Pretenţii. Decizia nr. 1442/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Decizia nr. 1442/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 29-10-2013 în dosarul nr. 1442/2013

ROMANIA

CURTEA DE APEL TIMISOARA OPERATOR 2928

SECTIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ nr. 1442

Ședința publică din 29 octombrie 2013

PREȘEDINTE: D. C.

JUDECĂTOR: C. R.

JUDECĂTOR: M. L.

GREFIER: O. IOȚCOVICI

S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanții M. I. și M. D., precum și de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A. împotriva deciziei civile nr. 179/A/14.05.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, având ca obiect pretenții.

La apelul nominal, lipsesc părțile.

Dată fără citarea părților.

Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 22.10.2013, când a fost amânată pronunțarea pentru termenul de astăzi, încheierea făcând parte integrantă din prezenta decizie.

CURTEA

Deliberând, constată următoarele:

P. încheierea din 19.12.2012, Judecătoria A., a respins excepția de netimbrare a acțiunii promovate, invocată de către pârât, prin întâmpinarea formulată în cauză; a constatat ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și a respins excepția autorității lucrului judecat, invocată de către pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.

Judecătoria a reținut, referitor la excepția de netimbrare a acțiunii promovate, având în vedere că Decizia Curții Constituționale nr. 1325/04.12.2008, că nu se referă la aspecte care sunt legate de timbrarea acțiunilor promovate în baza O.G. nr.137/2000, sens în care a respins această excepție, considerând că această cerere este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru .

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, invocată de către pârât, prima instanță a avut în vedere notele de ședință formulate de către reclamanți, prin care au arătat că acesta nu are calitate de pârât în acțiune, ci doar de expert, și a apreciat excepția invocată, ca fiind rămasă fără obiect.

Cu privire la excepția autorității lucrului judecat, față de conținutul celor două acțiuni promovate de către reclamanți, respectiv dosarul nr._/55/2009, Judecătoria a stabilit că nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză, cerută de prevederile art. 1201 Cod civil, întrucât cele două procese au cauze diferite, motiv pentru care a respins această excepție.

P. sentința civilă nr. 770/30.01.2012 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria A. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții M. I. și M. D., în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții, nefiind acordate cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pretenția reclamanților decurge din ipoteza concretă în care, pentru trei litigii similare, soluțiile pronunțate în cadrul recursului sunt diferite. În acest sens reclamanții au pierdut procesul, în vreme ce vecinii lor din același imobil, cu pretenții grefate pe situații de fapt asemănătoare, au obținut câștig de cauză.

discriminarea reglementată prin O.G. nr.137/2000, de art.14 din CEDO și art.1 din Protocolul nr.12 la CEDO vizează ipoteza aplicării unui tratament diferențiat pentru persoane sau situații identice, fără a exista în acest sens o justificare rezonabilă și obiectivă.

În contextul arătat, s-a considerat că, în cazul judecării unui proces, instanța analizează probele administrate și starea de fapt și de drept, fără a se pune problema de a realiza, în sensul art. 1 și 2 din O.G. nr. 137/2000, o deosebire între subiecții de drept, care să se bazeze pe distincția de rasă, etnie, religie, etc., soluția diferită a instanțelor bazându-se tocmai pe interpretarea proprie dată legilor aplicabile situației juridice respective. O interpretare contrară, ar avea ca efect faptul că orice instanță de drept comun ar putea să înlăture dispozițiile unei hotărâri judecătorești prin constatarea unei pretinse discriminări săvârșite prin altă hotărâre pronunțată de altă instanță, ceea ce ar duce actul de justiție în derizoriu.

Prima instanță a făcut referire și la jurisprudența CEDO, cauza B. contra România, în cares-a reținut că divergențele de jurisprudență sunt prin natura lor consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond și că rolul de asigurare a unei coerențe a practicii revine Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens, s-a reglementat instituția recursului în interesul legii. Ca atare, dacă Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi fost sesizată pentru pronunțarea unui recurs în interesul legii în materie, iar chestiunea neunitară ar fi fost tranșată și ulterior nerespectată, s-ar fi putut pune problema unei discriminări, putându-se aprecia că nu ar exista un criteriu obiectiv care să justifice soluțiile diferite atâta vreme, cât problema de drept ar fi fost dezlegată de instanța supremă.

În consecință, prima instanță a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții M. I. și M. D. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel, în termen legal, pârâtul S. R. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., solicitând modificarea în parte a sentinței și a încheierii din 19.12.2012, în sensul admiterii excepțiilor invocate de pârâtă.

În motivare, pârâtul a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală în ceea ce privește soluționarea excepției netimbrării și a autorității de lucru judecat.

Apelantul a reiterat cele două excepții invocate, și anume excepția netimbrării acțiunii, prin care a solicitat, potrivit prevederilor art. 20, alin. 3 din Legea nr. 146/1997, anularea acțiunii, ca netimbrată, având în vedere că acțiunea reclamanților nu se circumscrie prevederilor art. 27 alin. 1 din Ordonanța nr. 137/2000, nefiind scutită de plata taxelor judiciare de timbru, în condițiile în care, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din 23 decembrie 2008, s-a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, apreciind că, în aceste condiții sunt incidente prevederile art. 2 din Legea nr. 146/1997 .

Totodată, cu privire la excepția puterii de lucru judecat, în cauză, s-a învederat că, în cadrul dosarului nr._/55/2009, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul - Finanțelor Publice prin D.G.F.P. A., valoarea de piață a apartamentului nr. 3A situat în A., ., în condițiile Legii nr. 10/2001. P. decizia civilă nr. 272/22.03.2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._/55/2009, s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanții M. I. și M. D..

S-a mai arătat că, în speță, este întrunită cerința existenței triplei identități, de părți, obiect și cauză, între cele două cauze dosar nr._ și dosar nr._/55/2009.

În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art. 282, art. 292-297 C.pr.civ.

Împotriva aceleași hotărâri, au declarat apel și reclamanții M. I. și M. D., solicitând modificarea în parte a sentinței și admiterea acțiunii introductive.

În motivare, reclamanții, după un scurt istoric al stării de fapt, au arătat că au fost victimele unei discriminări prohibite de art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO și au solicitat obligarea Statului R. la plata sumei de 80.6894 euro.

Apelanții au mai arătat că instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a O.G nr. 137/2000, a art. 14 din CEDO și a art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO, fără să distingă domeniul de aplicare în speță a acestor temeiuri de drept. Pe fondul litigiului, au invocat art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO, iar OG nr. 137/2000 a fost invocat strict procedural, referitor la scutirea de la plata taxei de timbru. Totodată au apreciat că art. 14 nu este aplicabilă în cauză, argumentând că nu este coroborat cu invocarea violării unui alt articolul din CEDO, de exemplu articolul 6 (1) din Protocolul 1 la CEDO.

Un alt motiv de apel invocat de reclamanți a constat în aceea că prima instanță a considerat de plano în mod greșit, că o constatare a unei discriminări care are ca sursă o hotărârea judecătorească ar avea ca și consecință înlăturarea dispozițiilor acesteia. Au susținut că acest argument este asemănător, deși nu identic cu cel invocat de pârât, privind autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care a fost discriminat și nu poate opera în cauză, deoarece nu au solicitat despăgubiri pe baza Legii nr. 10/2001, ci în baza articolului 1 din Protocolul 12 al CEDO.

Totodată au considerat că instituția recursului în interesul legi, la care face referire judecătoria, nu poate influența temeinicia pretențiilor reclamanților

Reclamanții în cererea de apel au învederat și faptul că, prin Protocolul nr. 12, România și-a asumat obligația generală de interzicere a discriminării, pentru toate acțiunilor autorităților publice. Raportul explicativ la Protocolul nr. 12, la punctul 22, întinderea protecției oferite de articolul 1 vizează, inter alia, „exercițiul oricărui drept specific care a fost acordat individului prin dreptul său național”, încălcarea dreptului fundamental poate să aparțină „oricărei autorități publice care exercită o putere discreționară”, instanțele judecătorești aparținând acestei categorii de autorități publice. Raportul precizează la paragraful 30 ca tribunalele fac parte din autorităților publice avute în vedere de C.E.D.O., astfel că nu există nicio imunitate de control a discriminărilor, care rezultă din sentințele judecătorești.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 281 C.pr.civ.

P. decizia civilă nr. 179/A/14.05.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins apelurile declarate de reclamanții M. I. și M. D., precum și pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., împotriva sentinței primei instanțe, ca nefondate, potrivit dispozițiilor art. 296 C.proc.civ., fără a acorda cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, tribunalul, verificând sentința atacată, a constatat că prima instanță a reținut o stare de fapt astfel cum rezultă din probele administrate în cauză și a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză.

De asemenea, a apreciat că în mod întemeiat prima instanță a respins excepția netimbrării acțiunii și excepția autorității de lucru judecat, iar susținerile invocate în apel de D.G.F.P. A. sunt nefondate.

Tribunalul a reținut, din actele dosarului, că temeiul acțiunii reclamanților este art. 27 alin. 1 din O.G. 137/2000 și că Decizia Curții Constituționale nr. 1325/2008 nu vizează aceste dispoziții legale.

De asemenea, cu privire la excepția autorității de lucru judecat, tribunalul a opiniat că acțiunile reclamanților, printre care și acțiunea ce a făcut obiectul dosarului_/55/2009, au cauze diferite, nefiind întrunite dispozițiile art. 1201 Cod civil.

Cu privire la fondul cauzei, s-a concluzionat că prima instanță a analizat în mod corect probele existente la dosarul cauzei, prin prisma dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, art. 14 CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 12 al CEDO.

Tribunalul a considerat că, în speță, nu poate fi identificată vreo discriminare în sensul art. 1 și 2 din O.G. nr. 137/2000 și că prima instanță a avut în vedere și jurisprudența CEDO, conform căreia diferențele de jurisprudență sunt consecința oricărui sistem judiciar.

Instanța de apel a concluzionat că motivele invocate în apel de reclamanții M. I. și M. D. sunt nefondate, argumentându-se că în speță nu a putut fi identificată vreo discriminare în sensul dreptului european pentru a fi incidente dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 12 al CEDO.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recursuri, atât reclamanții M. I. și M. D., precum și pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. A..

Reclamanții M. I. și M. D. au solicitat modificarea în totalitate a deciziei atacate, cu consecința admiterii acțiunii civile formulate și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

În motivarea recursului lor, reclamanții au arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., deoarece au fost încălcate dispozițiile art. 1 și 2 din Protocolul nr. 12 la CEDO.

Reclamanții au reluat starea de fapt, invocată prin acțiune, arătând că, în cazul a trei apartamente din imobilul situat în A., ., dobândite de reclamanți și vecinii lor prin cumpărare, în baza Legii nr. 112/1998, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare. Au promovat acțiuni în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, prin care au solicitat să restituirea prețului prețul de piață, în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar, prin hotărâri irevocabile, în cazul a două apartamente, cererile de chemare în judecată au fost admise, pentru ca, în situația lor, să fie respinsă această solicitare, deși situația juridică era identică.

Dată fiind această stare de fapt, au solicitat să se constate că au fost victimele unei discriminări prohibite de art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO și, pe cale de consecință, să oblige S. să le achite cu titlu de despăgubiri suma de 80.684 Euro, reprezentând valoarea imobilului de care au fost deposedați, necontestată de Stat.

Reclamanții au criticat motivarea instanței de apel, considerând că este extrem de succintă, rezumându-se, în opinia lor, la o concluzie: aceea că nu există discriminare în speță. Consideră că o astfel de motivare nu pare să satisfacă criteriile unei motivări suficiente care să satisfacă exigențele unui minim legal (făcând vorbire astfel de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.).

În ceea ce privește argumentația primei instanțe, însușită de tribunal, subliniază că, în speță, există o discriminare evidentă și dificil de contestat, învederând în acest sens că, prin decizia nr. 272/22.03.2011 a Curții de Apel Timișoara, s-a creat o diferență de tratament în defavoarea lor, între ei și vecinii lor care, prin deciziile nr. 296/R din 23.03.2011 a Curții de Apel Timișoara și nr. 448/08.03.2011 a Tribunalului A., au beneficiat de un tratament diferit, deși s-au aflat în situații identice cu situația lor. A considerat că problema în discuție nu este existența discriminării, ci dacă discriminarea este justificată.

În acest sens, au arătat că prima instanță nu a negat existența unei diferențe de tratament, ci a susținut că, în principiu, atunci când diferența de tratament își are sursa în hotărâri judecătorești, ea nu poate constitui o discriminare.

Primul argument al Judecătoriei, acela că judecarea unui proces exclude de plano posibilitatea discriminării părților și că o interpretare contrară ar conduce la o consecință inadmisibilă, și anume la relativizarea autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești, are nicio legătură cu speța, consideră reclamanții, întrucât nu au invocat faptul că ar fi fost discriminați prin modul în care s-a desfășurat procesul de la Curtea de Apel Timișoara, finalizat cu decizia civilă nr. 272/22.03.2011, și nici nu au susținut că ar fi fost violate, într-o manieră sau alta, criteriile procesului echitabil precizate în jurisprudența Curții de la Strasbourg referitoare la art. 6 par. 1 din CEDO, ci au invocat faptul că soluția adoptată în cazul lor i-au plasat într-un dezavantaj net în raport cu vecinii lor.

În ipoteza prezentată, reclamanții consideră că nu este pusă în discuție legalitatea sau temeinicia celor trei hotărâri judecătorești, ci rezultatul discriminatoriu apărut din ansamblul lor, respectiv nu este afectată autoritatea de lucru judecat a niciuneia dintre cele trei decizii evocate în cauză.

În ceea ce privește cel de al doilea argument al instanței de fond, bazat pe cauza B. c. România, apreciază că relevanța acestei cauze pe terenul dreptului la nediscriminare este limitată, datorită faptului că discuția s-a purtat în această speță asupra violării art. 6 (1) din CEDO și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție coroborat cu art. 14 din Convenție, iar, în acest proces, ei invocat exclusiv articolul 1 din Protocolul nr. 12.

În opinia reclamanților, instanța de fond a omis atunci când a citat B. c. România adevăratul sens al acestei jurisprudențe, argumentând că ceea ce trebuie reținut din această cauză nu este faptul că divergențele de jurisprudență sunt inerente oricărui sistem judiciar. Acest fapt este general acceptat de dreptul internațional. Ceea ce trebuie reținut din cauza B. c. România este faptul că Curtea de la Strasbourg nu consideră divergențele inerente din jurisprudență o justificare absolută pentru prejudiciile produse justițiabililor, ci condamnă S. R. pentru faptul că prin divergențele de jurisprudență „Înalta Curte de Casație și Justiție a devenit ea însăși o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (par. 39)”.

P. Protocolul nr. 12 România și-a asumat obligația generală de interzicere a discriminării, pentru toate acțiunile autorităților publice, Protocol ce reprezintă un standard diferit de protecție, însușit de un număr restrâns de state dintre statele membre ale Consiliului Europei.

Raportul explicativ la Protocol precizează la par. 30 că tribunalele fac parte dintre autoritățile publice avute în vedere de C.E.D.O. În acest sens, concluzionează că nu există nicio imunitate de control a discriminărilor care rezultă din sentințele judecătorești și că dacă România ar fi intenționat să excludă hotărârile judecătorești din câmpul de aplicare al Protocolului nr. 12 ar fi formulat o rezervă la semnare sau ratificare, lucru ce nu s-a întâmplat.

Față de cele învederate, reclamanții subliniază că faptul că sursa discriminării în cazul lor o reprezintă o hotărâre judecătorească nu poate constitui în sine o justificare obiectivă și rezonabilă a discriminării.

Concluzionând că instanța nu a urmărit rezultatul discriminării și că discriminarea nu a urmărit un scop legitim, care să fie de natură să o justifice, apreciază că acest caz de discriminare este simplu de remediat atâta timp cât suma pe care au solicitat-o cu titlu de despăgubiri pentru discriminare este echivalentul sumei pe care ar fi putut-o obține cu titlu de despăgubiri pentru pierderea proprietății.

În drept, invocă art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

P. recursul declarat, pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. A., a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului formulat, cu consecința admiterii excepțiilor invocate în fața instanței de fond și reiterate în fața instanțelor de control judiciar, arătând că decizia atacată este netemeinică și nelegală în ceea ce privește soluționarea excepției netimbrării și a excepției autorității de lucru judecat.

Pârâtul a reiterat excepția netimbrării acțiunii, solicitând astfel, potrivit prevederilor art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, anularea acțiunii, ca netimbrată, cu motivarea că acțiunea reclamanților nu se circumscrie prevederilor art. 27 alin. 1 din Ordonanța nr. 137/2000, nefiind scutită de plata taxelor judiciare de timbru în condițiile în care, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din 23 decembrie 2008, s-a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale.

În aceste condiții, apreciază că sunt incidente prevederile art. 2 din Legea nr. 146/1997.

Cu privire la excepția puterii de lucru judecat în cauză, reiterată în cererea de recurs, pârâtul a arătat că în cadrul dosarului nr._/55/2009, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. A., valoarea de piață a apartamentului nr. 3A situat în A., ., în condițiile Legii nr. 10/2001.

Consideră eronată decizia atacată, întrucât cele două pricini nu au cauze diferite, fiind întrunite dispozițiile art. 1201 Cod civil, raportat la conținutul cererii de chemare în judecată din prezentul dosar, fiind incidente dispozițiile art. 166 din C.pr.civ. și cele ale Codului civil.

Puterea de lucru judecat (res judecata) semnifică că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă ce exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

În drept, pârâtul invocă art. 304 indice 1 și art. 304 pct. 9 din Cod procedură civilă și actele normative invocate.

P. concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată din data de 22.10.2103, pârâtul a reluat apărările de fapt și de drept invocate în cererea de recurs și în fața instanțelor anterioare, deja expuse în prezenta hotărâre, astfel că nu vor fi reiterate.

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și art. 306 alin. 2 C.proc.civ., față de dispozițiile art. 299 și urm C.proc.civ., curtea constată că ambele recursuri declarate sunt neîntemeiate, atât Judecătoria A., cât și Tribunalul A. pronunțând soluții corecte, pentru următoarele considerente:

Curtea va analiza prioritar recursul declarat de pârât, întrucât acesta vizează soluțiile date în cauză cu privire la cele două excepții, potrivit art. 137 alin. 1 C.proc.civ.

În ceea ce privește excepția netimbrării prezentei cereri de chemare în judecată, curtea constată că pârâtul avansează un model eronat de aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. 1-3 din Legea nr. 146/1997.

Astfel, potrivit acestor prevederi legale, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat sau până la termenul stabilit de instanța de judecată în acest sens, iar, în caz de neîndeplinire a acestei obligații până la termenul fixat de instanță, sancțiunea este anularea cererii. Aceeași sancțiune se aplică și pentru lipsa timbrului judiciar, conform art. 9 alin. 2 din OG nr. 32/1995.

Rezultă, deci, faptul că sancțiunea anulării unei cereri de chemare în judecată, ca netimbrată, poate fi aplicată doar în ipoteza în care instanța de judecată, constatând că reclamanții, debitori ai obligației de a achita o sumă cu titlu de taxă judiciară de timbru, nu au îndeplinit această sarcină până la termenul stabilit de instanță.

În cauză, nu sunt îndeplinite aceste cerințe, în sensul că, atât prima instanță, cât și cea de apel, au apreciat că prezenta acțiune civilă, fundamentată pe dispozițiile art. 27 alin. 1 din Ordonanța nr. 137/2000, este scutită de taxă judiciară de timbru, reclamanților nepunându-li-se în vedere să achite vreo sumă cu acest titlu până la un anumit termen. Ca atare, nu se poate aplica sancțiunea invocată de pârât, fiind lipsit de relevanță juridică dacă prezenta cerere se încadrează sau nu în situațiile expres și limitativ prevăzute de lege pentru care nu există obligația de timbrare.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, curtea constată că și aceasta este neîntemeiată, fiind justă concluzia tribunalului că nu ne aflăm în situația unei identități de cauză a celor două acțiuni promovate de reclamanți.

Astfel, chiar dacă este evidentă identitatea de părți și obiect între cele două cereri de chemare în judecată, în prima cerere, reclamanții au invocat prevederile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, ca temei al pretențiilor deduse judecății. În prezentul litigiu, aceeași sumă de bani este cerută în baza obligației Statului izvorâtă din Protocolul adițional nr. 12 la CEDO, de a garanta cetățenilor săi un tratament egal și nediscriminatoriu în fața autorităților publice, fiind deci vorba de o cu totul altă cauză a pretențiilor din prezentul dosar.

În consecință, curtea constată că ambele excepții invocate de pârât în susținerea recursului promovat sunt neîntemeiate, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., va respinge recursul declarat de acesta, ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de reclamanți, curtea reține următoarele:

O primă critică a deciziei recurate vizează nerespectarea de către tribunal a obligației stabilite prin prevederile art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., respectiv reclamanții critică decizia sub aspectul insuficientei motivări a soluției pronunțate, critică pe care curtea nu și-o însușeșete.

Din conținutul deciziei atacate, concisă, este adevărat, rezultă cu îndestulătoare evidență motivele de fapt și de drept ce au fundamentat această hotărâre. Chiar jurisprudența CEDO este în sensul că nu este necesar ca instanța să analizeze fiecare argument invocat de părți în cadrul unui litigiu, putând fi grupate în cadrul unui motiv mai multe argumente, care să fie analizate împreună, fiind suficient ca instanța să analizeze toate motivele invocate, lucru realizat în speță.

Decizia atacată respectă cerințele art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., în sensul că tribunalul a analizat toate susținerile părților, cu trimiteri la temeiurile de drept invocate, neputându-se reține vreo încălcare a drepturilor procesuale ale reclamanților sub acest aspect, vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului procesual în discuție, în condițiile art. 105 alin. 2 C.proc.civ..

Cu privire la fondul cauzei deduse judecății, curtea constată că este justă concluzia instanțelor anterioare în sensul că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi invocată ca și temei al pretențiilor de față, justificate în opinia reclamanților pe motivul discriminării, în condițiile în care, chiar jurisprudența consolidată a CEDO (de exemplu, în cauza L. contra România) este în sensul că nu poți lipsi de efecte o hotărâre judecătorească, nici chiar prin metoda aleasă de reclamanți, care nu are niciun temei în dreptul intern.

Trebuie subliniat că reclamanți, prin acțiunea de față, derogă de la sistemul de acces la jurisdicția europeană, consacrat de Convenție. Astfel, se omite că o cerere de chemare în judecată, introdusă la instanțele naționale, nu poate fi fundamentată exclusiv pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sau pe Protocoalele sale adiționale, ci trebuie invocat un temei juridic din dreptul național și urmată integral procedura internă pentru valorificarea unui drept, procedură națională în cadrul căreia să se invoce, eventual, beneficiul garanțiilor prevăzute de CEDO. Dacă partea consideră, ulterior epuizării tuturor căilor de atac din dreptul național, că nu a beneficiat de toate garanțiile CEDO cu Protocoalele adiționale, fiindu-i lezat un drept protejat de Convenție, poate să apeleze la jurisdicția europeană, bineînțeles, în cadrul termenul prevăzut imperativ în acest sens.

În speța dedusă judecății, reclamanții au promovat o acțiune în pretenții, ce a făcut obiectul dosarului nr._/55/2009, finalizat irevocabil prin decizia civilă nr. 272/22.03.2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, fiind epuizate astfel căile de atac în dreptul intern. Dacă au apreciat că, prin acest act jurisdicțional, au fost puși într-o situație discriminatorie față de alte persoane, care, în situații afirmativ identice, au avut câștig de cauză, fiind încălcată obligația instituită de Protocolul nr. 12 adițional la CEDO, reclamanții trebuiau, la acel moment, să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a invoca atingerea adusă Protocolului nr. 12, prin situația creată urmare a deciziei pretins discriminatorii.

A accepta teza avansată de reclamanți, privind posibilitatea promovării unei acțiuni în justiție prin care să se tindă la invalidarea unui act jurisdicțional irevocabil, intrat în puterea lucrului judecat, pe temeiul direct al Protocolului nr. 12, ar însemna a aducere atingere stabilității circuitului juridic, prin repunerea în discuție a unui aspect tranșat irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, lucru ce nu poate accepta.

Ordinea juridică internă trebuie respectată, iar, potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 1325/04.12.2008, instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.

Această decizie a Curții Constituționale este relevantă în cauză întrucât tranșează cu claritate limitele constituționale ale competenței instanțelor judecătorești, reținând că acestea nu au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art.126 alin.(1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Ca atare, instanța de judecată nu poate crea norme juridice pe motiv de discriminare, or, în cauză, aceste norme nu există. Curtea este chemată să respecte decizia Curții Constituționale arătată, obligație statuată constatat chiar de jurisdicția europeană, prin hotărârea D. P. 2 contra României.

Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor legale arătate, coroborate cu prevederile art. 299 și urm., curtea constată că și recursul declarat de reclamanți este neîntemeiat, motiv pentru care, în bza dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ., îl va respinge.

Față de soluțiile pronunțată în cauză și de prevederile art. 274 C.proc.civ., curtea nu va acorda reclamanților cheltuieli de judecată în recurs, neputându-se reține în sarcina pârâtului o culpă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de reclamanții M. I. și M. D., precum și de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. A. împotriva deciziei civile nr. 179/A/14.05.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .

Fără cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 29.10.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

D. C. C. R. M. L.

GREFIER,

O. IOȚCOVICI

Red. C.R./ 17.12.2013

Tehnored. O.I./2ex./ 18.12.2013

Primă instanță: Judecătoria A., jud. A. B. V.

Instanța de apel: Tribunalul A.: jud. O. Ș. S., jud. L. B.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 1442/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA