În ceea ce privește aceeași cerere formulată față de S. R. prin M. Justiției și Libertăților Cetățenești, instanța de fond a apreciat că este neîntemeiată ,întrucât, în raport de obiectul acțiunii, pretenții civile, izvorâte din constatarea nulității unei vânzări între particulari, S. R., prin M. de Justiție nu a fost parte la încheierea actului de vânzare cumpărare anulat, iar actul anulat nu a produs nici un fel de consecințe juridice față de S. R., prin M. de Justiție.

Mai mult, M. Justiției, ca entitate titulară de drepturi și obligații procesuale, poate sta în orice litigiu, în nume propriu.

Așa fiind prima instanța a dispus respingerea cererii, mai sus analizată formulată față de S. R. prin M. Justiției și Libertăților Cetățenești, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1781/22.02.2011, pronunțată de Judecătoria Slatina, în dosarul nr._, au declarat apel reclamanții I. E., I. V. și I. D. și pârâți S. M., C. de Asigurări a N. P., BNP O. I. M. și O. I. M..

Reclamanții-apelanți, prin apelul declarat la data de 07.04.2014, în temeiul art. 296 și 294 Cod de procedură civilă, au solicitat modificarea sentinței în sensul obligării pârâților, în solidar, la plata sumei de_ lei reactualizată în funcție de indicele de inflație intervenit pe piața liberă de la data pronunțării hotărârii până la momentul plății efective, plus dobânda legală acordată de bancă pe această perioadă.

Pârâtul-apelant S. M., prin apelul declarat la data de 07.04.2011, a criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel, acesta a arătat că prin sentința s-a hotărât respingerea cererii de suspendare a cererii de strămutare a cauzei ca neîntemeiată, respingându-i-se excepția prescripției dreptului material de a mai promova acțiunea, fiind admisă acțiunea civilă în pretenții formulată de reclamanții I. împotriva sa, a notarului public O. I. M. precum și a Casei de Asigurări a N. publici București, fiind obligați în solidar la plata sumei de 450.000 lei, suma ce ar reprezenta prejudiciul, constând în prețul de piața actual al unui imobil cu caracteristicile celui achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2755/1998 de BNP I. G. B..

În opinia acestuia, prima instanță nu trebuia să treacă peste cererea de strămutare formulată și motivată la Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civila și de Proprietate Intelectuala - dosar_ cu termen de judecată la data de 3 mai 2011, dar, având în vedere „influența” sa, nici nu se putea admite cererea sa, motivându-se formal respingerea ei.

În opinia apelantului, i-a fost încălcat dreptul la apărare, motivându-se că „se justifică restituirea prețului plătit în temeiul dispozițiile art. 966-968 cod civil „fiind angajată și răspunderea civilă delictuală pentru că paguba creata reclamanților este rezultatul unei înșelăciuni în convenții, prin folosirea de mijloace frauduloase, a unei procuri false”.

În ceea ce privește probele administrate în dosar, apelantul a precizat că părțile au depus la dosar doar înscrisuri, însă au fost luate în considerare numai cele ale reclamanților. Nu au fost audiați martori, nu au fost luate interogatorii, fiind admisă acțiunea fără a se proba dacă într-adevăr se poate angaja răspunderea civilă delictuală, existența cumulativă a existenței prejudiciului (nu au fost luat în calcul că primit în numele lui G. Z. C. numai 250.000 lei, iar restul de bani, 200.000 lei nu i-au fost predați, astfel că suma „calculată” de 450.000 lei este o îmbogățire fără just temei), existența faptei ilicite – întrucât ar fi dovedit că procura notarială este perfect valabilă, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - nu există. Prin urmare, în opinia sa nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 998 din codul civil.

Apelantul a mai precizat că singurii îndreptățiți în anul 2004, sa formuleze vreo cerere de repunere a părților în situația anterioară, respectiv restituirea prețului erau doar reclamanții, dar, aceștia au făcut-o abia în anul 2009.

Apelantul a menționat că nu se consideră obligat să plătească reclamanților vreo suma de bani, întrucât eu nu a săvârșit niciun act ilicit așa cum se susține.

Hotărârea judecătorească pronunțată de Judecătoria S., a rămas definitivă și irevocabilă la data de 07.03.2006, prin respingerea recursului de către Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 416, astfel ca s-a împlinit termenul de prescripție pentru ca reclamanții să mai poată pretinde ceva.

Apelantul a mai arătat că s-a omis a se analiza contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2755/1998 de BNP I. G. B., prin care, din prețul imobilului de 480.000 lei stabilit, reclamantul I. a achitat numai suma de 248.000 lei, angajându-se ca în termen de 30 de zile să achite diferența de preț, plus încă 30.000 lei reprezentând cheltuieli privind evacuarea chiriașilor din imobil, obligație de plată pe care apelantul susține că ar fi suportat-o.

Aceasta diferența de bani, prevăzuta în contract, nu a fost achitată până în prezent, reclamantul având acum pretenția să i se restituie întreaga suma din contract.

Reclamantul I., profitând de funcția și relațiile sale, se prezintă la organul fiscal din S., unde, își deschide rol pe numele său, ca și cum ar fi proprietar de drept asupra imobilului, dar fără a achita vreodată prețul în întregime, cu toate ca nu figurează înscris la Judecătoria S. cu imobilul în cartea funciară, fapt pe care apelantul îl apreciază ca fiind o încălcare, o sfidare flagranta a legilor.

În privința bunei sale credințe, apelantul a arătat că reclamanții I., au depus la Curtea de Apel Ploiești un „aviz de specialitate” datat la 04.01.2006, întocmit la solicitarea lor și efectuat de către expertul criminalist R. C., care concluzionează că „semnătura de la poziția mandanta de pe procura din 08.09.1998 aparține numitei G. Z. C.”, fapt care în opinia acestuia denotă că acea procura a fost și este autentică, și că a fost tratat de numiții I. ca o persoana de bună-credință, astfel încât nu ar mai putea invoca în prezent tragerea sa la răspundere, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Apelantul a mai precizat că din certificatul de grefa eliberat de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penala, rezultă că „au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de către petentii I., împotriva sentinței penale nr. 74/01.07.2004 a Curții de Apel București, astfel că nu se face vinovat de săvârșirea vreunei infracțiuni și nu a prejudiciat cu nimic pe nimeni.

Apelantul a precizat că se consideră vătămat în drepturile sale, fiind încălcate grav dispozițiile legale, și apreciază că judecata s-a făcut la comanda reclamantului care are o mare influență în fata instanțelor judecătorești, fără a se ține cont de „antecedentele” infracționale ale reclamantului, care de fiecare dată a profitat material de pe urma acestor influențe.

În drept, apelantul-pârât și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și ale art. 304 ind. 1 Cod de procedură civilă.

La data de 03.06.2011, pârâtul S. M. a formulat recurs și împotriva sentinței civile 5713 din 17.05. 2011 prin care s-a dispus obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Acesta a solicitat ca întreg dosarul să fie înaintat Judecătoriei sector 2 București pe raza căreia au domiciliul toți pârâții.

Pârâții-apelanți BNP O. I. M. și O. I. M., prin apelul declarat la data de 11.04.2011, au solicitat admiterea apelului, casarea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă, iar, în subsidiar a solicitat modificarea în tot a hotărârii apelate și pe fond respingerea acțiunii ca inadmisibilă și nefondată.

În motivare, apelanții au solicitat instanței să aibă în vedere următoarele:

Instanța de fond a încălcat formele de procedură cu privire la competența teritorială prevăzute de art.5 Cod de procedură civilă. La data de 26.03.2010 a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin M. de Justiției și excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Slatina. A solicitat instanței de fond ca această ultimă excepție să fie soluționată în raport de excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin M. de Justiției instituție care conferea competență teritorială Judecătoriei Slatina în temeiul art.8 Cod de procedură civilă. Instanța de fond prin Sentința civilă nr.3120/25.05.2010 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. . În raport de admiterea acestei excepții instanța a constatat că nu mai este competentă teritorial, conform art.5 din Codul de procedură civilă cu soluționarea acestei pricini. împotriva acestei hotărâri judecătorești, reclamanții au declarai recurs, care a fost admis prin Decizia nr. 1055/25.10.2010 de către Tribunalul O. care a motivat că în mod greșit instanța de fond a analizat cu precădere excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin M. de Justiției și nu excepția necompetenței teritoriale. În urma acestui recurs Judecătoria Slatina a rămas competentă să judece prezenta pricină.

Astfel, instanța de fond, sub incidența dispozițiilor art.315 Cod de procedură civilă, a fost obligată să încalce competența de ordine publica teritorială, invocată în condițiile prevăzute de lege și reglementată de dispozițiile art. 5 din Cod de procedură civilă. Dispoziția din art.5 alin. l Cod de procedură civilă conform căreia „cererea se face la instanța domiciliului pârâtului” este o normă imperativă. Faptul că la acesta normă sunt prevăzute alte alternative ale competenței, pentru situațiile speciale, nu înseamnă că această normă este o normă dispozitivă. Aceasta fost și rațiunea instanței de fond, care, prin două complete de judecată diferite, a ajuns la aceeași concluzie.

În acest sens, apelanții au făcut următoarele precizări:

Nu poate fi invocată excepția puterii de lucru judecat deoarece atunci când instanța a pronunțat a doua hotărâre judecătorească, referitoare la excepția necompetenței teritoriale, cadrul procesual fusese schimbat, în sensul că S. R. prin M. Justiției nu mai poate sta în proces. Ca o consecință nu se mai poate aplica art.8 Cod de procedură civilă.

Motivarea instanței de recurs, întemeiată pe dispozițiile art.137 Cod de procedură civilă, care ar stabili ordinea de prioritate a dezbaterii excepțiilor, este greșită. O analiză juridică, temeinică conduce la concluzia că legiuitorul a ordonat discutarea mai întâi a excepțiilor de procedură, fără a dispune ordinea de dezbaterii a acestora, când sunt inserate două sau mai multe asemenea excepții. În speță, atât excepția lipsei calității procesuale pasive cât și excepția necompetenței teritoriale, sunt excepții de procedură. Aceste excepții intră în categoria celor trei „C – uri” care sunt: compunerea instanței de judecată, competența instanței și calitatea părților, excepții pe care instanța trebuie să le aibă în vedere la termenul de judecată.

Prin urmare, pentru aceste argumente, apelanții au solicitat instanței să constate că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea normelor de ordine publică referitoare la competența teritorială în sensul că instanța competentă să judece această pricină este instanța de la sediul sau domiciliul debitorilor.

În opinia apelanților, hotărârea pronunțată este lipsită de temei legat ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, pentru următoarele motive:

Primele dispoziții de drept pe care le-a încălcat instanța de fond, sunt dispozițiile art.22 Cod de procedură penală conform cărora „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale, cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”.

Rezultă de aici că prezenta acțiune este pe de o parte, inadmisibilă, iar, pe de altă parte, nefondată.

Astfel, în ceea ce privește inadmisibilitatea, apelanții au arătat că, prin Sentința penală nr.74/01.07.2004 pronunțată de către Curtea de Apel București - Secția I Penală, rămasă definitivă, s-a respins plângerea formulată de lacobescu V. și I. D. împotriva Rezoluției date în Dosarul nr.1048 /P/99. Prin această Rezoluție s-a dispus în raport de dispozițiile art.10 lit. a și f Cod procedură penală, neînceperea urmăririi penale față de O. I. M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 289 Cod penal privitoare la infracțiunea de fals intelectual. Având în vedere, că acțiunea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și a Procurii autentificate de către BNP O. I. M., a fost analizată și admisă de către Judecătoria S. în Dosarul nr.704/1999 sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual de către subsemnații, considerăm că autoritatea de lucru judecat a Sentința penală nr.74/01.07.2004 este incidență asupra soluției civile pronunțată în cauza respectivă.

Prin urmare, Sentința civilă nr.85/2004 pronunțată de către Judecătoria S. își pierde puterea de lucru judecat în fața prezentei acțiuni, în raport de autoritatea de lucru judecat a Sentinței penale nr.74/01.07.2004. Concret, prezenta acțiune în pretenții, care are ca obiect restituirea prețului din contractul de vânzare-cumpărare, a cărui nulitate s-a constatat prin Sentința civilă nr.85/2004. În momentul în care această sentință se supune autorității de lucru judecat al hotărârii judecătorești penale,ea își pierde efectele pe care le-a generat de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare iar prezenta acțiune devine inadmisibilă în sensul că nu se poate solicita restituirea prețului unui contract de vânzare-cumpărare care nu mai este lovit de nulitate absolută.

În opinia apelanților, sentința primei instanțe este nefondată întrucât sentința penală nr.74/01.07.2004 pronunțată de către Curtea de Apel București- Secția 1 Penală rămasă definitivă, are autoritate de lucru judecat, directă în prezenta cauză. Temeiul de drept prin care s-a dispus neînceperea urmăriri penale față de aceștia, a fost art.10 lit. a - fapta nu există și lit. f. lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

Prin acest temei de drept, în opinia apelanților, se confirmă ceea ce au susținut, și anume că fapta nu există, că procura este autentică, fiind semnată de către proprietara G. Z. C.. De altfel, două rapoarte de expertiză au confirmat că semnătura de pe procură aparține proprietarei imobilului, deși instanțele de judecată, au interpretat malițios unul dintre aceste rapoarte de expertiză pentru a ajunge la o concluzie favorabilă reclamanților. Pe cale de consecință, neexistând fapt, procura este autentică iar contractul de vânzare-cumpărare își produce efectele, în sensul că nu este necesară restituirea prețului și a acordării despăgubirilor, doar în temeiul unui alt raport juridic dintre cumpărător și vânzător.

Apelanții au mai arătat că, în literatura de specialitate, se menționează următoarele:

„Întrucât acțiunea civilă se alătură celei penale ea are un caracter accesoriu. În consecință, în măsura în care nu există acțiune penală declanșată sau se constată ulterior că acțiunea penală nu se putea pune în mișcare, datorită unui impediment inițial, acțiunea civilă rămâne fără suportul necesar care să fie permis persoanei vătămate opțiunea inițială și constituirea de parte civilă. În asemenea cazuri, chiar dacă este sesizată cu o acțiune civilă, instanța nu are dreptul să o soluționeze”. (N. V., Tratat de procedură penală - Partea generală, vol. I. Hd.Paidea, București 1993 pag.255).

„Infracțiunea trebuie să producă o pagubă. De aceea săvârșirea infracțiunilor de pericol nu constituie prin ele însele un suport pentru constituire de parte civilă oferind numai posibilitatea despăgubirii pe cale civilă separată pentru celelalte fapte păgubitoare, fără caracter penal, care au avut legătură cu infracțiunea de pericol. În acest sens s-a decis de pildă, dacă inculpatul a fost judecat în procesul penal pentru infracțiunea de fals intelectual (art.289 cod.pen) obligarea acestuia la despăgubirii nu este posibilă pentru că instanța penală nu a fost sesizată cu judecarea unei fapte penale producătoare de pagube materiale” (N. V., Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. 1, Hd.Paidea, București 1993 pag.249).

„Dacă o hotărâre penală, pronunțând achitarea, neagă existența faptului care a produs prejudiciu, nici instanța civilă nu poate obliga la repararea pagubei."" „(N. V., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. 1, . pag.271).

Prin urmare, rezultă și din aceste susțineri că, în cazul în care nu s-a pornit acțiunea penală, nu există parte civilă constituită, nu se pot solicita despăgubirii civile în fața instanței de judecată. Mai mult, infracțiunilor de pericol, chiar în ipoteza unei condamnării, nu se pot solicita despăgubirii, acestea fiind aferente infracțiunilor de rezultat.

În concluzie pentru aceste argumente, apelanții apreciază că instanța de fond a încălcat dispozițiile art.22 Cod de procedură penală privind autoritatea de lucru judecat al Sentinței penale nr.74/01.07.2004, pronunțată de către Curtea de Apel București - Secția I Penală, prin admiterea cererii reclamanților.

În ceea ce privește condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art.998 -999 Cod civil, în opinia apelanților, acestea nu sunt îndeplinite în cauză.

Astfel potrivit acestor norme de drept pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite următoarele condiții:

- existența unei fapte ilicite,

- existența unui prejudiciu,

- existența unei culpe,

- existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Pentru a constata îndeplinirea acestor condiții, apelanții consideră că, în speță, analiza acestora trebuie făcută în raport de vânzarea lucrului altuia de către mandatarul S. M., care a vândut dreptul de proprietate al concubinei, asupra imobilului, încasând prețul, parțial, al acestuia în baza unei procuri, este o fapta licită, săvârșită de către acesta. Până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești penale care să constate că procura a fost întocmită în fals fapta acestuia precum și procura au fost și rămân operațiuni licite și legale. La acest moment există doar Sentința penală nr.74/01.07.2004 pronunțată de către Curtea de Apel București - Secția I Penală, care atestă contrariul celor susținute de către reclamanți. Nu se poate afirma că, datorită unei procuri considerată falsă de către reclamanți, s-a produs o faptă ilicită. În această ipoteză, fiind un contract de vânzare-cumpărare, fapta ilicită nu poate fi săvârșită decât de cumpărător sau vânzător (nepredarea imobilului sau neplata prețului), deci nu se poate analiza o fapta ilicită privind prețul vânzării în raport de mandat.

De asemenea, în opinia apelanților nu există niciun prejudiciu pecuniar așa cum susțin reclamanții. Având în vedere autoritatea de lucru judecat a Sentinței penale nr.74/01.07.2004 asupra Sentinței civile nr.85/2004, contractul de vânzare-cumpărare produce efecte juridice iar cumpărătorii-reclamanții trebuie să formuleze o acțiune împotriva vânzătorului pentru evacuare și predarea imobilului având un titlul de proprietate, în temeiul art.480 Cod civil, încheiat cu bună credință.

Voința certă a vânzătoarei de a da procură pentru vânzarea imobilului lui S. M., concubinul său, rezultă și din alte activității de mandat pe care aceasta le-a făcut către S. M., inclusiv pentru revendicarea imobilului, pe Legea nr. l12/1995. Acest aspect are relevanță asupra existenței culpei adică asupra intenției de a săvârși înșelăciune în convenții.

Apelanții au solicitat instanței să observe faptul că instanța de fond a reținut culpa domniilor lor ca urmare a întocmirii unui mijloc fraudulos pentru înșelăciunea în convenția încheiată. Referitor la acest aspect arata încă odată autoritatea hotărârii judecătorești penale dar și faptul că acea procură a fost întocmită în baza unui act de identitate valabil și în prezența proprietarei imobilului.

Cu privire la raportul de cauzalitate, literatura de specialitate precizează: „Dreptul la reparație poate fi recunoscut numai pentru daunele care sunt, neîndoielnic consecința directă a faptei ilicite” (Prof.univ.dr. L. P., Teoria Generală a obligațiilor, ed. Lumina Lex, București 1998, pag. 216). De aici rezultă că trebuie îndeplinite 3 condiții pentru raportul de cauzalitate: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu și legătura directă între acestea două. Cu alte cuvinte, pentru a fi îndeplinite aceste condiții mandatarul vânzătoarei ar fi trebuit să încaseze banii de la cumpărător, fără a transmite, în schimb, acestuia dreptul de proprietate asupra imobilului. Legiuitorul nu are în vedere actele procedurale intermediare (procura). În realitate acest fapt, nu s-a întâmplat. Dreptul de proprietate s-a transmis la cumpărător, din momentul autentificării contractului de vânzare-cumpărare a imobilului fiind înregistrat și în evidențele Administrației Financiare pe numele reclamanților.

Prin urmare, față de aceste argumente apelanții consideră că, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale atât ca efect al hotărârii judecătorești penale, în sensul că nu există faptă ilicită dar și ca efect al actului intermediar (procura), întocmit la BNP O. I. M., care nu ar putea produce efecte directe asupra prejudiciului.

Efecte directe asupra prejudiciului ar putea naște doar un contract de vânzare-cumpărare întocmit în fals.

În opinia apelanților, instanța de fond a încălcat și art.132 Cod de procedură civilă, față de împrejurarea că a admis modificarea cererii de chemare în judecată la un termen ulterior primului termen de judecată. Numai la prima zi de înfățișare reclamanții puteau modifica cererea, în sensul măririi câtimii obiectului cererii.

De asemenea, în opinia apelanților, instanța de fond a dat o interpretare greșită și s-a făcut o aplicare eronată a art.6 și art.38 alin. l din Legea nr.36/1995, atunci când aceasta a apreciat că pârâta, întocmind procura în timpul serviciului cu încălcarea art. 6 din Legea nr.36/1995, se cuvine și atragerea răspunderii BNP O. I. M..

Studiind cele două articole se poate constata că numai notarul public răspunde pentru încheierea unui act care cuprinde clauze contrare legii. Pe cale de consecință BNP O. I. M. nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Apelanții au mai criticat sentința instanței de fond și sub aspectul obligării pârâților la plata sumei de 450.000 lei către reclamanți cu motivarea existenței unui prejudiciu care ar consta în valoarea de piață a imobilului.

În probațiune au solicitat proba cu înscrisuri și alte probe utile cauzei.

În drept, apelanții-pârâți și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 299 și art.316 Cod de procedură civilă.

Pârâta-apelantă C. de Asigurări a N. P., prin recursul declarat (recalificat apel), a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, pentru următoarele motive:

Prin Sentința civilă nr. 1781/22.02.2011, Judecătoria Slatina a admis cererea formulată de reclamanții I. și a obligat pârâții S. M., B. N. P. O. I. M., O. I. M. și C. de Asigurări a N. P., în solidar, la plata sumei 450.000 lei reprezentând prejudiciul, constând în prețul de piață actual al unui imobil cu caracteristicile celui achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2755/23.10.1998 de B.N.P. I. G. B..

Totodată, însă, prin aceeași sentință civilă, instanța a respins cererea formulată față de S. R. prin M. Justiției și Libertăților Cetățenești ca fiind neîntemeiată, reținându-se că în raport de obiectul acțiunii, pretenții civile, izvorâte din constatarea nulității unei vânzări între particulari. S. R. prin M. de Justiție nu a fost parte la încheierea actului de vânzare-cumpărare anulat, iar actul anulat nu a produs nici un fel de consecințe juridice față de S. R. prin M. de Justiție.

Având în vedere soluția dată de instanța de judecată în acest dosar, în opinia pârâtei, este imperios necesar de reținut următoarele:

Prezenta cauză civilă are ca obiect acțiunea în „pretenții”. Pretențiile reclamanților au fost acelea ca toți pârâții, în solidar, să fie obligați la achitarea către aceștia a sumei de 450.000 lei.

Motivarea numiților I. pentru introducerea în cauză a Statului R. prin M. justiției și Libertăților Cetățenești a fost aceea că ministrul V. S. nu a avizat începerea urmăririi penale față de doamna notar public O. I. M..

După cum se poate observa și din dispozitivul sentinței civile apelate, instanța de fond a admis de două ori excepția de necompetență teritorială invocată de toți pârâții din acest dosar având în vedere lipsa capacității procesual pasive a pârâtului S. R. prin M. Justiției și Libertăților Cetățenești, însă, de fiecare dată, recursurile formulate de numiții I. au fost admise de Tribunalul O., sentințele casate și cauza retrimisă la judecătoria Slatina pentru continuarea judecății, considerându-se că reclamanților (procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul O. și avocat în cadrul Baroului O. - Slatina) le revine dreptul de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente conform prevederilor art. 12 Cod de procedură civilă.

Astfel, după „continuarea” judecării cauzei s-a ajuns în situația ca instanța de fond, prin sentința civilă 1781/22.02.2011, să rețină că M. Justiției, ca entitate titulară de drepturi și obligații procesuale, poate sta în orice litigiu, în nume propriu, respingând astfel cererea formulată față de S. R. prin M. justiției și Libertăților Cetățenești.

Având în vedere soluțiile contradictorii date de Tribunalul O. prin admiterea recursurilor împotriva declinării competenței teritoriale în prezenta cauză și Judecătoria Slatina care reține astfel de motivări pentru respingerea cererii reclamanților față de S. R., consideră Sentința civilă nr. 1781/22.02.2011 ca nelegală.

După admiterea celui de-al doilea recurs formulat de numiții I., dosarul a fost retrimis la Judecătoria Slatina, urmând ca judecarea cauzei să fie continuată de doamna judecător N. B..

Înainte de primul termen de judecată după retrimiterea pentru continuarea judecării cauzei, respectiv 09.02.2011, doamna judecător a formulat cerere de abținere în prezentul dosar, însă, cererea a fost respinsă.

Având în vedere situația creată, apelanta a arătat că a formulat și depus la dosar cerere de recuzare a doamnei judecător împreună cu taxa de timbru aferentă acestei solicitări. Această cerere nu a „putut" fi soluționată la termenul din 09.02.2011 fiind amânată pentru data de 15.02.2011, urmând ca în funcție de soluția vis-a-vis de recuzare părțile să fie citate pentru un nou termen.

Însă, la termenul din 15.02.2011, instanța de judecată a respins cererea de recuzare ca insuficient timbrată și amână pronunțarea în cauză pentru data de 22.02.2011.

Referitor la acest din urmă alineat, apelanta a precizat următoarele:

a). Taxa de timbru achitată de C. de Asigurări a N. P. pentru această cerere a fost în cuantum de 4 lei, conform solicitării instanței de judecată și prevederilor art. 3 lit. „d" din Legea nr. 146/1997 actualizată;

b). La termenul din 09.02.2011, pârâtul S. M. a depus la dosar un Certificat de grefă de Ia înalta Curte de Casație și Justiție conform căruia formulase o cerere de strămutare a prezentei cauze; acest aspect nu a fost pus în discuția părților;

c). Judecarea cauzei s-a făcut ținând cont doar de actele din dosar, fără a se pune în discuția părților, în ședință publică, administrarea probatoriului; mai ales că din punctul nostru de vedere nu este o speță care se poate rezuma doar la administrarea probei cu actele existente în dosar;

d). Cauza a fost judecată fără ca părțile să aibă cunoștință de termenul stabilit de instanța de judecată, ajungându-se astfel în situația hilară ca părțile să poată pune concluzii, chiar și doar „scrise".

În drept, apelanta-pârâtă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 299, art. 304, art. 304 ind. 1, art. 312 alin.61 Cod procedură civilă.

La data de 07.07.2011, intimatul M. Justiției a formulat întâmpinare la cererile de apel formulate de reclamanți, precum și de C. de Asigurări a N. P., prin care a solicitat instanței să aibă în vedere următoarele:

În fapt, prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu M. Justiției și alții, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 25.000 lei și dobânzi legale, sume actualizate cu indicele de inflație la momentul plății efective, respectiv la data de 23.10.1998.

Prin sentința civilă apelată, prima instanță a respins cererea de suspendare formulată de pârâtul S. M. până la soluționarea cererii de strămutare, ca fiind neîntemeiată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de același pârât, iar pe fond, a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanții I. E., I. V. și I. D. împotriva pârâților S. M., B. N. P. O. I. M. și Oran I. M., precum și împotriva Casei de A. a N. P., dispunând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 450.000 lei reprezentând prejudiciu, constând în prețul de piață actual al unui imobil cu caracteristicile celui achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 2755/23.10.1998 de BNP I. G. B..

Reclamanții I. E., I. V. și I. D. au declarat apel împotriva acestei sentințe, precizând că vor prezenta motivele de apel „până la primul termen de judecată.

De asemenea, împotriva acestei sentințe au declarat apel și pârâții S. M., C. de furări a N. P., BNP O. I. M. și respectiv Oran I. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Intimatul a solicitat instanței să constate că cererile de apel sunt neîntemeiate prin prisma motivului de apel privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și, pe cale de consecință, a solicitat respingerea acestora.

Astfel, potrivit art. 2 alin. 2 lit. c din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, „Ministerul Finanțelor Publice îndeplinește următoarele atribuții:

c) de reprezentare, prin care se asigură, în numele Statului R. și al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul său de activitate în limitele stabilite prin acte normative în vigoare”.

De asemenea, art. 3 din același act normativ prevede, la alin.1: „ în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții:

81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturile juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ”.

Pe de altă parte, potrivit H.G nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, M. Justiției are anumite funcții și atribuții strict determinate de lege, printre care nu se regăsește și aceea privind reprezentarea Statului R. când acesta este subiect de drepturi și obligații în raporturi juridice civile.

În conformitate cu prevederile H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Casație și Ministerului Justiției, acesta este organul de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care „contribuie la funcționarea sistemului judiciar și la asigurarea condițiilor înfăptuirii justiției ca serviciu public, apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenești" (art. 2).

În vederea realizării și exercitării obiectivelor și funcțiilor din domeniul său de activitate M. Justiției îndeplinește anumite atribuții specifice, strict determinate de lege, iar calitatea sa de autoritate de stat, asigură controlul asupra aplicării unitare și respectarea reglementărilor legale privind organizarea și funcționarea instanțelor și unităților care-și desfășoară activitatea sub autoritatea sau în subordinea sa, prevăzute în anexa nr. 2 din H.G. nr. 652/2009.

De asemenea, conform art. 5 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, „M. Justiției asigură buna organizare și administrare a justiției ca serviciu public".

Pe cale de consecință, ținând cont de dispozițiile legale invocate mai sus, intimata a solicitat instanței să observe că nu poate fi angajată răspunderea Ministerului Justiției în calitate de reprezentant al Statului R. în ceea ce privește pretențiile reclamantului - apelant.

Totodată, pe lângă argumentele prezentate mai sus și în raport cu motivele invocate de apelanți și anume că reclamanții au formulat acțiunea împotriva Ministerului Justiției motivat de faptul că acesta, „prin ministrul său, a refuzat să acorde avizul de cercetare pentru notarul public O. I. M....", apelanta a precizat următoarele:

Potrivit art. 31 din Legea nr. 36/1995 privind legea notarilor publici și a activității notariale, în vigoare în anul 1998 (data când au fost săvârșite pretinsele fapte penale de către notarul public O. M.), „ Notarii publici nu pot fi cercetați, percheziționați, reținuți, arestați sau trimiși în judecată penală sau contravențională, fără avizul ministrului justiției, pentru fapte săvârșite în legătură cu exercițiul activităților profesionale.

Însă, acest text a fost abrogat prin O.U.G. nr. 25/2005, avizul ministrului justiției nemaifiind o condiție procedurală pentru cercetarea și trimiterea în judecată a notarilor publici.

Astfel, reclamanții aveau posibilitatea de a solicita începerea urmăririi penale față de notarul public în situația în care, în raport cu data săvârșirii pretinselor fapte penale, nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale prevăzut la art. 122 alin. 1 lit. d din Codul penal.

Această concluzie rezultă din interpretarea prevederilor art. 128 alin. 1 și 3 din Codul penal, potrivit cărora cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal, iar prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

În speță, art. 31 din Legea nr. 21/1995 constituia, sub aspect procedural, un impediment legal pentru cercetarea notarului public, în sensul că nu se putea efectua cercetarea în lipsa avizului ministrului justiției. Prin urmare, conform art. 128 alin. 1 din Codul de procedură penală, pe timpul cât acest impediment legal a acționat, și anume până la data de 4 aprilie 2005, când a intrat în vigoare O.U.G nr. 25/2005 prin care art. 31 din Legea nr. 36/1995 a fost abrogat, cursul termenului de prescripție a fost suspendat, (decizia nr.6645 din 24 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Pentru termenul de judecată din data de 10.11.2011, apelanții-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelurilor declarate de pârâți ca neîntemeiate, pentru următoarele motive:

În ceea ce privește apelul formulat de apelantul-pârât S. M., au învederat instanței următoarele:

Cererea de suspendare a soluționării cauzei, a fost în mod corect respinsă de instanța fond investită cu soluționarea acțiunii, dat fiind faptul că prin Certificatul emis de grefa I.C.C.J. ce dovedea că într-adevăr pe rolul acestei instanțe se afla înregistrată cererea de strămutare a prezentei cauze, se specifică și că s-a dispus respingerea cererii de suspendare a soluționării cauzei până la soluționarea cererii de strămutare.

Apelanți au precizat că s-au opus suspendării cauzei până la soluționarea dosarului nr._, de către ÎCCJ, astfel încât instanța nu a putut nici să ia act de suspendarea cauzei prin acordul părților, astfel că în mod corect a procedat la respingerea cererii de suspendare și la continuarea judecății.

Referitor la motivul de apel, potrivit căruia nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 999 cod civil, iar proba cu înscrisuri administrată în cauză, este insuficientă, apelanții apreciază că și acest motiv de apel este neîntemeiat.

Aceștia au mai solicitat instanței să observe faptul că procesul s-a desfășurat cu respectarea principiilor civile referitoare la contradictorialitate dar și în baza principiului disponibilității.

Apelantul S. M., în calitatea sa de pârât în cauză, și-a expus apărarea fie prin întâmpinarea formulată, fie avea posibilitatea să facă acest lucru prin prezentarea sa în fața instanței pentru a propune probe sau a invoca excepții.

Instanța nu i-a îngrădit în nici un fel dreptul la apărare, ce se invocă a fi fost încălcat atâta timp cât prin întâmpinarea formulată apelantul-pârât a înțeles să invoce numai excepții, iar la termenul de judecată la care au fost propuse probele a înțeles să lipsească de la judecarea cauzei.

Cu privire la cele două excepții invocate (prima privind tardivitatea formulării cererii iar cea de-a doua privind necompetența teritorială a Judecătoriei pentru soluționarea acțiunii), excepțiile au fost soluționate de către instanța de judecată, prin respingerea cererii privind prescripția dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată iar în ceea ce privește excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Slatina, inițial admisă de către instanța de fond, a fost respinsă de către Tribunalul O. ca urmare a admiterii recursului formulat împotriva soluției instanței de fond.

Referitor la motivele de apel, privind reluarea cererii privind prescripția dreptului material la acțiune, deoarece suma de bani ar fi putut fi solicitată în anul 2004 când a fost anulat actul, apelanții au solicitat menținerea soluției instanței de fond în sensul respingerii excepției ca neîntemeiată.

Astfel, apelanții au învederat că a și dovedit cu înscrisuri, în anul 2004 a fost anulată înstrăinarea prin care deveneam proprietarii imobilului situat în S., iar prin sentința civilă nr. 85/2004 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul civil nr. 704/1999, s-a constatat că procura pe care a prezentat-o apelantul-pârât S. M. în vederea perfectării vânzării nu a fost semnată de numita G. Zioca C. - proprietara imobilului, și din acest motiv a fost anulată. Cauza a fost soluționată în mod definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr. 416/07.03.2006, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești. Prin aceeași sentință a fost anulat și contractul de vânzare-cumpărare, situație în care s-a reținut că au fost cumpărători de bună-credință, fără însă ca instanța să se pronunțe și cu privire la repunerea părților în situația anterioară. În această situație, dreptul material la acțiune prin care erau îndreptățiți la repararea prejudiciului, a început să curgă de la data de 07.03.2006, față de care data înregistrării cauzei la instanță (05.03.2009) se subscrie termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la neîndeplinirea cerințelor prevăzute de dispozițiile art.998-999 din codul civil, apelanții au precizat că pentru a se putea atrage răspunderea civilă delictuală a apelantului-pârât S. M., condițiile acestei răspunderi au fost dovedite în fața instanței de fond, ele au fost analizate de instanță, atât în ceea ce privește existența faptei ilicite săvârșită apelant, a prejudiciului care le-a fost produs dar și cu privire la legătura de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită de apelantul-pârât și acest prejudiciu.

În ceea ce privește apelul formulat de apelanții BNP O. I.-M. și de O. I.-M., apelanții-reclamanți au solicitat instanței să aibă în vedere următoarele aspecte:

Primul motiv de apel invocat de către apelanți, privește încălcarea competenței de ordine publică a unei alte instanțe, invocată în condițiile legii, cu trimitere directă la încălcarea competenței de ordine publică teritorială, invocată de apelanții-pârâți prin excepție odată cu întâmpinarea depusă.

În susținerea acestui motiv de apel, apelanții-pârâți invocă faptul că în raport de admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. - potrivit dispozițiilor art. 5 din codul de procedură civilă, instanța de fond – Judecătoria Slatina - nu ar mai fi fost competentă cu soluționarea acestei cereri.

Prin urmare, apelanții au solicitat instanței să constate faptul că competența teritorială a Judecătoriei Slatina a fost stabilită prin Decizie irevocabilă a Tribunalului O. (nr. 1055/25.10.2010).

Prin motivele de apel, apelanții-pârâți critică această decizie care are caracter irevocabil, și care a intrat sub incidența puterii de lucru judecat, în ceea ce privește stabilirea competenței teritoriale a Judecătoriei Slatina pentru soluționarea prezentei cauze.

Faptul că, după stabilirea competentei teritoriale, instanța de fond investită cu soluționarea cauzei a stabilit că S. R. nu are calitate procesuala pasivă în cauză nu echivalează cu încălcarea competenței de ordine publică teritorială în soluționarea cauzei.

Dispozițiile art. 8 Cod de procedură civilă, stabilește o competență alternativă ce lasă reclamantului alegerea de competență asupra mai multor instanțe deopotrivă competente.

Față de ordinea de soluționare a excepțiilor invocate, de către instanța de fond, au solicitat instanței să aibă în vedere faptul că mai întâi invocată și soluționată a fost excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Slatina.

Faptul că, după ce s-a stabilit competența în soluționarea cauzei, cu mult peste termenul prevăzut de dispozițiile art.132 Cod de procedură civilă, a fost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive a uneia dintre părți, chiar dacă admisă această excepție, regulile competenței teritoriale care deja au fost stabilite de către o instanță superioară, instanței de fond, nu mai pot fi puse în discuție.

Totodată, apelanții au invocat faptul că dispozițiile în materie cu privire la normele ce consacră reguli de competență generală au o natură juridică dispozitivă; părțile având astfel chiar posibilitatea de a deroga prin acordul lor de voință de la regula competenței teritoriale generale cu atât mai mult cu cât, competența materială și teritorială a Judecătoriei Slatina de a soluționa prezenta cauză a fost stabilită în mod irevocabil prin Decizia nr. 1055/ 25.10.2010 de către Tribunalul O..

Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, invocată pentru prima dată de către apelanții-pârâți prin motivele de apel, apelanții-reclamanți au învederat instanței următoarele:

Apelanții-pârâți se află în eroare cu privire la caracterul sentinței nr. 74/01.07.2004, care nu prezintă caracterul unei veritabile hotărâri penale. Astfel, prin sentința nr. 74/01.07.2004, pronunțată într-adevăr de o Secție Penală, a fost soluționată plângerea formulată împotriva actelor emise de procuror, acțiune care are un caracter administrativ, formulată în temeiul art. 278 prin care instanța de judecată vine să cenzureze și să analizeze temeinicia actelor emise de procurorul de caz în soluționarea unei plângeri penale.

De altfel, pentru a se putea invoca autoritatea de lucru judecat, care fiind o excepție absolută poate fi invocată chiar și în fața instanței de recurs, cel interesat trebuie să dovedească existența triplei identități de părți, obiect și cauză, potrivit normei imperative stabilită la dispozițiile art.1201 din vechiul cod civil.

Așa cum se observă în cauza de față, nici nu poate fi vorba de existența acestor condiții pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 74/2004 pronunțată de Curtea de Apel București față de sentința civilă nr. 82/2004, pronunțată de Judecătoria S..

Apelanții-reclamanți apreciază că această excepție este invocată în mod tardiv de către apelanți, deoarece excepțiile pe care pârâții înțeleg să le invoce în apărarea lor trebuie invocate în fața instanței de fond, la primul termen de judecată prin întâmpinarea depusă sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile codului de procedură civilă pentru invocarea tardivă a excepției, este decăderea părții interesate din dreptul de a invoca excepția, motiv pentru care, în subsidiar, a solicitat instanței să pronunțe decăderea apelanților-pârâți din dreptul de a invoca această excepție.

Referitor la netemeinicia și nelegalitatea soluției instanței de fond, sub aspectul greșitei rețineri a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 cod civil, apelanții-reclamanți au solicitat respingerea acestui motiv de apel ca fiind neîntemeiat.

Apelanții au solicitat instanței să aibă în vedere că apelanta O. I. M., a răspuns în calitatea sa de notar public potrivit dispozițiilor art. 998 -999 cod civil, deoarece cu ocazia întocmirii procurii cu nr. 1938 din 02.09.1998 a atestat fapte necorespunzătoare adevărului cu privire la prezenta în fața sa a numitei G. Z. C., la luarea consimțământului acesteia și la semnarea acestui act juridic, situație reținută și prin Rezoluția din 01.02.2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București nr. 1048/P/1999 (pag.3 aliniatul ultim) dar și în sentința civilă nr. 82/"2004 pronunțată de Judecătoria S., dar și prin Decizia Curții de Apel Ploiești.

Fără fapta ilicită a apelantei-pârâte în calitatea sa de notar, apelanții au arătat că nu ar fi fost realizat vânzarea-cumpărarea și deci implicit paguba nu s-ar fi creat. De aceea, la acoperirea prejudiciului, am solicitat răspunderea solidară a tuturor pârâților-apelanți, în temeiul dispozițiilor art. 1003 cod civil.

Apelanții au solicitat instanței să observe că este cert faptul că, prin autentificarea procurii false, notarul a acceptat cu bună-știință prejudicierea lor, în calitate de cumpărători, pentru că nu a fost consimțământul proprietarei imobilului, G. Z. C., la vânzarea imobilului, condiție esențială pentru valabilitatea contractului.

De altfel, apelanții au subliniat faptul că dacă ar fi cunoscut la momentul în care au achitat suma de bani, că apelantul-pârât S. M. nu deține o procură legală pentru vânzarea imobilului, aceștia nu ar mai fi încheiat convenția de vânzare, nu ar fi achitat prețul, deci nici prejudiciul nu s-ar fi produs.

Cu atât mai mult, faptul ilicit și culpa este dovedită, cu cât prin aplicarea ștampilei și a timbrului sec de către apelanta-pârâtă O. I.-M., pe înscrisul ce le-a fost prezentat ca o procură autentică, li s-a creat impresia că la perfectarea vânzării nu există nici un impediment legal.

Întrucât apelanta-pârâtă a întocmit procura, în exercitarea atribuțiilor sale de notar public, în timpul serviciului cu încălcarea dispozițiilor art.6 din Legea nr. 36/1995, în mod corect instanța de fond a admis acțiunea și cu privire la atragerea răspunderii Biroului N. P. O. I.-M., potrivit dispozițiilor art.38 alin. l din Legea nr. 36/1995 dar și a Casei de A. a N. P., în baza dispozițiilor art. 38 alin.2 din Legea nr. 36/1995.

Pentru aceste motive, apelanții consideră că apelanta-pârâtă BNP O. I.-M., în calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, motiv pentru care au solicitat și respingerea și excepția lipsei calității procesuale pasive (care din nou este invocată pentru prima dată în apel), dar și a apelului declarat împotriva sentinței civile nr.1781/22.02.2011, ca fiind neîntemeiat.

Referitor la apelul formulat de C. de Asigurări a N. P., apelanții-reclamanți, au solicitat, în principal, anularea apelului ca fiind formulat de o persoană fără calitate de reprezentant a pârâtei Cada de A. a N. P., în temeiul art. 161 Cod de procedură civilă, raportat la art. 287 Cod de procedură civilă.

Așa cum se observă din motivarea apelului, aceasta nu poartă semnătura reprezentantului legal al Casei de Asigurări a N. P., fiind semnată de consilier juridic M. G..

Potrivit dispozițiilor art. 287 Cod de procedură civilă, cererea de apel, va cuprinde sub sancțiunea nulității, pentru persoanele juridice denumirea și sediul lor, precum și numărul înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal, contul bancar, și... semnătura. Semnătura, este un element esențial al cererii de apel, fapt pentru care este sancționată în mod expres cu nulitatea.

În subsidiar, aceștia au solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

Raportat la cuantumul taxei judiciare de timbru, stabilită de instanță, apelanții considerând că aceasta a fost în mod greșit stabilită, apelanții au precizat că aceștia aveau la dispoziție instituția cererii de Reexaminare asupra modalității de stabilire a cuantumului taxei judiciare de timbru, prevăzută de dispozițiile art. 18 alin.2 din Legea nr. 146/1997 privind legislația taxelor judiciare de timbru, și în termen legal putea formula cerere de reexaminare.

Neprocedând în acest mod, instanța în mod legal a respins cererea de recuzare ca fiind insuficient timbrată.

Prin decizia nr.379 din 8 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul O. în dosarul nr._, s-au admis apelurile declarate de apelanții S. M. BNP O. I. M., O. I. M., și C. de Asigurări a N. P..

S-au anulat sentințele civile nr. 1781/22.02.2011 și 5713/17.05.2011 pronunțate de Judecătoria Slatina în dosarul_ și s-a trimis cauza spre rejudecare.

S-a respins apelul declarat de apelanții reclamanți I. E., I. V., I. D..

Împotriva deciziei nr. 379 din 8 decembrie 2011 au declarat recurs reclamanții I. E., I. V. și I. D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și a solicitat, în temeiul art. 312 alin.2 și 4 c.pr.civ. admiterea recursului, casarea deciziei nr. 379/2011 a Tribunalului O. și reținând cauza spre rejudecare, să se respingă apelurile apelanților-pârâți ca neîntemeiate, să se admită apelul reclamanților și să fie obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 450.000 lei reactualizată cu indicele de inflație calculat de la data pronunțării sentinței instanței de fond, la data executării efective.

Prin decizia nr. 6276/16.05.2012 Curtea de Apel C. a admis recursul declarat de reclamanții I. E., I. V. și I. D., împotriva deciziei nr. 379 din 8 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul O. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. M., B. N. P. O. I. M., C. de A. a N. P., S. R. reprezentat de M. Justiției.

A casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul O..

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului O. sub nr._ .

Prin decizia nr. 215 din data de 25 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă în dosarul nr._ s-au respins excepția necompetenței teritoriale invocată de BNP O. I. M. și O. I. M. .

S-a respins apelul formulat de apelanții reclamanți I. E., I. V., I. D. și de apelanții pârâți S. M., B. N. P. O. I. M., C. de A. a N. P., împotriva sentinței civile nr. 1781 din 22.02.2011 pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. – reprezentat de M. Justiției, ca neîntemeiat.

S-a admis apelul formulat de S. M., B. N. P. O. I. M. și O. I. M. și C. de A. a N. P. București și au fost obligați intimații, în solidar, la plata sumei de 250.000 lei reactualizată la data plății efective.

S-a menținut restul dispozițiilor sentinței civile.

Împotriva deciziei civile nr. 215 din data de 25 octombrie 2012 a declarat recurs pârâtul S. M., solicitând în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civilă, casarea deciziei civile și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării și administrării de probe.

Prin recursul promovat BNP O. I. M. și O. I. M. au solicitat admiterea recursului și sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.3 să dispuneți casarea cu trimitere la instanța de fond pentru a se pune în discuția părților competența teritorială în raport de cadrul juridic al pricinii.

Prin decizia civilă nr. 1576/21.02.2013, Curtea de Apel C. a admis recursurile declarate de pârâții S. M., BNP O. I. M., O. I. M., a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul O., reținând următoarele:

În ceea ce privește recursul formulat de către pârâții BNP O. I. M. și O. I. M. a constatat că prima critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 Cod de procedură civilă, privitoare la competență este nefondată.

Astfel, în mod irevocabil prin sentința nr. 5029/04.10.2009 și 3120/25.05.2010 Judecătoria Slatina a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 București.

Prin deciziile nr.26/18.01.2010, pronunțată de Tribunalul O. în dosarul nr._ și 1055/25.10.2010 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr._ au fost casate sentințele și trimisă cauza pentru continuarea judecății la Judecătoria Slatina, reținându-se că aceasta este competentă în soluționarea cauzei; excepția necompetenței teritoriale a fost soluționată în mod irevocabil, astfel încât nu mai pot fi reluate aspecte intrate cu privire la care este incidentă autoritatea de lucru judecat.

Mai mult, nu fost primită susținerea recurenților că în noul cadru procesual S. R. reprezentat prin M. Justiției nu mai figurează ca parte, întrucât prin deciziile menționate soluția a fost pronunțată sub aspect procedural, reținându-se că prioritară în examinare era excepția necompetenței teritoriale și nu cea a lipsei calității procesuale pasive și de reprezentare a părților arătate.

Tribunalul nu a soluționat în nici un mod aceste excepții ale lipsei calității procesuale pasive, ci a dat doar îndrumări în privința ordinii de soluționare care trebuia urmată și a dispus continuarea judecății cauzei în totalitate, și în privința acestor excepții și ca atare, instanța continuând judecata s-a pronunțat asupra acestora.

În privința recursului acestor pârâți, sub aspectul celorlalte critici și a recursului pârâtului S. M., a apreciat că acestea sunt fondate.

Instanța nu a analizat criticile privind excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de altfel și în recursul promovat de către pârâți BNP O. I.-M., și O. I. M. întemeiat pe dispozițiile art. 300 coroborat cu art. 378 și 377 Cod de procedură civilă.. Această excepție a fost invocată la fond în primul ciclu procesual de către pârâtul S. M. reiterată în apelul promovat de acesta și în rejudecarea apelului, prin concluziile scrise de către pârâții BNP O. I.-M., și O. I. M..

De asemenea, instanța nu a intrat nici în cercetarea fondului cauzei.

Tribunalul nu a analizat în mod distinct și aplicat în speță răspunderea pentru fiecare pârât în parte.

Este clar că în ceea ce privește pe pârâtul S. M. ce a avut calitatea de procurator în cadrul vânzării cu reclamanții se aplică regulile răspunderii civile contractuale, în timp ce în privința pârâților BNP O. I.-M., și O. I. M., cauza trebuia analizată sub incidența răspunderii civile delictuale.

Răspunderea civilă contractuală, formă a răspunderii civile ce se distinge prin aceea că fapta ilicită păgubitoare care o generează constă în nerespectarea obligației asumate contractual de către debitor și are ca finalitate repararea în natură sau prin echivalent a prejudiciului cauzat astfel creditorului.

Răspunderea civilă delictuală este formă a răspunderii civile care intervine atunci când prin fapta păgubitoare se încalcă o obligație instituită prin lege (și nu prin contract).

Față de cele expuse, a constatat că recursul formulat de către pârâtul S. M. este fondat.

Neanalizând cauza în mod distinct pentru fiecare pârât în parte în acest mod, de fapt instanța nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, aplicând global niște dispoziții legale, respectiv art. 966-968 Cod civil, fără a face distincția cuvenită și mai mult nu a explicat și lămurit de ce obligă, în acest caz, în solidar pârâții menționați și C. de A. a N. P. București la plata sumei prin prisma dispozițiilor art. 1039-1056 Cod civil.

Solidaritate pasivă este o varietate de solidaritate de specificul căreia este existența unei pluralități de debitori, precum și dreptul creditorului comun al acestora de a cere fiecăruia dintre ei executarea integrală a prestației ce formează datoria lor comună. Această specie de solidaritate a fost imaginată de legiuitor ca o veritabilă garanție pentru creditor privind executarea creanței sale.

Izvorăște fie din voința părților, fie din dispoziția legii. Solidaritatea pasivă poate decurge și din dispoziția legii, caz în care se numește legală. Legea reglementează într-una din ipoteze de solidaritate pasivă legală; a) solidaritatea între coautorii unei fapte ilicitate păgubitoare; când o asemenea faptă este imputabilă mai multor persoane, acestea răspund solidar pentru despăgubire, atâta vreme cât, pentru o parte se aplică regulile răspunderii civile contractuale, iar pentru cealaltă parte se analizează prin prisma îndeplinirii sau nu a condițiilor răspunderii civile delictuale

De asemenea, nu s-a analizat nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 38 din Legea nr. 36/1995 relativ la angajarea răspunderii pentru actele întocmite de către notar.

Totodată, în mod greșit s-a analizat de către instanță incidența art. 22 alin. 1 Cod de procedură civilă, privind autoritatea de lucru judecat a instanței penale, raportat la sentința penală nr. 74/2004, ce nu a fost depusă la dosarul cauzei și care urmează a fi solicitată în sensul depunerii.

Astfel, eronat Tribunalul s-a raportat la faptul că prin sentința penală nu s-a soluționat latura civilă, întrucât potrivit art. 22 alin. 1 Cod de procedură civilă.

Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Prin urmare, Tribunalul nu a analizat această critică prin prisma îndeplinirii sau nu a cerințelor enunțate mai sus, neanalizând dacă sentința penală a fost pronunțată cu privire la pârâta O. I. M., pe fondul cauzei, dacă s-au analizat în substanța lor elementele mai sus arătate, existența acestora în ceea ce o privește pe pârâtă sau soluția s-a pronunțat numai pe aspecte procedurale neanalizându-se în privința pârâtei existența faptei persoanei care a săvârșit-o și vinovăția acesteia.

A constatat că nici din acest punct de vedere, tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, întrucât în acest caz puterea de lucru judecat se analiza nu sub aspectul soluționării laturii civile în cadrul procesului penal, ci prin prisma impactului, a interferenței cu răspunderea civilă delictuală în prezenta cauză.

De asemenea, nu s-a avut în vedere obiectul inițial ulterior precizat, cu care a fost investită instanța de judecată fiind necesar a se face distincția între leii vechi (ROL) și leii noi (RON).

Față de cele expuse, a constatat în privința ambelor recursuri că sunt fondate, tribunalul neintrând în cercetarea fondului cauzei sub aspectul celor arătate, impunându-se casarea deciziei civile, trimiterea cauzei în rejudecare la Tribunalul O., potrivit art. 312 alin. 5 Cod de procedură civilă.

În rejudecare, Tribunalul se va preocupa ca părțile să depună sentința penală nr. 74/2004 și înscrisurile sub semnătură privată la care se face referire în hotărârea judecătorească pronunțată, înscrisuri care nu se află depuse la dosar, și la care instanțele fac referire și de asemenea se vor avea în vedere toate celelalte critici ale celor două recursuri formulate.

La data de 03.04.2013, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului O. sub nr._ .

La termenul de judecată din data de 12.09.2013, apelanții-pârâți BNP O. I. M. și O. I. M., au depus la dosar note de ședință, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a BNP O. I.-M. pentru fapta N. public O. I.-M., motivând că pentru a opera răspunderea acestuia ar trebui ca între acestea să existe un raport de prepușenie, potrivit art. 1000 alin. (3) Cod civil vechi.

În acest sens, a solicitat instanței să observe faptul că între BNP O. I. M. și persoana fizică O. I. M. (așa cum apare în dispozitiv), nu există un raport de prepușenie. BNP O. I. M. este o formă de exercitarea a profesiei de notar, Notarul public având calitatea de persoană fizică autorizată. Prin urmare, BNP O. I. M. nu poate răspunde temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil vechi, pentru că nu există un raport de prepușenie. BNP O. I. M. poate sta în judecată doar prin titulari său, N. public O. I. M..

Conform art. 38 din Legea nr. 36/1995, răspunderea în cazul actelor întocmite de notar, poate fi angajată numai în baza legii speciale, iar nu în temeiul dreptului comun. Principiul specialia generalibus derogant recomandă imperativ instanțelor de judecată aplicarea legilor speciale cu prioritate față de legile generale, principiu pe care vă rugăm să-1 aplicați, apreciind răspunderea juridică a BNP O. I. M., numai în raport de legea specială.

Totodată, aceștia au invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român și excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerului de justiție pentru S. R..

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român a solicitat instanței să aibă în vedere faptul că calitatea procesuală pasivă poate fi definită ca fiind poziția procesuală pe care o poate avea o parte a raportului juridic dedus judecății, față de care cealaltă parte emite pretenții.

Calitatea procesuală pasivă este o excepție de fond absolută, peremptorie - dirimantă, ceea ce înseamnă că ea poate fi invocata oricând în timpul procesului și peste care instanța nu poate trece mai înainte de a fi soluționată.

În speță, raportul juridic dedus judecății este izvorât dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat între persoane fizice și prin urmare această nulitate nu a produs nicio consecință juridică față de Stat. Deci, S. român nu poate sta ca parte în acest proces.

În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerului de justiție pentru S. R., apelanții-pârâți au precizat faptul că S. român poate sta într-un proces, având ca obiect o acțiune în pretenții, numai reprezentat de M. de Finanțe și nu de M. Justiției, așa cum au solicitat reclamanții. În speță, reclamanții au solicitat chemarea în judecată a Statului roman, reprezentat de M. Justiției, numai pentru a putea face trimitere la împrejurarea că fostul Ministrul al Justiției nu a aprobat anchetarea N. public O. I.-M., la cererea acestora. Ori, o asemenea motivare, care este un punct de vedere non juridic, nu poate fi primit de către instanță.

De asemenea, apelanții-pârâți solicitat decăderea dreptul de a mai formula o cerere de modificare sau reîntregire a acțiunii motivat de faptul că, la data de 31.03.2010, reclamanții au depus la dosar o cerere intitulată „de complinire”a acțiunii, prin care au cerut mărirea câtimii pretențiilor. Aceasta cerere îndeplinește cerințele izvorâte din art.132 alin. l Cod de procedură civilă, de întregire a pretențiilor adică de mărire a acestora. O asemenea cerere, în opinia acestora, poate fi formulată de către reclamanții, conform art.132 alin. l Cod de procedură civilă, la prima zi înfățișare.

Aceștia au mai precizat că excepția de la art.132 alin 2 Cod de procedură civilă, a avut în vedere situațiile în care cererile nu se consideră modificatoare dar se consideră totuși de întregire, cereri care se vor consemna la acel moment în încheierea de ședința, momentul fiind tot prima zi de înfățișare. Deci, a nu se înțelege ca lipsa modificării, cererii de chemare în judecată, nu intra sub incidența condiției prevăzute de art. 134 Cod de procedură civilă, în sensul că aceste întregiri pot fi făcute și peste prima zi de înfățișare.

Potrivit art. 134 Cod de procedură civilă, „este socotită ca prima zi de înfățișare aceea în care părțile legal citate, pot pune concluzii". Este de înțeles că legiuitorul nu a avut în vedere situația în care părțile formulează în concret concluzii pe fondul cauzei, ci termenul la care se socotesc îndeplinite condițiile legale pentru ca părțile să formuleze cererii și excepții și pentru ca instanța de judecată să dispună asupra acestora.

Din punctul de vedere al definirii noțiunii juridice „prima zi de înfățișare”și al momentului când reclamanții au formulat cererea de „complinire” rezultă că aceasta a fost depusă peste termenul socotit ca fiind prima zi de înfățișare. Pe cale de consecință, se impune decăderea reclamanților din dreptul de a formula cererea la care ne referim.

Pentru termenul de judecată din data de 21.11.2013, apelanții-reclamanți au depus la dosar note de ședință referitor la excepțiile de procedură invocate de către apelanții-pârâți BNP O. I.-M. și O. I.-M. invocate la termenele anterioare, prin care au solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate pentru următoarele considerente:

Referitor la excepția decăderii din dreptul de a formula cererea de complinire din data de 31.03.2013, apelanții-reclamanți au solicitat instanței să constate că este neîntemeiată, aceasta fiind analizată și de către instanța de control judiciar - Curtea de Apel C. – în decizia de casare nr. 6276/16.05.2012, prin care le-a fost admis recursul formulat, care a vizat acest aspect. Au precizat că au solicitat instanței de control judiciar să modifice decizia Tribunalului O. și să rețină că cererea de complinire a fost formulată în termenul prevăzut de dispozițiile art.134 raportat la art.132 Cod de procedură civilă.

Prin Decizia nr. 6276 din 16.05.2012, cu putere de lucru judecat, le-a fost admis recursul, instanța de control judiciar reținând faptul că cererea de complinire a fost formulată în termen, motivarea instanței regăsindu-se în pag. 12 și 13 ale deciziei de casare.

Astfel, apelanții-reclamanți au precizat că cererea de complinire, a fost formulată la termenul din data de 31.03.2010, termen la care nu se împlinise primul termen de judecată, în accepțiunea art. 134 Cod de procedură civilă, prim termen s-a împlinit abia la data de 18.05.2010, când având procedura completă - instanța de fond a pus în discuția părților excepțiile invocate de către pârâți și a declinat, prin amânarea pronunțării, la 25.05.2010, competența în favoarea Judecătoriei sector 2 București.

Cererea de complinire a fost depusă pentru termenul din 31.03.2010 (cu mult înaintea primului termen de judecată - când părțile legal citate pot pune concluzii), termen de la care, așa cum se observă în toate încheierile ulterioare nici una dintre pârâte nu s-au opus cererii.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a avut în vedere următoarele aspecte:

La primul termen fixat în vederea judecării acțiunii (15.04.2009) instanța constatând neîndeplinită procedura legală de citare cu pârâții, a amânat cauza la data de 13.05.2009.

La acest termen de judecată (13.05.2009), s-a constatat neîndeplinirea procedurii de citare cu pârâta CANP fiind amânată cauza la data de 10.06.2009.

La termenul din 10.06.2009, pârâta O. I. M. a invocat prin întâmpinare excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Slatina în soluționarea cauzei, dosarul fiind amânat pentru data de 02.09.2009, în vederea comunicării întâmpinărilor depuse la dosar de către pârâți.

La termenul din data de 02.09.2009 cauza a fost amânată ca urmare a protestului magistraților la data de 14.10.2009.

La 14.10.2009 s-a pronunțat Sentința civilă nr. 5025, în care a fost admisa excepția, cauza fiind declinată la Judecătoria Sector 2 București. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, iar prin decizia nr. 26 din 18.01.2010 Tribunalul O., a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza pentru continuarea judecății la Judecătoria Slatina

La primul termen fixat după casare, 03.03.2010 au fost formulate cereri de amânare de către pârâtul S. M. și reclamanta I. D., cereri încuviințate de către instanță, cauza fiind amânată la 31.03.2010

La termenul din 31.03.2010 a fost formulată cererea de complinire, însă la dosar exista și o cerere de amânare din partea reclamantei I. D., care nu era reprezentată de același apărător al celorlalți reclamanți, iar cauza a fost amânată pentru lipsă de apărare și pentru comunicarea cererii de complinire către ceilalți pârâți lipsă, în încheiere regăsindu-se mențiunea ca cererea a fost comunicată BPN O. I. și către pârâta O. I., care nu s-au opus la cerere.

Pe de altă parte, instanța de recurs, a apreciat că cererea a fost formulată înainte de prima zi de înfățișare și indiferent de calificarea cererii, de întregire sau de modificare, cererea putea fi formulată fără acordul pârâților la termenul din 31.03.2013.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. și excepția lipsei de reprezentant al Ministerului de Justiție pentru S. R., au solicitat respingerea acestei excepții ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Excepția a fost invocată de către un pârât, cu referire la calitatea procesuală și reprezentarea în cauză a altui pârât, ar trebui să justifice un interes din partea celui care formulează cererea, interes care trebuie să fie legitim, actual și direct.

Lipsa interesului în invocarea acestor excepții, este dovedită în cauză cu aceea că pârâtele nu justifică un interes actual și legitim în susținerea ei.

După cum rezultă din actele depuse la dosar, cele două pârâte nu au un mandate de reprezentare pentru S. R. prin M. Justiției, care este persoană juridică cu personalitate juridică proprie și stă în judecată în nume propriu și ar fi trebuit ca acesta să invoce excepția, deoarece potrivit dispozițiilor art. 67 alin. 1 Cod de procedură civilă, părțile pot să exercite drepturile procesuale personal sau prin mandatar, iar cel ce stă în judecată poate să dea mandat altuia să-l înlocuiască și să-i apere interesele săvârșind actele de procedură necesare.

Cum însă S. R. prin M. Justiției nu a înțeles să mandateze nici una dintre cele două pârâte să-l reprezinte în cauză, se impune respingerea excepției invocate ca fiind lipsită de interes din partea acestora.

Apelanții-reclamanți au mai învederat instanței faptul că la data de 25.05.2010, prin sentința civilă nr. 3120, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin M. de Justiție invocată de pârâții O. I.-M. și BNP O. I. M., și în consecință a apreciat că acești pârâți nu au calitate procesuală pasivă în cauză. A fost admisă excepția necompetenței teritoriale invocată de aceeași pârâți și în consecință a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 București.

Împotriva acestei soluții, au formulat recurs apelanții-reclamanți, instanța de control judiciar admițând recursul și prin decizia nr. 1055/25.10.2010 pronunțată în dosarul nr._ a fost casată sentința și trimisă cauza pentru continuarea judecății la Judecătoria Slatina, reținându-se că aceasta este instanța competent în soluționarea cauzei.

Totodată, prin sentința civilă nr. 1781 din 22.02.2011, instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de cei trei reclamanți, împotriva pârâtului S. R. prin M. Justiției și Libertăților Cetățenești.

Împotriva acestei soluții nu au formulat apel nici pârâta S. R. prin M. Justiției și Libertăților Cetățenești și nici reclamanții-apelanți.

Admiterea acestei excepții ar prezenta interes pentru pârâtele-apelante numai cu privire la stabilirea competenței teritoriale în soluționarea cauzei.

Numai că, așa cum s-a reținut prin cele două decizii de casare, în ceea ce privește competența teritorială în soluționarea cauzei, aspectul a intrat în putere de lucru judecat, data fiind pronunțarea de către Tribunalul O. a deciziilor nr. 26 din 18.01.2010 în dosarul nr._ și deciziei nr. 1055/25.10.2010 în dosarul nr._ .

Așa cum rezultă din aceste două decizii, excepția invocată nu mai prezintă interes legitim și actual, o eventual admitere a acesteia neputând stabili o altă competenă teritorială, în afara celei deja stabilite, cu putere de lucru judecat.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a BNP O. I.-M., au arătat că această excepție este neîntemeiată și au solicitat instanței să nu confunde existența calității procesuale a unei părți, cu posibilitatea atragerii răspunderii a acestei pârâte, în raport de dispozițiile Legii speciale nr. 36/1995.

De asemenea, au solicitat instanței să rețină faptul că a formulat cererea de chemare în judecata și împotriva acestei pârâte, deoarece în exercițiul funcțiunii sub sigla, cu ștampila și folosindu-se de numele BNP, notarul O. I.-M., a încheiat o procură falsă, care le-a cauzat ulterior un prejudiciu.

În aprecierea calității procesuale, instanța trebuie numai să verifice dacă între reclamanți și BNP O. I.-M. există un raport juridic care ar da naștere la drepturi și obligații.

Or, potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr.36/1995, Notarul public are ca principală obligație respectarea dispozițiilor legii, ale regulamentelor, ale Statutului Uniunii, Statutului Casei de Asigurări a N. P. și ale Codului deontologic al notarilor P. (lit. a).

În dispozițiile art. 73 din Legea nr.36/1995, se specifica faptul că „răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată în condițiile legii civile, pentru încălcarea obligațiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat cu vinovăție sub forma relei credințe un, prejudiciu, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă".

Așa cum arată chiar legea specială, atragerea răspunderii civile a BNP-ului poate fi angajată în condițiile legii civile, ceea ce arată că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză.

Urmează, ca în urma aprecierii probatoriilor administrate și care urmează să fie administrate în cauză, instanța de apel să rețină daca este întemeiată cererea formulată de către reclamanții-apelanți, însă cu privire la calitatea procesuală a pârâtei-apelante, ea urmează să fie menținută în cauză, motiv pentru care se impune respingerea excepția ca fiind neîntemeiată.

Pentru termenul de judecată din data de 13.06.2013, apelanții-pârâți BNP O. I.-M. și O. I.-M. au formulat note de ședință prin care au invocat excepția autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 74/01.07.2004, pronunțată de către Curtea de Apel București – Secția I Penală, conform art. 22 Code de procedură penală potrivit căruia hotărârea penală are autoritate de lucru judecat asupra sentinței civile nr. 85/2004, prin care Judecătoria S., în dosarul nr. 704/1999, a admis acțiunea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și a Procurii autentificate de către BNP O. I.-M. și, prin urmare să constate lipsa unei fapte licite săvârșită de pârâții BNP O. I.-M. și O. I.-M..

La termenul de judecata din 16.01.2014 Tribunalul O. a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a statului roman prin M. Justiției și a unit cu fondul aceeași excepție invocata de pârâtul BNP, ca și autoritatea de lucru judecat.

În rejudecarea apelurilor, a fost administrată proba cu interogatoriul reclamanților și al pârâtei O. I.-M., cu expertiza tehnica evaluatorie, a fost depusa la dosar sentința penala nr.74/2004 a Curții de Apel București și au fost prezentate spre vedere, în original, chitanțele de plata de la filele49-51 dosar_ al Tribunalului O., decizia civila nr.416/07.03.2006 a Curții de Apel, extrase Ecris cu privire la dosarele nr._ și nr._ .

Pârâtul S. M., deși citat cu mențiunea personal la interogatoriu, nu s-a înfățișat în instanță spre aceasta finalitate.

Prin încheierea nr.1109/01.04.2014 pronunțată în dosarul nr._ Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de strămutare formulată de O. I. M. și a dispus strămutarea judecații cauzei la Tribunalul T., cu păstrarea actelor de procedura efectuate până la acea dată.

La data de 02.06.2014, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului T..

Procedând la analiza apelurilor din perspectiva dispozițiilor legale incidente, a susținerilor părților, a sentinței civile ce face obiectul controlului judiciar pendinte și a dispozițiilor deciziei de casare, Tribunalul T. a reținut următoarele:

Esențială atât pentru tranșarea excepțiilor procesuale invocate, cat și pentru dezlegarea fondului - potrivit celor dispuse cu caracter obligatoriu prin decizia de casare, potrivit art.315 C.proc.civ. - este stabilirea temeiului juridic al răspunderii civile de natura a fi antrenata în cauză.

Prin decizia de casare s-a statuat, cu putere de lucru judecat, ca în ipoteza stabilirii unor raporturi juridice contractuale între părți, urmează ca răspunderea contractuală să fie angajată pentru repararea prejudiciului, răspunderea delictuală putând fi invocată numai în absența unui astfel de raport.

Observând situația de fapt statuată jurisdicțional în cauză prin procesul penal și, respectiv prin procesul civil de desființare a contractului de vânzare-cumpărare în considerarea caracterului fals al procurii de care s-a prevalat paratul S. M., parat ce a procedat și la încasarea sumei de_ lei vechi (25.000 lei noi) -_ lei vechi la data perfectării contractului, potrivit clauzelor exprese ale acestuia, iar diferența prin chitanțele de plata sub semnătură privată din 04.08.1998 și din 29.10.1998, existente la filele 49-51 dosar_ al Tribunalului O. – reprezentând parte din prețul de vânzare de_ lei vechi, tribunalul conchide ca ., de evidenta rea-credință a aparentului mandatar ce a acționat în absența unei împuterniciri din partea proprietarului bunului, răspunderea acestei părți, deși de tip contractual, poate fi deplasata pe tărâm delictual sub aspectul întinderii obligației de despăgubire (urmând a răspunde atât pentru prejudiciul previzibil, cat și pentru cel imprevizibil, sub condiția caracterului cert al acestor prejudicii).

Dezlegarea acestei probleme de drept prezintă relevanță și pentru determinarea cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune sub aspect material, urmând a ne raporta la dispozițiile art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958, ce statuează că în ipoteza răspunderii civile delictuale cursul prescripției începe să curgă de la data la care cel prejudiciat a cunoscut atât producerea prejudiciului, cât și pe autorul faptei ilicite.

Or, autorul faptei ilicite a fost stabilit în mod cert doar la data soluționării în mod irevocabil a procesului civil de desființare a contractului de vânzare-cumpărare prin decizia civila nr. 416/07.06.2006 a Curții de Apel Ploiești, în considerarea caracterului fals al procurii de care s-a prevalat pârâtul S. M., respectiv de la data de 07.03.2006.

Această dată a pronunțării este atestata prin încheierea de amânare succesivă a pronunțării în cauză la datele de 28.02.2006 și de 07.03.3006, ce face parte integrantă din menționata decizie civilă, certificată pentru conformitate de grefa Curții de Apel Ploiești, certificare prin care se face trimitere expresă la cele două date de amânare a pronunțării (fila 147 dosar Tribunal T.); în raport de caracterul de înscris autentic al hotărârii judecătorești, potrivit art.1171 C.civ. de la 1864, data menționată în cuprinsul acesteia nu este susceptibilă a fi contrazisă de mențiunile extrasului Ecris de la fila 98 a dosarului Tribunalului T., ci doar prin dovedirea săvârșirii unui fals, neefectuată în cauza.

Vor fi înlăturate pe cale de consecința și apărările pârâților potrivit cărora termenul general de 3 ani al prescripției extinctive a început a curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în litigiul anteevocat, întrucât un asemenea reper este luat în considerare în determinarea cursului prescripției extinctive a dreptului de a cere executarea silita a creanțelor stabilite jurisdicțional și nu este incident în speța supusă analizei, față de obiectul acesteia; în plus, prin hotărârile judecătorești s-a procedat la invalidarea contractului de vânzare-cumpărare, fără recunoașterea unui drept de creanță susceptibil de executare silită în favoarea reclamanților.

De altfel, prin decizia de casare s-a reținut doar omisiunea analizei apărărilor pârâților sub acest aspect, fără a se statua asupra caracterului soluției de respingere a excepției, în condițiile în care prima decizie civila pronunțată în apel a reținut corectitudinea acestei soluții, iar pârâții nu au criticat aceste dezlegări în drept ale primei instanțe de apel, putându-se aprecia ca menționata soluție a intrat în puterea de lucru judecat.

În ce privește întinderea obligației de despăgubire a pârâtului S., în respectarea principiului repunerii părților în situația anterioară, a reparării integrale a prejudiciului, fie el actual ori viitor, previzibil ori imprevizibil la data contractării, însă sub condiția caracterului lui cert, tribunalul observă că aceasta parte se impune a restitui partea din preț încasată ce urmează a fi reactualizata cu indicele de inflație de la data încasării până la data plății efective (reactualizare omisa de judecătorie)

În pofida faptului ca reclamanții au solicitat și dobânzi legale, prin ultima decizie civila pronunțată în apel acestea nu le-au fost acordate (prin decizia civila nr.215/25.10.2012 a Tribunalului O. intimații au fost obligați în solidar la plata sumei de 250.000 lei reactualizată la data plății efective), iar aceste părți litigante nu au înțeles să procedeze la recurarea acestei decizii, ce a intrat în puterea de lucru judecat sub acest aspect.

Acest pârât nu poate fi obligat la restituirea prețului actual de piață al imobilului ce a făcut obiectul tranzacției, întrucât reclamanții nu au achitat întregul preț de vânzare la scadență, respectiv la data de 30 decembrie 1998, în pofida faptului ca plângerea penală vizând falsul procurii a fost înregistrată abia la data de 11.11.1999) și nu este cert ca diferența de preț urma să fie achitată de către domniile lor ulterior.

Reclamanții au solicitat obligarea în solidar a pârâților la repararea prejudiciului, fără a indica un temei, legal sau convențional, al solidarității pasive, în condițiile în care între mandatarul aparent, notar, biroul notarului public și casa națională de asigurări nu se stabilesc raporturi de prepusenie și nu poate fi identificat nici un tip de răspundere civilă de tip obiectiv în sarcina vreuneia dintre părți.

Potrivit art.38 din Legea nr.36/1995 a notarilor publici, în forma de la data autentificării procurii (tempus regit actum), răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru încălcarea obligațiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat un prejudiciu; asigurarea de răspundere profesională a notarului public se realizează prin casa de asigurări, constituită în acest scop.

Eventual, asiguratorul de răspundere civilă al notarului public poate avea calitatea de garant al reparării prejudiciului produs de către notar, aceasta impunând insa analiza calității de coautor al acestei părți litigante la producerea prejudiciului suferit de către reclamanți.

Este reputat principiul potrivit căruia săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite delictuale se impune a fi dovedita dincolo de orice îndoială de către cel care o pretinde, în planul răspunderii delictuale nefuncționând prezumția de culpa în neexecutarea unei obligații contractuale ce se impune a fi răsturnată de pârâtul-debitor (doar în planul răspunderii contractuale este așadar inversată sarcina probei).

În speță, reclamanții nu au dovedit în mod neîndoielnic culpa notarului public, iar aceasta nu poate fi dedusă pe baza unor simple prezumții ce nu se coroborează cu ansamblul probator, în condițiile în care nu s-a probat în mod cert contribuția acestuia la falsificarea procurii. Nu se poate prezuma că acesta nu a procedat la verificarea identității mandantului, câtă vreme este de notorietate ca actele de identitate pot fi la rândul lor falsificate, nefiind deci exclusă ipoteza prezentării unei persoane ce s-a legitimat cu un act de identitate fals. Pe de alta parte, atestările ex propriis sensibus ale agentului instrumentator cu privire la anumite situații de fapt, cum este și aceea a înfățișării unei persoane ce a prezentat datele de identitate ale proprietarei terenului, face dovada până la înscrierea în fals, iar dovada falsului se impunea a fi făcuta tocmai în sensul arătat, cu atât mai puternic cuvânt cu cât în această privința nu funcționează, în temeiul art.22 C.proc.pen., autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale cu privire la săvârșirea faptei ilicite, a autorului acesteia și a vinovăției în săvârșire, în condițiile în care în soluționarea plângerii penale formulate împotriva notarului public s-a reținut incidența prescripției răspunderii penale, caz de neîncepere a urmăririi penale (fila 84 dosar_ al Tribunalului O.), altfel spus actul de sesizare nu a fost soluționat pe fond, nefiind stabilit niciunul dintre aspectele avute în vedere de art.22 C.proc.pen.

Așa fiind, menționata excepție se impune a fi respinsă, aceasta nefuncționând nici în favoarea notarului public.

Pe de alta parte, notarul public nu este nici detentorul sumei de bani plătită de reclamanți cu titlu de parte din preț – singurul prejudiciu stabilit anterior ca având caracter cert – pentru a fi obligat la restituirea ei, iar reclamanții nu au indicat un alt prejudiciu produs de notar, susceptibil de reparare.

Cum răspunderea civilă a notarului public nu poate fi antrenată pentru considerentele arătate, nu mai subzistă analizei nici antrenarea răspunderii civile a celorlalți pârâți, chemați pentru a garanta repararea prejudiciului pretins produs de aceasta parte, iar excepțiile de lipsă de calitate procesuală pasivă invocată de către pârâții BNP și S. roman (excepție procesuală de fond ce echivalează cu absența obligației de despăgubire) vor fi admise, iar demersul judiciar îndreptat împotriva lor va fi respins ca atare, aceeași soluție de respingere urmând a fi pronunțată și față de pârâta C. de Asigurări a N. P..

Pentru toate considerentele expuse, potrivit art.296 alin.1 C.proc.civ. și în temeiul dispozițiilor legale iterate, apelurile formulate de părți vor fi admise, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamanților și al obligării pârâtului S. M. la restituirea sumei de 25.000 lei noi (Ron) reactualizată cu indicele de inflație de la data încasării până la data plății efective, urmând a fi respinsă în rest cererea reclamanților.

O ultima mențiune se impune a fi făcuta în legătura cu apelul exercitat exclusiv de pârâtul S. M. împotriva sentinței civile nr.5713/17.05.2011 a Judecătoriei Slatina prin care s-a complinit omisiunea obligării pârâților la cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat în suma de 8000 lei, dovedit potrivit chitanțelor de la filele 204-205 dosar de primă instanță. Prima instanță de apel a omis soluționarea acestui apel, iar apelantul nu a formulat cerere de complinire a acestei omisiuni în condițiile art.281 ind.2 C.proc.civ. și nici alte critici nu au mai fost formulate subsecvent.

Întrucât obiectul criticilor apelurilor trimise spre rejudecare îl constituie exclusiv sentința civila nr.1781/22.02.2011 a Judecătoriei Slatina, prin care nu s-a statuat asupra cheltuielilor de judecata avansate în prima instanță, tribunalul nu poate transa asupra acestui aspect în sensul înlăturării obligației solidare, întrucât ar echivala cu reformarea unui alt act jurisdicțional, sentința civila nr.5713/17.05.2011 a Judecătoriei Slatina, apelată doar de pârâtul S. M., parte căzută în pretentiuni, de altfel (în plus, prin înlăturarea solidarității i s-ar crea acestuia o situație defavorabilă în propria cale de atac).

Potrivit exigentelor art.274 și 276 C.proc.civ., în raport de soluția de admitere a apelurilor, ca și de modalitatea de reformare a sentinței apelate, tribunalul a procedat la compensarea parțială a cheltuielilor de judecată avansate de părți, urmând a obliga pe apelanții-reclamanți la cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă C. de Asigurări a N. P. în suma de 1500 lei, parte din cheltuielile de transport și cazare, cu luarea în considerare și a consumului mediu de carburant pe distanta de referință; la plata aceleiași sume vor fi obligați și către apelanții-pârâți BNP și notar O., parte din onorariile avocațiale confirmate la filele 41-48 dosar_ al Curții de Apel C., cu luarea în considerare și a exigentelor art.274 alin.3 C.proc.civ. și a jurisprudenței CEDO cu privire la caracterul rezonabil al acestor cheltuieli; tribunalul a apreciat totodată ca fotocopia biletului de avion nenominalizat depus la dosar nu face proba avansării respectivelor cheltuieli în prezentul dosar.

Împotriva Deciziei civile nr.1137 din 10.12.2014 pronunțată de Tribunalul T., au declarat recurs reclamanții I. E., I. D., I. V. și pârâții S. M., BNP O. I. M. și O. I. M..

Prin cererea de recurs înregistrată la Tribunalul T. la data de 2.02.2015, reclamantul recurent I. E. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizata, a admiterii cererii de chemare în garanție formulată de apelantul parat B. N. P., a respingerii excepțiilor invocate.

În motivare se arată că la data de 08.09.1998, prin încheierea nr.1938, B. N. P. O. I. M. a autentificat procura prin care proprietarul unui imobil- casa si teren, situat in S., jud.Prahova, respectiv d-na G. Z. C., l-a împuternicit pe paratul S. M. sa procedeze la înstrăinarea acestuia.

Prin contractul de vânzare- cumpărare nr.2755 din 23.10.1998, mandatarul a vândut reclamanților bunul pentru prețul de_ ROL, plătind din acesta suma de_ ROL- anterior momentului încheierii convenției, urmând ca diferența sa fie achitata la momentul predării bunului.

Ulterior, prin sentința civila nr.85/2004 a Judecătoriei S., pronunțata în dosarul nr.704/1999, devenita irevocabila prin decizia civila nr.416 din 07.03.2006 a Curții de Apel Ploiești, pronunțata în dosarul nr.7511/2006, atat procura, cat si contractul de vanzare-cumparare au fost anulate. S-a constatat, în urma efectuării unei expertize grafoscopice, ca procura nu a fost semnata de mandanta, iar anularea actului principal a condus si la desființarea actului subsecvent.

Aceasta situație i-a determinat să promoveze prezenta acțiune, întrucât interesul lor nu a mai putut fi satisfăcut, prin aceea ca un bun de natura celui pe care au considerat ca l-au achiziționat (prin buna credința) nu a mai putut fi dobândit.

Pentru acest motiv în cererea de completare a solicitat, în principal, obligarea paraților la plata contravalorii imobilului, iar în subsidiar, obligarea la plata prețului plătit, reactualizat cu indicele de inflație si dobânda legata.

Recurentul arată că soluția pronunțata de către Tribunalul T., prin decizia nr.1137/10.12.2014, este rezultatul unei aprecieri eronate a probatoriului administrat în cauza si a normelor juridice aplicabile, fiind regăsit motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 (304 ind.1) VCPC.

Greșit a constatat instanța de apel ca nu poate fi obligat notarul public la repararea prejudiciului, întrucât nu s-a dovedit vinovăția sa, respectiv încălcarea obligațiilor sale profesionale.

Încălcarea obligațiilor profesionale de către notar a fost stabilită, în mod irevocabil, de către Judecătoria S., prin sentința civila nr.85/2004, în dosarul nr.704/1999, care a reținut ca semnătura de la rubrica "mandant" nu aparține persoanei despre care același notar a făcut mențiune in conținutul procurii.

În acest fel este cert ca subzista vinovăția, întrucât obligația acestuia, potrivit art.58 din Legea 36/1995 (în forma de la data autentificării procurii) era aceea de a verifica si stabili în mod prealabil identitatea partilor (atunci cand proceda la autentificarea unui înscris).

Această obligație nu a fost îndeplinita corespunzător, aspectul fiind confirmat, în mod irevocabil, prin sentința arătata anterior. Pentru ca activitatea desfășurata necorespunzator a condus la anularea actelor, iar acestea au avut drept consecința producerea unui prejudiciu patrimonial, este îndeplinita si condiția existentei legăturii de cauzalitate între prejudiciu si fapta notarului, săvârșita cu vinovăție.

De precizat este faptul ca notarul nu si-a formulat apărări, în sensul în care ar fi existat o cauza exoneratoare de răspundere civila delictuala.

Se arată că deși a solicitat obligarea în solidar a notarului O. I. M. a BNP O. I. M. și a Casei de Asigurări a N. P. la repararea prejudiciului, Tribunalul T. a motivat că reclamanții nu au indicat un temei legal sau convențional al solidarității pasive în condițiile în care între mandatarul aparent notar, B. N. P. și C. Națională de Asigurări nu se stabilesc raporturi de prepușenie și nu poate fi identificat nici un tip de răspundere civilă de tip obiectiv în sarcina vreuneia din părți.

Motivarea instanței este ambiguă și lipsită de conținut, întrucât în conținutul acțiunii reclamanților, precum și pe tot parcursul judecării cauzei și chiar și instanța conchide că în cauză sunt antrenate prevederile răspunderii civile delictuale, prev.de art.998 - 999 C.pr.civ. vechi. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, în ceea ce privește existența faptei ilicite aceasta a fost definită ca fiind orice faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptul subiectiv aparținând unei persoane.

Prin raportarea la circumstanțele particulare ale cauzei de față, instanța trebuia să constate că notarul public O. I. M. a săvârșit fapta ilicită.

Astfel, din analiza tuturor considerentelor expuse în rezoluțiile penale, în hotărârile civile ale Judecătoriei S., Tribunalul Prahova și Curtea de Apel Ploiești pronunțate anterior soluționării acestei cauze, în care s-a făcut referire la obiectul litigiului au stabilit cu certitudine că notarul public O. I. a falsificat procura autentificată sub nr.1938 din 08.09.1989 prin care a atestat în fals că G. Z. C. l-ar fi împuternicit pe S. M. să vândă imobilul situat în or.S. ..5, jud.Prahova, menționând în fals în încheiere că mandantul S. M. s-a prezentat în fața și după identificarea și luarea consimțământului a semnat procura.

Or, G. Z. C. în declarațiile date în fața organelor de urmărire penală, cât și în fața instanțelor de judecată, a contestat procura autentificată de notar și a cerut anularea ei și pe cale de consecință și anularea contractului de vânzare de cumpărare prin care reclamanții au cumpărat imobilul.

Deci, organele judiciare mai susmenționate au stabilit fără putere de tăgadă că notarul O. I. M. și-a încălcat atribuțiile de serviciu și a întocmit o procură falsă în numele lui G. Z. C.. Organele judiciare (parchet și instanța de judecată) nu au identificat împrejurări care să probeze o altă situație de fapt decât cea menționată. Sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită a notarului O. I. M. și prejudiciul produs în dauna reclamanților, există un raport de cauzalitate direct pentru că dacă acest notar nu ar fi eliberat în formă autentică procura, care ulterior s-a dovedit a fi falsă, niciodată notariatul din S. nu ar fi încheiat contractul de vânzare cumpărare și nici subsemnații nu am fi plătit prețul pentru cumpărarea imobilului. Referitor la poziția subiectivă a notarului public O. I. M. se reține faptul că în materie răspunderii civile delictuale, aceasta va fi angajată și pentru cea mai ușoară culpă pornind de la intenția care îmbracă două forme: intenția directă când autorul faptei licite prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui și intenția indirectă când autorul faptei prevede rezultatul, dar nu îl urmărește, acceptând posibilitatea producerii lui. Aprecierea intenției se realizează în funcție de elementele sale intrinseci fără a fi necesară referire la un criteriu exterior. S-a considerat că notarul O. I. M. în calitatea sa de notar la BPN O. I. M. a săvârșit fapta ilicită cu forma de vinovăției a intenției indirecte, aceasta având reprezentarea că prin eliberarea procurii false nr.1938 în mod cert va prejudicia reclamanții, fapt ce s-a dovedit ulterior a fi real pentru că a fost anulată de instanța de judecată.

Prin urmare, constatând îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale (prevăzute de art. 998 - 999 c.pr.civ.vechi), față de împrejurarea că în această materie angajarea răspunderii civile se realizează în mod solidar, în cauză se impune admiterea recursului și obligarea notarului public O. I. M., Biroului N. P. O. I. M. și Casei Naționale de Asigurări a N. P. în mod solidar la recuperarea prejudiciului pe care îl va stabili instanța de judecată și pe care reclamanții anterior l-au evaluat, așa cum rezultă și în raportul de expertiză întocmit în cauză, la suma de 180.000 euro.

Probele administrate în cauză cu înscrisuri dovedesc că în cauză este angajată răspunderea civilă delictuală a pârâților apelanți pentru că paguba creată reclamanților este rezultatul unei înșelăciuni în convenții prin folosirea unor mijloace frauduloase, respectiv a unei procuri false despre al cărui conținut aceștia aveau cunoștință, aspect constatat și în considerentele deciziei civile nr.416/2006 a Curții de Apel Ploiești (pag.3, paragraful 8 și 10).

Curtea de Apel Ploiești în hotărârea pronunțată, respectiv decizia 416/2006 a concluzionat că nu se impunea efectuarea unei alte expertize în condițiile în care expertiza întocmită în dosarul penal si care a fost folosită si de către instanțele de judecată a concluzionat în mod cert existența unei procuri falsificate, aspect astfel necontestat de către pârâtul S. M. și nici de către notarul public O. I. M. în prezenta cauză.

De altfel, Curtea de Apel Ploiești, atunci când reclamanții au subliniat necesitatea introducerii în cauză a notarului public O. I. M. și a BPN O. I. M., cererea reclamanților a fost respinsă ca neîntemeiată deoarece prezența notarului public O. I. M. si audierea acesteia nu era în măsură să infirme concluziile unui raport de expertiză criminalistică ale cărei concluzii sunt certe. De altfel, fără activitatea ilicită a notarului O. I. M., care încălcându-si atribuțiunile de serviciu a întocmit procura falsă nr.1938/2006 nu s-ar fi realizat vânzarea și cumpărarea de către reclamanții imobilului respectiv si implicit paguba nu s-ar fi creat. M. Justiției urmează să fie obligat în subsidiar la despăgubiri având în vedere că ministrul justiției V. S. a refuzat emiterea avizului pentru începerea urmăririi penale față de O. I. M. în urma solicitării parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Prin neemiterea avizului de cercetare, fapta penală a notarului public O. I. M. stabilită de parchet ca fiind comisă de ea, s-a prescris, astfel că aceasta nu a putut fi trasă la răspundere penală si nici obligată la despăgubiri civile în solidar față de reclamanți.

S-a menționat faptul că în prezenta cauză reclamanții au dovedit neîndoielnic culpa notarului public prin înscrisuri care se găsesc atașate la dosarul cauzei și s-a aprobat în mod cert că aceasta a falsificat procura, însă Tribunalul T. nu a luat în considerare aceste înscrisuri rezumându-se doar să motiveze că reclamanții au făcut numai simple prezumții si că nu au dovedit culpa notarului public.

Dimpotrivă, reclamanții consideră că notarului public O. I. M. îi revenea sarcina probei să dovedească că această procură nu este falsă și să propună probe în acest sens, ceea ce nu s-a întâmplat. S-a precizat că în cauză sunt aplicabile si dispoz.art.1200, pct.4, art.1202 al.1 Cod civ. prin care se demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase între părți fără posibilitatea de a mai fi contrazise.

În acest sens, s-a invocat autoritatea de lucru judecat sub aspectul stabilirii faptului că O. I. M. a falsificat procura, aspect menționat fără putere de tăgadă din partea acestui notar în cuprinsul deciziei 416/07.03.2006 a Curții de Apel Ploiești, care se găsește atașată la dosarul cauzei.

Aspectele de mai sus sunt astfel de natura a inlatura ipoteza reținuta în considerentele deciziei, fila 32, paragraful 1, potrivit căreia ar fi de notorietate împrejurarea ca actele de identitate se falsifica.

În speța, nu s-a făcut dovada existentei unei atare situații, condiție esențiala pentru exonerarea răspunderii civile a notarului. De altfel, o asemenea împrejurare ar fi putut fi calificata drept "caz fortuit", care insa nu este exoneratoare de răspundere civila, ci numai de răspundere penala sau contravenționala.

În funcție de cele arătate se impune angajarea răspunderii civile a notarului, în temeiul art.38 alin.1 din Legea 36/1995 (forma în vigoare de la data autentificării procurii), iar în temeiul art.38 alin. 2 si a Casei de Asigurări a N. P..

Pe cale de consecința, este necesar a se admite si cererea de chemare în garanție formulata de BNP O. I. M., regăsita la fila 62 în dosarul înregistrat sub numărul_ .

S-a mai arătat referitor la întinderea prejudiciului, că acesta este reprezentat de suma de 450.000 lei (RON), actualizat cu indicele de inflație si dobânda legala, de la data încheierii convenției pana la achitarea efectiva a debitului.

Aceasta este valoarea unui imobil de genul celui ce a format obiectul tranzacției si, practic, acesta este si prejudiciul efectiv.

Considerentele sentinței, potrivit cărora prejudiciul real consta în prețul efectiv plătit, sunt greșite, pentru ca nu reclamanții au fost in culpă procesuala, diferența de pret nefiind achitata, întrucât din vina notarului, care a intocmit un act nelegal, proprietarul imobilului nu a procedat la predare, condiție prealabila si esențiala pentru a plați si diferența de pret.

În cazul în care instanța de control judiciar nu va impartasi acest punct de vedere, urmează ca, pe langa prețul plătit in cuantum de_ ROL, sa obligați parații menționați mai sus la plata dobânzii legale - ca reprezentând beneficiul nerealizat, si reactualizarea despăgubirilor, operațiune ce este de menita sa conserve valoarea prețului plătit.

Pentru admiterea unei asemenea solicitări subzista motivele avute în vedere de către Înalta Curte de Casație si Justiție, atunci când a pronunțat decizia în interesul legii nr.2/2014.

Considerentele inserate în paragraful 4 pagina 31-decizie, în conformitate cu care nu s-a acordat dobânda legala, sunt greșite deoarece nu se poate vorbi de existenta autorității de lucru judecat, câtă vreme prin hotărârea nr.215/25.10.2012 a Tribunalului O., instanța nu s-a pronunțat în sensul respingerii cererii reclamanților, prin care au solicitat si dobânda legala.

Pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuia ca anterior sa mai fi existat o cauza soluționata în mod definitiv, cu același obiect juridic si aceleași parti.

Mai mult, din interpretarea conținutului deciziei civile nr.215/2012 a Tribunalului O., rezulta ca instanța a soluționat în mod favorabil cererea privind plata dobânzii, parații fiind obligați la plata sumei de 250,000 RON, suma reactualizata la data plații

Suma de 250.000 lei (RON) nu putea proveni decât prin adăugarea dobânzii la prețul plătit, care a fost de_ ROL, respectiv 25.000 RON.

Astfel, în cea de a doua teza prejudiciul efectiv este reprezentat de prețul plătit în cuantum de 25.000 RON plus dobânda legala de la data plații pana la restituirea efectiva, sumă ce urmează a fi reactualizata de la data plații pana la restituirea efectiva.

Funcție de cele de mai sus se desprinde concluzia ca obligația notarului O. I. M., a BNP O. I. M. si a Casei de Asigurări a N. P. este una principala, acest din urma parat răspunzând în calitate de asigurător si chemat în garanție. În ceea ce privește CANP se poate observa, în plus, ca aceasta nu a formulat recurs împotriva deciziei civile nr.215/25.10.2012 a Tribunalului O. si hotărârea a devenit irevocabila față de situația sa juridica.

Răspunderea procuristului devine una subsidiara. Paratul S. M. (procurist) răspunde întrucât a încasat prețul si nu a făcut dovada ca i-a predat proprietarului imobilului (adică a presupusului vânzător). Iar pentru aceleași considerente va plăti, pe langa prețul imobilului reactualizat si dobânda legala.

Prin cererea de recurs înregistrată la Tribunalul T. la data de 2.02.2015, reclamanții recurenți I. D., I. V. și I. E. au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizata, a admiterii cererii de chemare în garanție formulata de apelantul parat B. N. P., si respingerea excepțiilor invocate.

În motivare au arătat că soluția pronunțata de către Tribunalul T., prin decizia nr.1137/10.12.2014, este rezultatul unei aprecieri eronate a probatoriului administrat în cauza si a normelor juridice aplicabile, fiind regăsit motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 (304 ind.1) VCPC deoarece încălcarea obligațiilor profesionale de către notar a fost stabilita, în mod irevocabil, de către Judecătoria S., prin sentința civila nr.85/2004, in dosarul nr.704/1999, care a reținut ca semnătura de la rubrica "mandant" nu aparține persoanei despre care același notar a făcut mențiune in conținutul procurii.

S-au reiterat motivele din cererea de recurs formulată de reclamantul I. E. pentru care se consideră că impune angajarea răspunderii civile a notarului, în temeiul art.38 alin.1 din Legea 36/1995 (forma în vigoare de la data autentificării procurii), iar în temeiul art.38 alin.2 si a Casei de Asigurări a N. P.. Pe cale de consecința, se susține că ar fi trebuit admisă și cererea de chemare în garanție formulata de BNP O. I. M...

La fel ca și în cazul cererii de recurs menționate anterior, reclamanții au susținut că prejudiciul este reprezentat de suma de 450.000 lei (RON), actualizat cu indicele de inflație si dobânda legala, de la data încheierii convenției pana la achitarea efectiva a debitului, iar prin hotărârea nr.215/25.10.2012 a Tribunalului O., instanța nu s-a pronunțat în sensul respingerii cererii reclamanților, prin care au solicitat si dobânda legala, neexistând deci autoritate de lucru judecat.

În cea de a doua teza, prejudiciul efectiv este reprezentat de prețul plătit in cuantum de 25.000 RON plus dobânda legala de la data plații pana la restituirea efectiva, sume ce urmează a fi reactualizata de la data plații pana la restituirea efectiva.

S-a mai invocat de asemenea că răspunderea procuristului devine una subsidiara, astfel încât pârâtul S. M. răspunde ca urmare a încasării prețului si pentru că nu a făcut dovada ca l-a predat proprietarului imobilului (adică a presupusului vânzător.

Prin cererea de recurs înregistrată la Tribunalul T. la data de 26.01.2015, pârâtul recurent S. M. a solicitat admiterea recursului și casarea în întregime a deciziei luate în apel de Tribunalului T. cu trimitere spre rejudecare.

În motivare recurentul pârât a arătat că motivarea hotărârii instanței de apel cuprinde dispoziții contrare, făcându-se trimitere de la o hotărâre la alta, probleme de drept, motivări complexe si unele chiar ambigui, repetitive în cele 33 pagini, nereținând argumentele recurentului pârât, ajungându-se la concluzia greșita ca nu i-a respectat interesele lui G. Z. cu care a fost mandatat.

Realitatea este aceea ca procura autentica întocmita de notarul public a fost valabila, iar în opinia sa nu ar trebui să fie tras la răspundere. Cu toate acestea, în considerentele deciziei s-a motivat culpa notarului public, dar numai pârâtul S. M. este obligat la plată fiind exclusa „solidaritatea plații".

Recurentul pârât arată că, deși G. Z. C. l-a mandatat sa încheie diverse acte juridice în numele său, deși s-au mai întocmit mai multe procuri autentice de către același notar public, nu s-au verificat susținerile sale, nu i s-a îngăduit să probeze, nu s-au analizat actele depuse de el, ci doar cele ale reclamanților, înscrisuri, expertize grafologice etc.

Nu au fost respectate prevederile inițiale din antecontractul de vanzare-cumparare de achitare a sumei de bani rămasa, mai mult, familia I. s-a obligat sa contribuie la evacuarea celor 3 chiriași ce locuiau în imobil la acea vreme, lucru pe care de asemenea nu l-au făcut, iar pentru evacuarea acestora pârâtul recurent a asigurat acestora locuința în orașul S. cheltuind astfel sume importante de bani aproape egale cu avansul primit.

Întrucât I. E. nu a achitat restul sumei de bani așa cum s-a obligat prin actul autentic, acest lucru a deranjat-o pe mandantă care, aflând totodată faptul ca I. E. este o persoana care a desfășurat activități ilicite în jud. O., a determinat-o pe aceasta sa îl acuze inițial de neprimirea restului sumei de bani și de asociere cu lacobescu E.,

Mai arată că nu a înșelat pe nimeni, nu a fost de rea-credinta, este acuzat de "înșelăciuni în convenții, prin folosirea unor mijloace frauduloase" în mod injust este obligat la plata sumei de bani nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art.998-999 din codul civil, condițiile acestei răspunderi nefiind dovedite în fața instanței de fond, ele nu au fost analizate de instanță, nu a fost respectat principiul contradictorialității, și nici art. 132 cod procedura civila, nici în ceea ce privește existența faptei ilicite presupus a fi comisa de pârât, a prejudiciului care le-a fost produs, dar nici cu privire la legătura de cauzalitate între vreo fapta ilicită săvârșită de pârât și acest prejudiciu, toate acțiunile sale fiind făcute în baza mandatului primit.

Pe de alta parte, deși a cerut strămutarea dosarului la o altă instanța egala în grad instanței din O., cererea sa a fost trimisa tocmai în jud. T. la o distanta de cca. 50 km de domiciliul său, neținându-se cont de vârsta sa 82 ani sau de starea de sănătate.

A mai susținut că fără activitatea ilicită a notarului nu ar fi fost realizată vânzarea și cumpărarea și paguba nu s-ar fi creat, instanța de apel făcând o greșita aplicare a legii.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 si 9 Cod procedura civilă.

Prin cererea de recurs înregistartă la Tribunalul timiș la data de 2.02.2015, pârâții recurenți BNP O. I. M. și O. I. M. au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și, în cazul respingerii excepției, modificarea în parte a hotărârii în sensul de a se lua act că s-au solicitat cheltuieli de judecata pe cale separata.

În motivare pârâții recurenți au arătat că invocă motivul prevăzut de art. 304 pct.9 Cod.proc.civ.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, au arătat că dreptul la acțiune a apelanților -reclamanți, de a solicita restituirea prețului plătit pentru cumpărarea imobilului din Orașul S., Județul Prahova, se naște la data constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și nu de la data rămânerii irevocabile a acesteia, așa cum a constatat Tribunalul T. pe motivul că prescripția începe sa curgă de la data pronunțării hotărârilor definitive numai pentru „executarea silita a creanțelor stabilite jurisdictional „iar „autorul faptei ilicite în cazul de față a fost stabilit în mod cert doar la data soluționării în mod irevocabil a procesului civil de desființare a contractului de vânzare cumpărare prin Decizia civila nr.416/07.06.2006".

Cu privire la aceste aspecte s-a precizat că Sentința civilă nr.85/2004. pronunțată în Dosarul nr. 704/1999, de către Judecătoria S. prin care s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2755/23.10.1998 a rămas definitivă Ia data 17.06.2004 prin Decizia civilă pronunțată în Dosarul nr._ cu număr vechi (2820/2004) de către Curtea de Apel Ploiești.

Potrivit art.377 Cod proc. civ. vechi sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel.

Conform art.300 alin.1 din Codul de procedura civila vechi, executarea hotărârilor din apel este suspendată prin declararea recursului numai în cazul în care acestea privesc: strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări fixe sau în alte condiții prevăzute special de lege.

De asemenea, tot potrivit acestei norme de drept, executarea hotărârilor din apel poate fi suspendată numai în cazul în care se solicita de una dintre părți, în schimbul unei cauțiuni stabilita de către instanța de judecată.

Având în vedere că Sentința civilă nr.85/2004 pronunțată în Dosarul nr. 704/1999 de către Judecătoria S., nu face parte din categoria hotărârilor a cărora executare este suspendata de drept și care nu a fost suspendată nici la cererea apelanților-reclamanti, prin plata unei cauțiunii, termenul de prescripție pentru recuperarea prețului imobilului curge de la data de 17.06.2004, când aceasta hotărâre a rămas definitivă .

De asemenea, pârâții recurenți consideră că restituirea prețului vânzării reprezintă un drept de creanța, iar titlul executoriu al acestuia este tocmai Sentința civilă nr.85/2004 pronunțată în Dosarul nr. 704/1999 de către Judecătoria S.. Efectul pronunțării acestei hotărâri judecătorești este restituirea prețului vânzării, adică nașterea unui drept de creanța în favoarea apelanților reclamanți. Prin urmare, în mod greșit Tribunalul T. a apreciat că hotărârea de constatare a nulității absolute a contractului nu reprezintă titlul executoriu al creanței iar termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr.85/2004 pronunțată în Dosarul nr. 704/1999 de către Judecătoria S..

Deci, instanța de apel se contrazice deoarece recunoaște ca Sentința civilă nr.85/2004 reprezintă titlul executoriu pentru dreptul de creanța, reprezentând prețul contractului, dar numai de la data rămânerii irevocabile a acesteia. De asemenea, mai susține în mod greșit instanța de apel și faptul că autorul faptei ilicite a fost cunoscut concret la data rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr.85/2004 și nu de la data rămânerii definitive a acesteia. Autorul faptei ilicite a fost cunoscut și la data rămânerii definitive a Sentinței civile nr.85/2004. Daca restituirea prețului nu ar reprezenta un drept de creanța, acesta nu ar fi intrat sub dispozițiile art.1 din Decretul 167/1958 aplicabil dreptului de creanța. Și sigur suntem în prezenta unui proces prin care apelanții -reclamanți, care nu au primit înapoi prețul de la vânzătoare, pe cale amiabilă, urmăresc obținerea restituirii prețului pe cale judecătorească, reprezentând tot o forma de executare silită a dreptului de creanța care este prețul contractului.

În consecință, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 05.03.2009 iar termenul a început să curgă de la data rămânerii definitive a Sentinței civile nr.85/2004, respectiv de la data de 17.06.2004 si s-a împlinit la data de 17.06.2007.

Pentru aceste motive instanța de apel trebuia să constate prescrierea dreptului la acțiune.

Pe de altă parte, la dosar s-a depus o copie xerox a Deciziei nr.416/07.03.2006 pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești, prin care a rămas irevocabila Sentința civilă nr.85/2004 pronunțată de către Judecătoria S.. aceasta hotărâre cuprinde mențiuni false, pe care pârâții recurenți le-au susținut în fața instanței de apel si de care nu s-a făcut vorbire în hotărârea recurată.

Copia xerox a Deciziei nr.416/07.03.2006 pronunțata de către Curtea de Apel Ploiești cuprinde o stampila originală de legalizare a acestei hotărâri prin care șe menționează că instanța de recurs a rămas în pronunțare la data de 21.02.2006 si a amânat pronunțarea la data de 28.02.2006. Aceste susțineri sunt fondate cu stampila originala fiind confirmate și de sistemul Ecris, extras pe care l-au depus la dosar.

Mai mult, lipsește o încheiere de ședință de amânare a pronunțării din data de 28.02.2006 pentru data de 07.03.2006. În mod procedural, instanța trebuia să pronunțe o încheiere de ședință pentru fiecare amânare de pronunțare. În copia xerox a hotărârii se menționează că instanța a rămas în pronunțare la data de 21.02.2004 si amâna pronunțarea direct la data de 07.03.2006, deci fără încheiere de ședință, deși a mai fost o amânare de pronunțare la data de 28.02.2006 așa cum rezultă din stampila de legalizare a acesteia si din Ecris, amânare care ar fi fost ultima. De reținut că din sistemul Ecris rezultă o singura amânare de pronunțare din data de 21.02.2006 la data de 28.02.2006.

Tribunalul T. susține, greșit că există o hotărâre Judecătorească înscris autentic care nu poate fi contrazisa de Extrasul Ecris și nu mai vorbește de ștampila de legalizare. Copia xerox a hotărârii judecătorești nu reprezintă înscris autentic, înscris autentic este doar hotărârea originală semnată de toți judecători din recurs, care nu a fost depusa la dosar. Prin urmare, la dosar există copia xerox a unei hotărâri judecătorești iar singurul înscris autentic din aceasta hotărâre judecătorească este stampila de legalizare a instanței, care confirma cele susținute de Extrasul Ecris în sensul că pronunțarea s-a făcut la data de 28.02.2006. Instanța de apel nu a făcut vorbire despre aceste contradicții.

Având în vedere că cererea de chemare în judecata a fost introdusa la data de 05.03.2006 este posibil ca aceste contradicții să fie făcute intenționat, pentru ca reclamanții să poată justifica formularea acțiunii în termenul de prescripție de 3 ani, mai ales că reclamantul este cunoscut ca un magistrat (procuror la P. de pe lângă Tribunalul O.) cu multa influență, motiv pentru care și Înalta Curte a strămutat dosarul pentru aceste considerente.

S-a mai precizat faptul că nu pârâții recurenți nu au fost parte în Dosarul nr._ având ca obiect constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2755/23.10.1998, motiv pentru care nu pot face verificări si nicio îndreptare de eroare materiala. Au luat la cunoștința de aceste contradicții la termenul din data 10.12.2014 când a fost depusă de apelanții reclamanți Decizia nr.416/07.03.2006 pronunțata de către Curtea de Apel Ploiești și când instanța de apel a rămas în pronunțare.

Prin urmare, în realitate, conform ștampilei de legalizare a Deciziei civile nr.416 din 07.03.2006, a Extrasului Ecris și a lipsei unei încheierii de ședință de amânare a pronunțării la data de 07.03.2004, Sentința civilă nr.85/2004 pronunțată în Dosarul nr.704/1999 a rămas irevocabilă la data de 28.02.2006 și nu la data de 07.03.2006.

Dacă se va lua în calcul data rămânerii irevocabile a sentinței civile, s-a solicitat a se constata că dreptul la acțiune a început să curgă de la data de 28.02.2006 când Curtea de Apel Ploiești a constatat nulitatea recursului declarat de S. M. și a respins recursurile formulate de I. V., I. E. și I. D. si s-a împlinit cel mai târziu la data de 28.02.2009 .

Prin urmare, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 05.03.2009, deci după împlinirea termenului de prescripție, de 3 ani, respectiv cu 5 zile întârziere, dreptul la acțiune s-a prescris.

Referitor la cheltuielile de judecată, pârâții recurenți au arătat că în primul rând, prin Concluziile scrise depuse la dosar au solicitat cheltuielile de judecata pe cale separată, deoarece sunt foarte multe înscrisuri care dovedesc cheltuielile efective în afara celor percepute ca onorariu de avocat. Aceste cheltuieli sunt efectuate pentru deplasările la Tribunalul T. de la București, atât pentru Interogatoriul luat apelantei pârâte O. I. M., cat și pentru cele efectuate pentru deplasarea apărătorului la instanțele din Slatina și apoi Ia Tribunal. Jurisprudența CEDO a făcut referire Ia cheltuielile rezonabile în ceea ce privește onorariile excesiv de mari ale avocaților sau cele de succes care au fost solicitate pe parcursul unor procese și care nu se justifica. Aici este vorba de onorariu de avocat dar și de cheltuielile efective, concrete realizate pentru desfășurarea procesului în special cele pentru transportul de la București la Slatina și la Timișoara pentru susținerea procesului, cheltuieli care rezultă din înscrisurile pe care le dețin și pe care le solicită alături de onorariul de avocat. Biletele de avion sunt nominalizate și nu nenominalizate așa cum a susținut instanța de apel, acestea având trecute numele avocatului care i-a reprezentat în proces, precum si ziua în care a avut Ioc procesul. Caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecata se apreciază și în raport de înscrisurile care atestă cert existenta acestora. Deci, cenzurarea de către instanța de apel, a cheltuielilor efectuate cu deplasarea, fără cazare și masa, este greșită, acestea fiind pertinente și limitându-se doar la cheltuielile de transport și onorariu de avocat care nu este excesiv de mare. Instanța putea cenzura onorariul avocatului dacă considera că acesta, în raport de actele efectuate în dosar, nu se justifica fiind prea mari, ceea ce nu este cazul. Avocații Cabinetului de avocat „Voicilas H.„ s-au prezentat la fiecare termen de judecata, au solicitat si administrat probe, au invocat excepții în scris și au depus concluzii scrise. Prin urmare, instanța de apel în mod greșit a cenzurat cheltuielile de judecata și nu a ținut seama de voința pârâților recurenți de a solicita cheltuieli de judecata pe cale separata.

În concluzie, pentru aceste argumente, s-a solicitat a se constata că suma solicitată de către apelanții- reclamanți reprezintă un drept de creanța, născut dintr-o hotărâre judecătorească, care se supune termenului de prescripție de 3 ani de la data rămânerii definitive a acesteia, ceea ce înseamnă că cererea de chemare în judecata a fost formulată peste termenul de prescripție de 3 ani iar cu privire la cheltuielile de judecata s-a solicitat a se constata că acestea au fost solicitate pe cale separata prin Concluziile scrise, depuse la data de 05.11.2014. Daca se va trece peste acest aspect, s-a solicitat a se încuviința în totalitate.

În drept, au fost invocate prevederile art.304 Cod proc.civ.

Prin întâmpinare față de recursul reclamanților recurenți I. E., I. D., I. V., pârâții BNP O. I. M. și O. I. M. solicită respingerea recursului formulat de către I. E., I. D. și I. V., menținerea hotărârii instanței de apel cu privire la existența prejudiciului de 25.000 lei actualizat cu indicele de inflație (si nu 250.000 lei) și la titularul obligației de restituire a acestei sume - S. M. ca parte contractuala care a încasat prețul parțial al vânzării de la recurenți.

În drept, au fost invocate prevederile art. 115 Cod proc.civ.

Prin întâmpinare față de recursul pârâtului recurent S. M., pârâții BNP O. I. M. și O. I. M. solicită respingerea recursului formulat de către S. M., menținerea hotărârii instanței de apel cu privire la existența prejudiciului de 25.000 lei actualizat cu indicele de inflație (si nu 250.000 ron) și obligarea lui S. M. care a încasat prețul parțial al vânzării la restituirea acestuia.

În drept, au fost invocate prevederile art. 115 Cod proc.civ.

La termenul de judecată din 12 martie 2015 instanța a pus în discuția părților excepția de netimbrare a cererii de recurs formulată de recurentul pârât S. M..

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma excepției puse în discuția părților, Curtea reține următoarele:

La înregistrarea cererii de recurs, s-a stabilit prin rezoluția judecătorului că recurentul pârât S. M. datorează o taxă judiciară de timbru de 805,5 lei și timbru judiciar de 5 lei și s-a dispus citarea acesteia cu mențiunea de a face dovada plății lor, sub sancțiunea anulării recursului. În ședința din 12 martie 2015 recurentul pârât S. M. nu a depus dovada plății taxelor de timbru stabilite.

Conform art. 137 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea constată că, deși recurentul pârât S. M. a fost legal citat pentru acest termen de judecată cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru de 805,5 lei și a unui timbru judiciar de 5 lei (fila 50 din dosar), nu s-a conformat dispozițiilor instanței.

Potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.

A.. 2 al aceluiași articol de lege, arată că dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantum legal, în momentul înregistrării cererii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.

Potrivit art.20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru se sancționează cu anularea cererii, sancțiune prevăzută și de art. 9 din Ordonanța nr. 32/1995 privind timbrul judiciar. Întrucât recurentul pârât S. M. nu a depus la termenul stabilit dovada plății taxei judiciare de timbru și respectiv a timbrului judiciar, așa cum s-a stabilit prin rezoluția judecătorului la înregistrarea cererii de recurs, urmează a se dispune anularea cererii de recurs formulată de acesta ca netimbrată.

Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs formulate de recurenții reclamanți I. E., I. D. și I. V. și de recurenții pârâți BNP O. I. M. și O. I. M., precum și față de prevederile art.304 C.pr.civ., Curtea de apel constată următoarele:

Prin motivele de recurs formulate atât de cei trei reclamanți împreună, cât și de reclamantul I. E. prin cererea sa separată, aceștia au invocat faptul că soluția pronunțată de Tribunalul T. este rezultatul unei aprecieri eronate a probatoriului administrat în cauză și a normelor juridice aplicabile. Cea mai mare parte a conținutului cererilor de recurs formulate de reclamanți reprezintă de fapt o analiză a probelor administrate în cauză, concluzionându-se de către recurenți că întregul ansamblu probator demonstrează faptul că notarul public O. I. M. a săvârșit fapta ilicită cu intenție indirectă, fiind deci îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Curtea reține că stabilirea situației de fapt, a existenței faptei ilicite, culpei și raportului de cauzalitate între acestea si, deci, stabilirea existentei ipotezei necesare pentru aplicarea principiului răspunderii civile delictuale reprezintă rezultatul aprecierii unor elemente de fapt, aparținând instanțelor fondului și care scapă controlului de legalitate, în condițiile reglementate de art. 304 C.proc.civ. Cu alte cuvinte, constituie o chestiune de fapt dedusa din aprecierea probatoriului administrat de instanțele de fond, iar criticile în contra acesteia sunt critici de netemeinicie, care însă nu mai constituie motiv de recurs după . O.U.G. nr. 138/2000, dată la care a fost abrogat pct. 11 al art. 304 C.proc.civ.

Instanța de apel a reținut faptul că prin probele administrate în cauză, reclamanții nu au dovedit culpa notarului public care nu poate fi stabilită doar pe bază de prezumții care nu se coroborează cu ansamblul probator, nefiind dovedită în mod cert contribuția notarului la falsificarea procurii. Așa cum s-a arătat, acesta statuare asupra situației de fapt de către instanța de fond, respectiv tribunalul ca instanță de apel, nu poate fi supusă cenzurii instanței de recurs care nu poate verifica aspectele de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Sub acest aspect, se constată că nu este aplicabil în cauză art.304 indice 1 C.pr.civ. invocat de reclamanții recurenți prezentului recurs deoarece vizează situația hotărârilor pronunțate în primă instanță fără drept de apel, și nu deciziilor din apel care sunt supuse numai căii de atac a recursului conform art.299 alin.1 C.pr.civ.

Conchizând cele mai sus arătate, Curtea constată că urmare a abrogării pct. 10 și 11 ale art. 304 C.pr.civ., instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de aceasta, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probațiunea administrată în cauză.

Deoarece instanța de apel a constatat că nu s-a probat culpa notarului public, în mod corect a aplicat dispozițiile art.998-999 C.civ. și ale art.38 din Legea 36/1995, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale ale acestuia. De asemenea, raportat la această chestiune de drept, Curtea reține că în mod corect s-a arătat că nu poate fi antrenată nici răspunderea civilă a celorlalți pârâți care au fost chemați să garanteze prejudiciul pretins a fi produs de pârâtul notar public, iar pârâții BNP și S. R. sunt lipsiți de calitate procesuală pasivă.

Nu poate fi reținută susținerea recurenților reclamanți în sensul că notarului public O. I. M. îi revenea sarcina probei de a dovedi că procura nu este falsă și să propună probe în acest sens. În primul rând, conform art.1169 C.civ. din 1864 (aplicabil în speță conform art.230 lit.a din Legea nr.71/2011 raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată), reclamanților le revenea sarcina de a proba cererea de chemare în judecată, iar instanța de apel a stabilit că din probele administrate nu rezultă cu certitudine culpa notarului public în săvârșirea faptei ilicite. În al doilea rând, instanța de apel nu a susținut că nu s-a dovedit faptul că procura ar fi falsă, ci, așa cum s-a mai arătat, că nu este probată în mod cert contribuția notarului la falsificarea procurii și culpa acestuia.

De asemenea, Curtea de apel constată din acest punct de vedere că nu s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin Decizia civilă nr.416 din 7.03.2006 a Curții de Apel Ploiești pronunțată în dosarul 7511/2006 existența condițiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a notarului public (care de altfel nici nu a fost parte în acel proces), ci doar împrejurarea că procura în litigiu este falsificată, semnătura de pe aceasta neaparținând mandantei G. Z. C. care nu și-a exprimat consimțământul pentru înstrăinarea imobilului.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului, Curtea reține că tribunalul a făcut o corectă aplicare a principiului repunerii părților în situația anterioară și a celui privind puterea de lucru judecat a dispoziției dintr-o hotărâre pronunțată într-un ciclu procesual anterior și care nu a făcut obiectul criticilor în calea de atac declanșată. Astfel, prejudiciul cert suferit de reclamanți prin anularea procurii și contractului de vânzare cumpărare este reprezentat de suma achitată în baza acestuia din urmă, respectiv suma de_ lei vechi (25.000 lei noi), reactualizată cu indicele de inflație. Principiul repunerii părților în situația anterioară, invocat de reclamanți în cererea de chemare în judecată, este regula de drept potrivit căreia ceea ce s-a executat în baza unui contract anulat trebuie restituit astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat. Or, în speță, așa cum de altfel și reclamanții au susținut, aceștia au achitat doar o parte din preț, respectiv suma de_ lei vechi. Motivul pentru care nu s-a achitat restul de preț nu are importanță din punctul de vedere al aplicării principiului restituirii prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat deoarece este supusă restituirii doar prestația executată. Prin urmare, pretenția reclamanților de a li se achita prețul unui imobil de genul celui care a format obiectul contractului nu este fondată, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

În ceea ce privește dobânda, Curtea apreciază că tribunalul în mod corect a observat și aplicat principiul puterii de lucru judecat a considerentelor hotărârii pronunțate în apel în ciclul procesual anterior, care fac corp comun cu dispozitivul și îl explică. Din acestea rezultă împrejurarea că tribunalul prin Decizia civilă nr.215 din 25.10.2012 a Tribunalului O. nu a acordat dobânda solicitată de reclamanți, menționându-se că "se justifică restituirea prețului plătit de reclamanți în sumă de_ lei, către pârâți" (pagina 13 a hotărârii),iar această dezlegare nu a făcut obiectul criticilor în calea de atac formulată împotriva deciziei, de altfel reclamanții neatacând-o cu recurs. În consecință, în mod corect Tribunalul T., în următorul ciclu procesual, a constatat că neacordarea dobânzii solicitate de reclamanți nu mai poate fi criticată de aceștia atât timp cât nu au formulat recurs anterior cu privire la acest aspect. Este evident că suma acordată de Tribunalul O. prin Decizia civilă nr.215 din 25.10.2012 nu conținea dobânda legală, așa cum în mod eronat susțin acum recurenții, întrucât, așa cum s-a arătat, considerentele explică dispozitivul și prin ele se arată că s-a dispus restituirea sumei plătite drept preț de reclamanți.

Cât privește susținerea că intimata C. Națională de A. a N. P. nu a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr.215 din 25.10.2012 a Tribunalului O., Curtea de apel constată că sunt aplicabile dispozițiile art.48 alin.2 C.pr.civ. conform cărora dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei folosesc și celorlalți.

Pentru toate motivele arătate, Curtea constată că cererile de recurs formulate de recurenții reclamanți I. E., I. D. și I. V. nu sunt întemeiate și vor fi respinse ca atare.

Prin cererea de recurs formulată, pârâții BNP O. I. M. și O. I. M. au criticat respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, invocând aplicarea greșită a legii.

Curtea de apel reține că prin Sentința civilă nr.1781 din 22.02.2011 pronunțată de Judecătoria Slatina a fost respinsă excepția menționată considerându-se că termenul de prescripție curge de la data de 7.03.2006, data rămânerii irevocabile a hotărârii de constatare a nulității absolute a procurii și a contractului de vânzare cumpărare prin Decizia civilă nr.416 a Curții de Apel Ploiești. În cuprinsul Deciziei nr.379 din 8.12.2011 a Tribunalului O. din dosar_ prin care s-au soluționat în primul ciclu procesual apelurile împotriva Sentinței civilie nr.1781 din 22.02.2011 pronunțată de Judecătoria Slatina s-a arătat în considerente că modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune a fost corectă (pagina 12 a hotărârii). Împotriva acestei hotărâri pronunțate în apel nu au formulat recurs pârâții BNP O. I. M. și O. I. M. prin care să critice soluționarea excepției prescripției, ci doar reclamanții care au obținut casarea deciziei și rejudecarea cauzei cu privire la aspectele indicate de instanța de recurs. Se apreciază că Tribunalul T. în mod corect a observat și aplicat și în această privință principiul puterii de lucru judecat a considerentelor hotărârii pronunțate în apel în ciclul procesual anterior, care fac corp comun cu dispozitivul și îl explică, referitoare la soluționarea excepției prescripției.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs invocat de pârâți referitor la cheltuielile de judecată stabilite în apel. În primul rând, conform celor consemnate în practicaua deciziei recurate, după repunerea pe rol a cauzei, la termenul de judecată din 10 decembrie 2014, apelanții pârâți prin reprezentant au depus la dosar un înscris în dovedirea cheltuielilor de deplasare, ceea ce înseamnă că la acest termen, cu ocazia dezbaterii fondului, s-a avut în vedere acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, chiar dacă anterior prin concluziile scrise s-a solicitat acordarea lor pe cale separată. Cu alte cuvinte, în ședința publică de la ultimul termen de judecată, reprezentantul pârâților apelanți a formulat o cerere privind cheltuielile de judecată din acea fază procesuală pentru dovedirea căreia a depus dovezi, astfel încât în mod corect instanța de apel s-a pronunțat asupra acestora.

În al doilea rând, cu privire la aplicarea art.274 alin.3 C.pr.civ., Curtea reține că o nouă apreciere a muncii depuse de avocat în apel nu îi este permisă instanței de recurs care verifică doar legalitatea hotărârii, respectiv dacă acordarea onorariului avocațial s-a făcut pe baza altor criterii decât cele stabilite prin art.274 alin.3 C.pr.civ. (în acest sens Dec.nr.3929/2012 a ÎCCJ). Pe de altă parte, se constată că, față de soluția pronunțată în apel și înscrisul depus la fila 150 din dosarul de apel, tribunalul a făcut o corectă aplicare a art.298 și art.274 alin.1, 276 și 277 C.pr.civ. privind compensarea parțială a cheltuielilor de judecată efectuate de părți.

Pentru toate motivele arătate, Curtea constată că cererea de recurs formulată de recurenții pârâți BNP O. I. M. și O. I. M. nu este întemeiată și va fi respinsă ca atare.

În concluzie, conform art. 312 alin.1 C.pr.civ., Curtea de apel va anula ca netimbrată cererea de recurs formulată de recurentul pârât S. M. împotriva Deciziei civile nr.1137 din 10.12.2014 pronunțată de Tribunalul T. și va respinge cererile de recurs formulate de recurenții reclamanți I. E., I. D. și I. V. și de recurenții pârâți BNP O. I. M. și O. I. M. împotriva aceleiași decizii civile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Anulează ca netimbrată cererea de recurs formulată de recurentul pârât S. M. împotriva Deciziei civile nr.1137 din 10.12.2014 pronunțată de Tribunalul T..

Respinge cererile de recurs formulate de recurenții reclamanți I. E., I. D. și I. V. și de recurenții pârâți BNP O. I. M. și O. I. M. împotriva aceleiași decizii civile.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 12.03.2015.

Pentru

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

A.-M. N. Dr. L. L. M. G.,

aflată în C.O., semnează

Președintele Curții de Apel Timișoara

E. N.

GREFIER,

A. B.

Red. A.M.N. – 9.04.2015

Tehnored. A.B. - 9.04.2015/2 ex./SM

Prima instanță, Judecătoria Slatina, Judecător: B. N.

Instanța de apel, Tribunalul T., Judecători: L. D., I. A. D.

← Pretenţii. Hotărâre din 17-03-2015, Curtea de Apel TIMIŞOARA		Pretenţii. Decizia nr. 116/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 29/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA Pretenţii. Decizia nr. 37/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA Grăniţuire. Decizia nr. 117/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA Pretenţii. Hotărâre din 17-03-2015, Curtea de Apel TIMIŞOARA Pretenţii. Decizia nr. 116/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA Legea 10/2001. Decizia nr. 44/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA Obligaţie de a face. Decizia nr. 9295/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA Expropriere. Decizia nr. 70/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA