Revendicare imobiliară. Decizia nr. 206/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 206/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 13-02-2013 în dosarul nr. 206/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.206
Ședința publică din 13 februarie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții B. F., Ș. M. și D. G. împotriva deciziei civile nr.387 din 23.10.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții ORAȘUL C. P. P. și ., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanții recurenți B. F., Ș. M. și D. G. avocat U. V. I. D., lipsă fiind pârâții intimați Orașul C. prin P. și ..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 11.02.2013 întâmpinarea formulată de pârâtul intimat Orașul C. prin P., căreia instanța îi conferă valoarea juridică a unor concluzii scrise, având în vedere că nu a fost depusă cu respectarea dispozițiilor art.308 al.2 C.pr.civ.
Reprezentantul reclamanților recurenți depune la dosar împuternicire avocațială și în xerocopie notificările emise de Biroul Executorului Judecătoresc H. P. și depuse la Prefectura Județului A. și Primăria Orașului C., respectiv Dispoziția nr.166/08.03.2002 emisă de Primăria Orașului C., prin P.. Învederează instanței că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat U. V. I. D., pentru reclamanții recurenți B. F., Ș. M. și D. G., solicită admiterea recursului, casarea sentinței instanței de fond și a deciziei tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanțele anterioare nu au intrat în cercetarea capătului de cerere privind rectificarea de carte funciară. În subsidiar, solicită modificarea hotărârii recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare constată că prin Decizia civilă nr.387 din 23.10.2012, pronunțată în dosarul nr._ . Tribunalul T. a respins apelul declarat de reclamanții B. F., Ș. M. și D. G. împotriva Sentinței civile nr.5101 din 31.05.2012, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu pârâții intimați Orașul C. prin P. și ..
În consecință, tribunalul a confirmat hotărârea primei instanțe, care a respins cererea având ca obiect „revendicare imobiliară” formulată de reclamanți.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în fapt că antecesoarea reclamanților – D. A. – a dobândit prin donație terenurile arabile înscrise în CF nr.528 și nr.696 C., respectiv parcelele topo nr.2401 și nr.2402, imobile care în anul 1963 au fost preluate de Statul Român în baza unui contract de schimb, iar în baza deciziei nr.1309/1963 al Sfatului Popular al Reg. Banat, au fost date în administrarea operativă a fostei Stațiuni de Mașini și Tractoare (S.M.T.) C., fiind transcrise în CF nr.8928 C..
Ulterior, în anul 1998, parcelele topo nr.2401 și nr.2402 au fost dezmembrate în parcelele nr.2401/1 – de 610 mp, nr.2402/1 – 291 mp, nr.2401/2 - 6.945 mp, nr.2402/2 – 7264 mp.
În baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr.1099/11.04.1995, emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației, parcelele de sub A 5, 6 din CF nr.8928 C. – respectiv parcelele nr.2401/2 și nr.2402/2, au fost transcrise în CF nr.9730 C. (CF nr._ C.) – în proprietatea ., iar parcelele nr.2401/1 – de 610 mp și nr.2402/1 – 291 mp – au rămas în continuare în proprietatea Statului Român.
Între părți au existat o . litigii având ca finalitate dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor.
Astfel, prin Sentința civilă nr.5338/1999, pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr.5074/1999, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr.90/2000 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr.197/A/2000 și irevocabilă prin Decizia civilă nr.1460/2000 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr.2562/C/2000, a fost respinsă pe fond acțiunea promovată de D. I. împotriva pârâților Consiliul Local C. și ..
În anul 2002, reclamantul D. I. a notificat Primăria Orașului C., în temeiul Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, solicitând restituirea în natură a imobilului intabulat în CF nr.8928 C. (provenit din CF nr.528 și nr.696 C.), nr.top 2401 – 2402.
Ulterior, în dosarul nr.5645/55/27.04.2006 (nr.vechi 5964/2006), reclamanții B. F., Ș. M. și D. G., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local C., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și ., în urma precizării de acțiune, au solicitat să se constate că suprafața de 15.110 mp, identificată sub nr.top 2401 și nr.top 2402, intabulat în prezent în CF nr.9730 C., adus din CF nr.8928 C., prin transcriere din CF nr.528 și nr.969 C., a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil; să se constate nulitatea parțială a certificatului de atestare fiscală a dreptului de proprietate . nr.1099/1995, în baza căruia pârâta . si-a înscris terenul identificat în prezent în CF nr.9730 C.; restabilirea situației anterioare, în sensul constatării dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren identificată sub nr.top 2401 și nr.top 2402 în favoarea vechiului proprietar D. A. și efectuarea mențiunilor în cartea funciară, totodată renunțându-se la capătul de cerere inițial privind nulitatea absolută a contractului de schimb încheiat la data de 07.06.1963 între D. A. și Statul Român.
Într-un prim ciclu procesual, Judecătoria A., prin Sentința civilă nr.6498/11.09.2007 a respins acțiunea precizată, reținând în esență că situația terenului se încadrează în ipoteza reglementată de art.29 din Legea nr.18/1991 și că retrocedarea acestuia trebuia cerută potrivit dispozițiilor legii speciale, reclamantul neavând de ales între calea dreptului comun și legea specială.
Pin Decizia civilă nr.114/02.04.2008, pronunțată de Tribunalul A., s-a respins apelul reclamanților, iar prin Decizia civilă nr.65/27.01.2009 a Curții de Apel Timișoara, s-a admis recursul reclamanților, s-au casat ambele hotărâri și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, urmând ca în rejudecare să se analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.
În rejudecare, prin Sentința civilă nr._/25.11.2009 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ al Judecătoriei A., astfel cum a fost modificată în parte prin Decizia civilă nr.211/2010 pronunțată de Tribunalul A., rămasă irevocabilă prin Decizia nr.1079/2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a constatat preluarea fără titlu valabil a terenului, iar celelalte capete de cerere au fost respinse.
În ceea e privește prezenta acțiune, instanța de fond a reținut caracterul revendicativ al acesteia, în condițiile în care prin primul capăt de cerere aceștia au solicitat compararea titlurilor de proprietate al Statului pe de o parte, și al antecesoarei reclamanților, pe de altă parte, cu consecința radierii dreptului de proprietate a Statului.
La pronunțarea soluției, instanța de fond a avut în vedere considerentele Deciziei civile nr.33/2008 pronunțată de Înalta C. de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a hotărât că „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 al.(2) din Legea nr.213/1998, conform cărora „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.
P. urmare, în opinia instanței de fond, dreptul la un proces echitabil - garantat de art.6 al.1 din CEDO - trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante, iar unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a litigiilor anterior soluționate (mai sus arătate), în cauză, ambele părți se prevalează de existența unui „bun” în sensul Convenției (reclamanții invocând un drept de proprietate dobândit în calitate de moștenitori ai defunctei D. A., iar pârâții având înscris dreptul lor de proprietate, potrivit mențiunilor din cartea funciară), instanța fiind pusă în situația de a da câștig de cauză unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În această situație, prima instanță a considerat că soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca în final nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular (în cazul de față .).
Așadar, în aprecierea instanței de fond, privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie evident o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, ori chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
Din acest punct de vedere, s-a reținut faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă pârâtului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit proprietatea bunului, obiectul revendicării fiind convertit într-o pretenție, respectiv despăgubiri.
Ca atare, având în vedere momentul introducerii prezentei acțiuni, raportat la cele reținute mai sus – privind existența unor litigii soluționate irevocabil – intrate în puterea lucrului judecat (neputându-se reține excepția autorității de lucru judecat doar datorită lipsei de identitate a pârâților) și luând în considerare notificarea Primăriei Orașului C., în temeiul Legii nr.10/2001 – privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, prin care se solicită restituirea în natură a imobilului intabulat în CF nr.8928 C., nr.top. 2401 – 2402, instanța de fond, văzând și decizia în interesul legii mai sus arătată, a concluzionat că în speță nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării - Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Însă, în raport de aceeași decizie, prima instanță a mai reținut și faptul că nu se poate aprecia că simpla existență a Legii nr.10/2001 ar exclude, în toate situațiile, o acțiune în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul Convenției Europene și că acestuia trebuie să i se asigure accesul la justiție, instanța având obligația să analizeze existența unui drept de proprietate in patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamanților, instanța de fond a reținut că în jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului a avut loc o schimbare majoră în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, S. și P. contra României, practica anterioară fiind în sensul că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989 reprezintă o privare nejustificată de proprietate, privare care, coroborată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art.1 din Protocolul nr.1.
Astfel, în practica recentă, respectiv în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr.778/22 noiembrie 2010), se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 si 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speța de față, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a incasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.
Astfel fiind, s-a constatat că în speță nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr.10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat sa-l elaboreze astfel cum s-a statuat de CEDO), recunoaștere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr.10/2001.
Referitor la capetele de cerere nr.2, 3, 4 și 5 din acțiune, prima instanță a observat că acestea sunt identice cu capetele de cerere 2-4 din cererea precizată din dosarul nr._ (nr. inițial_ ) – mai sus arătat.
P. Sentința civilă nr._/25.11.2009 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ al Judecătoriei A., modificată în parte prin Decizia nr.211/2010 a Tribunalului A., rămasă irevocabilă prin Decizia nr.1079/2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, aceste capete de cerere au fost respinse irevocabil, iar situația de fapt și de drept a rămas neschimbată până în prezent, neexistând elemente noi care să ducă la o altă soluție decât cea pronunțată deja.
Ori, în accepțiunea instanței de fond, repunerea în discuție într-o nouă procedură judiciară a acelorași cereri, chiar cu pârâți parțial diferiți, ar însemna ignorarea efectelor juridice ale primei hotărâri a instanței și menținerea pe termen nelimitat a unui conflict între părți, ceea ce ar afecta grav siguranța raporturilor juridice civile și încrederea în sistemul judiciar, fiind încălcat principiul puterii de lucru judecat (instanța neputând reține excepția autorității lucrului judecat datorită lipsei identității între pârâți).
În acest sens, după cum s-a arătat deja mai sus este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care în mod constant s-a reținut că dreptul la un proces echitabil garantat de art.6 trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenței dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat în preambulul Convenției, unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului fiind principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi rediscutate (Brumărescu c. Romaniei, publicată în Monitorul Oficial nr.758 din 28 noiembrie 2001).
La fel, în cauza A. contra României, prin hotărârea pronunțată în data de 23.09.2008, Curtea Europeană a mers mai departe, arătând că instanțele trebuie să țină cont chiar și de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare finalizate prin hotărâri definitive și să nu le mai repună în discuție într-o nouă procedură, ba mai mult, în funcție de particularitățile cauzei, trebuie să analizeze și posibilitatea ca în anumite situații, constatările din hotărârile judecătorești să poată fi opuse chiar și terților.
A reținut astfel instanța de fond că, într-o cauză relativ recentă - S. P. împotriva României – Curtea Europeană a constatat încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, tocmai prin prisma nerespectării principiului securității raporturilor juridice, apreciindu-se de către Curtea Europeană că sunt inadmisibile cererile ce reprezintă modalități deghizate de redeschidere a unor proceduri judiciare irevocabil soluționate deja.
Față de toate considerentele arătate mai sus, cererea reclamanților a fost respinsă.
P. apelul promovat împotriva acestei sentințe, la data de 02.07.2012, reclamanții au solicitat schimbarea sentinței atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu mențiunea că vor expune pe larg motivele de apel printr-un memoriu separat.
P. întâmpinarea depusă, intimatul Orașul C. prin P. a invocat, în baza art.287 C.pr.civ., excepția de nulitate a cererii de apel, raportat la faptul că apelanții nu au depus la dosar motivele de apel elaborate în termenul de 15 zile instituit de lege; excepția a fost însă respinsă de instanță.
În memoriul cuprinzând motivele de apel, depus la dosar în data de 25.09.2012, apelanții au susținut că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, iar în mod eronat a considerat prima instanță că singura posibilitate de recuperare a imobilelor o constituie procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001.
Astfel, au arătat că până la data de 15.12.2010, când prin Decizia civilă nr.1079/R a Curții de Apel Timișoara s-a stabilit în mod irevocabil că terenurile care au aparținut antecesoarei lor, respectiv defunctei D. A., înscrise în CF nr.8928 C., aduse din CF nr.528 C. și CF nr.696 C., cu nr.top 2401 și 2402, au fost preluate în mod abuziv de către Statul Român, apelanții nu aveau nici o posibilitate legală de solicita, în anul 2001, restituirea în natură a imobilelor.
Referitor la Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, consideră că aceasta nu-și găsește aplicabilitatea în cazul de față, în condițiile în care Curtea nu a exclus posibilitatea promovării unor acțiuni de drept comun în rectificarea înscrierilor din cartea funciară, în măsura în care se sesizează încălcări ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, cum este și cazul în speță. Mai mult decât atât, pentru a se putea reține că o acțiune pe calea dreptului comun aduce atingere unui alt drept de proprietate, este necesar ca acel drept de proprietate să fie unul valabil; ori cum în prezenta cauză s-a stabilit, prin Decizia civilă nr.1079/R a Curții de Apel Timișoara, că dreptul statului asupra imobilului este nelegal, acțiunea reclamanților este pe deplin admisibilă.
Au mai arătat totodată și faptul că temeiul de drept al rectificării înscrierilor în cartea funciară este constituit de art.34 din Decretul Lege nr.115/1938, dispoziții legale potrivit cărora orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile sau dacă nu sunt întrunite condițiile de existență are dreptului înscris ori au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.
P. urmare, având în vedere că printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că Statul Român a fost înscris ca proprietar asupra imobilului în temeiul unui titlu declarat abuziv și nelegal, apelanții au susținut că începând cu data de 15.12.2010, respectiv momentul pronunțării deciziei, dreptul de proprietate al acestuia nu mai întrunește condițiile de existență pentru a putea rămâne mai departe înscris în cartea funciară.
În ceea ce privește cele două parcele de teren asupra cărora a fost înscrisă ca proprietar intimata ., apelanții au arătat că atât timp cât statul nu deținea asupra acestuia un titlu valabil de proprietate, dreptul de proprietate nu avea cum să fie transferat mai departe pârâtei, de unde rezultă că, în virtutea principiului efectelor nulității și a principiului repunerii părților în situația anterioară de carte funciară, precum și în temeiul principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, se impune anularea în parte și a acestui titlu și restabilirea situației anterioare de carte funciară.
Pe de altă parte, au mai susținut și faptul că, potrivit art.1 din HG nr.834/1991, doar terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate puteau, potrivit art.5, să facă obiectul unor certificate de atestare a dreptului de proprietate, însă Guvernul României din anul 1991 a hotărât înainte de a se începe lucrările în baza Legii nr.18/1991, ca unele terenuri care au trecut în proprietatea Statului pe vremea regimului totalitar, în mod abuziv și cu titlu gratuit, să intre în proprietatea societăților de stat capitaliste.
Așadar, în urma acestui transfer de proprietate cu titlu gratuit și cu totul aparte față de reglementările Legilor Cărților Funciare, terenul defunctei D. A. a ajuns pe mâna unor terțe persoane, care l-au unificat, l-au dezmembrat și apoi l-au vândut unor terțe persoane, iar în tot acest timp antecesoarea lor a efectuat nenumărate demersuri pentru redobândirea dreptului de proprietate, fapt cunoscut chiar și de către societatea pârâtă.
Ca un ultim aspect, au subliniat și faptul că rectificarea cărții funciare și restabilirea situației anterioare de carte funciară se impune și prin prisma prevederilor Decretului Lege nr.115/1938, în vigoare la acea dată, în conformitate cu care, potrivit art.17, „drepturile reale se vor stinge numai dacă radierea s-a înscris în cartea funciară cu consimțământul titularului”, iar art.887 cod civil prevede faptul că „dobândirea unor drepturi reale se poate realiza fără înscriere în cartea funciară atunci când provin din ...expropriere pentru utilitate publică, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege”.
Față de aceste considerente, au conchis apelanții că dreptul real de proprietate nu a fost dobândit de către pârâtă nici prin expropriere și nici în mod expres prin lege, ci printr-o Hotărâre de Guvern care nu poate fi asimilată unei legi trecute prin Parlament.
Pentru toate aceste motive, au solicitat admiterea apelului.
P. notele de ședință, intimatul Orașul C. prin P. a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală, motivând că prin modalitatea de formulare a apelului aceștia nu aduc practic nici o critică hotărârii atacate, limitându-se a copia conținutul acțiunii introductive sub o altă formă.
A susținut că în mod corect a reținut instanța de fond faptul că acțiunea în revendicare imobiliară este inadmisibilă atât timp cât o atare cerere este supusă condițiilor unei legi speciale de reparație, iar Legea nr.10/2001 suprimă practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, fără însă a diminua accesul la justiție, cum greșit afirmă apelanții.
Referitor la susținerile apelanților cu privire la încălcarea principiului accesului la justiție consacrat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, intimatul a subliniat că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat că acest drept nu este unul absolut și a fost instituit în limitele și în marja de apreciere ale fiecărui stat în parte, în spețe similare fiind statuat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, în acest sens fiind și Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În concluzie, a susținut intimata că sentința atacată este dată în litera și în spiritul legii, iar criticile apelanților nu sunt de natură a atrage admiterea apelului.
Intimata ., deși legal citată, nu a fost reprezentată în instanță și nu a formulat apărări scrise prin întâmpinare.
Tribunalul, examinând apelul în cadrul dat de dispozițiile art.294-296 C.pr.civ. și prin prisma motivelor de apel, a constatat că este nefondat, pentru considerentele de mai jos.
În fapt, tribunalul a reținut că antecesoarea reclamanților, defuncta D. A., a dobândit prin donație terenurile arabile înscrise în CF nr.528 și nr.696 C., respectiv parcelele topo nr.2401 și nr.2402, care în anul 1963 au fost preluate de Statul Român în baza unui contract de schimb, iar în baza deciziei nr.1309/1963 al Sfatului Popular al Reg. Banat, au fost date în administrarea operativă a fostei Stațiuni de Mașini și Tractoare (S.M.T.) C., fiind transcrise în CF nr.8928 C..
Ulterior, în anul 1998, parcelele topo nr.2401 și nr.2402 au fost dezmembrate în parcelele nr.2401/1 – de 610 mp, nr.2402/1 – 291 mp, nr.2401/2 - 6.945 mp și nr.2402/2 – 7264 mp.
În baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr.1099/11.04.1995, emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației, parcelele de sub A 5, 6 din CF nr.8928 C. – respectiv parcelele nr.2401/2 și nr.2402/2, au fost transcrise în CF nr.9730 C. (CF nr._ C.) – în proprietatea ., iar parcelele nr.2401/1 – de 610 mp și nr.2402/1 – 291 mp, au rămas în continuare în proprietatea Statului Român.
Față de această stare de fapt, tribunalul a apreciat că susținerile formulate în motivele de apel conform cărora în mod greșit a considerat instanța de fond că singura posibilitate a reclamanților de a recupera imobilele este constituită de Legea nr.10/2010, sunt nefondate, iar prima instanță a făcut o corectă aplicare a chestiunilor de drept discutate prin Decizia nr.33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție și obligatoriu a fi respectată de către toate instanțele judecătorești, conform art.3307 al.4 C.pr.civ.
P. decizia instanței supreme s-a tranșat definitiv disputa cu privire la posibilitatea părților de a opta, cu ocazia revendicării imobilelor preluate abuziv de stat, între legea specială, care este Legea nr.10/2001 și Codul civil - legea generală, statuând că, în ipoteza unui concurs între legea specială și legea generală, prioritate are legea specială, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.
Astfel, în speță nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării - Codul civil, ori în caz contrar o atare ipoteză ar duce la încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
Cu toate acestea, prin alineatul final al deciziei se recunoaște posibilitatea părților de a promova o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile Codului civil, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială - Legea nr.10/2001 - și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că instanța trebuie să verifice dacă reclamanții dețin, în privința imobilului revendicat, „un bun” determinat conform criteriilor stabilite prin jurisprudența CEDO, sau dacă, prin respingerea acțiunii, nu se încalcă prevederile art.6 din Convenție privind dreptul la un proces echitabil.
S-a constatat astfel că în prezenta cauză reclamanții nu dețin un „bun” protejat de art.1 din Protocolul 1 al Convenției.
În cauza CEDO Penția si Penția c/a României, Curtea Europeană a statuat că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care actele de care se plânge se raportau la „bunuri” care, în sensul jurisprudenței constante a organelor Convenției, pot cuprinde atât „bunurile existente”, cât si valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde ca are cel puțin o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate.
În sens contrar, nu pot fi considerate „bunuri”, în sensul articolului susmenționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (Malhous c. Republica Cehă (decizie) [GC], nr._/96, 13 decembrie 2000 ; Kopecký c. Slovaciei [GC], nr._/98, par.35, CEDH 2004-IX).
În cauza amintită, antecesorii reclamanților au fost deposedați de imobilul în litigiu în anul 1950, în baza Decretului de naționalizare nr.92/1950, Curtea apreciind că procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr.112/1995 și acțiunea în revendicare subsecventă, respinsă în mod irevocabil prin decizia Curții de Apel Timișoara, nu priveau „bunuri existente” în patrimoniul reclamanților.
De asemenea, în aceeași cauză s-a reținut că reclamanții nu beneficiau în momentul introducerii celei de a doua acțiuni în revendicare de o dispoziție legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o „speranță legitimă”, iar în condițiile în care aveau în procedura internă poziția unor simpli petenți, urmărind restituirea în natură a imobilului naționalizat în 1950, s-a conchis că aceștia nu dispuneau de un „bun” în momentul introducerii acțiunii în revendicare (a se vedea în același sens si cauza CEDO I. P. ș.a. c. României).
Pentru a stabili dacă instanța de fond a respins în mod corect acțiunea reclamanților, în continuare s-a analizat și măsura în care, prin pronunțarea acestei soluții, nu li se încalcă acestora dreptul la un proces echitabil garantat de art.6 al.(1) din Convenție.
Așadar, în cauza Faimblat c/a României, Curtea a făcut considerații importante cu privire la încălcarea dispozițiilor art.6 al.(1) din Convenție prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare pe dreptul comun pe motiv că nu s-a urmat procedura Legii 10/2001.
În cauza respectivă, reclamanților li s-a respins, în anul 2002, acțiunea în constatarea caracterului ilegal al preluării imobilului lor, în baza Decretului nr.92/1950, cu motivarea că trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr.10/2001. S-a precizat că reclamanții au uzat în paralel și de procedura prevăzută de această lege, fiindu-le ulterior recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Curtea a considerat că respingerea acțiunii în constatare nu prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 apare drept o cale de drept efectivă, iar deși această lege le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
S-a stabilit astfel că în cauza respectivă a avut loc o încălcare a art.6 al.1 din Convenție, considerându-se totodată că reclamanții ar fi putut contesta decizia administrativă pentru ca instanțele să stabilească cuantumul reparației în cauză, însă o astfel de acțiune, pe lângă faptul că ar fi contribuit în mod sigur la prelungirea procedurii, care dura deja de 5 ani, nu ar fi putut fi considerată o cale de atac efectivă în speță, dat fiind faptul că în final executarea hotărârii definitive pronunțate de instanțe ar depinde tot de Legea nr.247/2005.
Aceste considerente care îndreptățeau Curtea să aprecieze, într-o cauză similară, că a avut loc o încălcare a Convenției, nu mai sunt actuale pentru cazul de față.
Astfel, dacă reclamanții ar fi uzat de procedura Legii nr.10/2001, în prezent ar fi putut obține o recunoaștere deplină a dreptului său de proprietate, întrucât nu ar mai fi trebuit să aștepte finalizarea procedurii administrative, fiind posibil a se adresa direct instanței, conform Deciziei XX din 2007, pronunțată în recurs în interesul legii de instanța supremă.
În consecință, având în vedere pasivitatea nejustificată a reclamanților și posibilitatea acestora de a fi obținut o recunoaștere efectivă a dreptului lor de proprietate, dacă ar fi uzat de procedura Legii nr.10/2001, tribunalul a apreciat că, prin respingerea acțiunii, reclamanților nu li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil.
Față de considerentele expuse, apelul a fost respins ca neîntemeiat.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs reclamanții B. F., Ș. M. și D. G., solicitând admiterea recursului și modificarea ambelor hotărâri, în sensul admiterii acțiunii lor.
În motivare, reclamanții recurenți au invocat dispozițiile art.304 pct.7 și 9 C.pr.civ., arătând că cele două hotărâri sunt nelegale și netemeinice, întrucât în mod greșit li s-a respins apelul pentru motivul că nu ar fi urmat procedura Legii nr.10/2001, câtă vreme există o notificare formulată de autorul lor D. I. la data de 12.02.2002 adresată Primăriei Orașului C..
Că, sunt nelegale și netemeinice hotărârile primei instanțe și instanței de apel pentru că doar la data de 15.12.2010 s-a stabilit de Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia nr.1079, faptul că terenurile ce au aparținut antecesoarei lor au fost preluate în mod abuziv, motiv pentru care au promovat prezenta acțiune pentru a fi recunoscute drepturile lor de proprietate.
Au mai arătat că în mod greșit instanța a considerat că singura posibilitate de a recupera imobilele o constituie procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001, procedura care nu le permite în nici un mod să redobândească în natură imobilele.
În continuare, au susținut că până la pronunțarea Deciziei civile nr.1079/R/15.12.2010 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a stabilit irevocabil că terenurile în litigiu au fost preluate în mod abuziv de către stat, nu au avut nicio posibilitate legală, în virtutea reglementărilor speciale la care face referire instanța de fond, de a solicita în anul 2001 restituirea în natură a imobilului.
Totodată, recurenții au învederat că acțiunea lor prin care solicită rectificarea înscrierilor din cartea funciară este admisibilă și după pronunțarea Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece această decizie nu exclude posibilitatea formulării unei acțiuni de drept comun în rectificare, dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, ceea ce nu este cazul în speță câtă vreme terenurile cu nr.top 2401/1 și 2402/1 sunt încă în proprietatea statului.
De asemenea, au arătat că în speță sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art.34 pct.1 și 2 din Decretul-lege nr.115/1938.
În ceea ce privește celelalte două parcele de teren asupra cărora a fost înscrisă ca proprietar pârâta . au învederat că aceasta a primit terenul cu titlu gratuit, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr.1099 emis la 11.04.1995, iar în virtutea principiilor nulității, repunerii părților în situația anterioară de carte funciară și „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, se impune anularea în parte a titlului de proprietate pe care îl opune pârâta și restabilirea situației anterioare de carte funciară.
În plus, au învederat că, potrivit art.35 din Legea nr.18/1991, terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la 01.01.1990, ceea ce nu este cazul în speță, deoarece s-a stabilit că a fost preluat abuziv.
În fine, au susținut că în cauză rectificarea cărții funciare și restabilirea situației anterioare de carte funciară se impune și prin prisma prevederilor art.17 din Decretul-lege nr.115/1938, precizând că pârâta a dobândit dreptul de proprietate prin hotărâre de guvern și nu prin expropriere sau prin lege, potrivit art.887 din Noul Cod Civil.
În acest litigiu a formulat întâmpinare doar pârâtul Orașul C. reprezentat de P., înscris căruia Curtea i-a conferit calitatea de concluzii scrise pentru nedepunerea acestuia în termenul prevăzut de art.308 al.2 C.,pr.civ., solicitând respingerea recursului reclamanților.
În urma examinării deciziei atacate, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.304 pct.7 și 9 C.pr.civ., Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamanților, pentru argumentele de mai jos.
Situația juridică a imobilului în litigiu, odată cu . Legii nr.10/2001, este supusă dispozițiilor acestui act normativ, care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât și a celor preluate fără titlu valabil.
În ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 al.2 din Legea nr.213/1998 stabilește că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.
P. urmare, potrivit principiului speciala generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr.10/2001) și legea generală (Codul civil) se rezolvă în favoarea legii speciale, așa încât, după . Legii nr.10/2001, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, chiar dacă nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 sau nu au declanșat în termenul legal o atare procedură.
Așadar, odată cu . Legii nr.10/2001, reclamanților li s-a recunoscut posibilitatea de a depune notificare în temeiul prevăzut de art.23 al.1 și 5 din lege, ceea ce au și făcut.
În același sens, al inadmisibilității acțiunii în revendicare/despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Deciziile nr.33/2008 și nr.27/2011, date în interesul legii.
Astfel, prin Decizia nr.33/2008 s-a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr.10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Or, în speță, reclamanții nu au făcut dovada că se regăsesc în cele două situații de excepție, mai sus menționate.
Totodată, Curtea are în vedere că, potrivit paragrafului 140 din Hotărârea-pilot pronunțată în cauza A. ș.a. contra României, se poate reține existența unui „bun actual” în sensul Convenției în patrimoniul persoanelor deposedate abuziv de către stat, dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres și restituirea bunului.
De asemenea, prin paragraful 142 din aceeași hotărâre, Curtea a apreciat „că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.
Pe de altă parte, trebuie observat că petitele 2, 3, 4 și 5 din acțiunea ce face obiectul dosarului de față sunt identice cu capetele de cerere 2, 3 și 4 ale acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr._, respinse irevocabil prin Decizia civilă nr.1079/2010 a Curții de Apel Timișoara, astfel că în cauză operează puterea de lucru judecat.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că decizia atacată este legală, nefiind susceptibilă de modificare în condițiile prevăzute de art.304 pct.7 și 9 C.pr.civ., astfel că în baza art.312 al.1C.pr.civ. va respinge recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții B. F., Ș. M. și D. G. împotriva deciziei civile nr.387 din 23.10.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13 februarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.GO/18.02.2013
Tehnored.MM/2 ex/18.03.2013
Instanță fond: Judecătoria A. – jud.B. I. E.
Inst.apel: Tribunalul A. – jud.L. B., O. S. S.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 351/2013. Curtea de... | Pretenţii. Decizia nr. 272/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
