Restituire metale preţioase. Decizia nr. 1816/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Decizia nr. 1816/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 18-09-2012 în dosarul nr. 1816/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 1816

Ședința publică din 18 septembrie 2012

PREȘEDINTE: M. L.

JUDECĂTOR: D. C.

JUDECĂTOR:C. R.

GREFIER: I. P.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul V. N. împotriva deciziei civile nr. 131/A/08.02.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații B. Națională a R., S. R., prin B. Națională a R., M. E., S. E. și M. Finanțelor P. București, având ca obiect restituire metale prețioase.

La apelul nominal, făcut în ședința publică, s-a prezentat pentru reclamantul recurent V. N., av. Buruntia D., lipsă intimații B. Națională a R., S. R. prin B. Națională a R., M. E., S. E. și M. Finanțelor P. București.

Procedura legal îndeplinită.

După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, se constată că, prin registratura, s-a depus la data de 09.08.2012, întâmpinare de către intimata D.G.F.P. T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor P., din care un exemplar s-a comunicat cu reprezentanta reclamantului recurent, care a depus la dosar împuternicire avocațială și a arătat că nu solicită termen pentru studiul acesteia.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.

Reprezentanta reclamantului recurent a solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, arătând că în mod greșit cauza a fost soluționată pe excepția tardivității.

CURTEA,

Deliberând, constată următoarele:

P. sentința civilă nr. 6354/16.03.2011 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Timișoara a admis excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, excepție invocată de către instanță din oficiu; a respins cererea formulata de către reclamantul V. N. în contradictoriu pârâții S. R., prin BNR București, BNR Sucursala Timișoara, M. E. și S. E., ca fiind tardiv formulată; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul BNR, în contradictoriu cu chematul în garanție M. Finanțelor P. București, ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanța a reținut că, potrivit art. 26 din OUG nr. 190/2000, persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase și pietre prețioase au fost preluate abuziv de către stat pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau își au sediul, până la data de 31 decembrie 2009. De prevederile acestei ordonanțe de urgență beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite.

Având în vedere că acțiunea ce face obiectul prezentei cauze a fost înregistrată la data de 24.08.2010, cu mult peste termenul limită prevăzut de OUG nr.190/2000, prima instanța a apreciat ca fiind întemeiată excepția invocată și, în temeiul art. 137 alin. 1 C.p.c., a admis excepția tardivității formulării acțiunii și a respins cererea, ca fiind tardiv formulată.

Această modalitate de soluționare a cauzei nu poate fi considerată o încălcare a dreptului reclamantului de acces la instanță ca și drept fundamental prevăzut de art. 21 din Constituția R. și, ca premisă indispensabilă a dreptului la un proces echitabil în materie civilă, prev. de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

După cum a statuat Curtea Europeană în jurisprudența sa, dreptul de acces la instanță trebuie să fie efectiv, însă nu este un drept absolut deoarece, prin natura sa, presupune o reglementare statală, căreia justițiabilul trebuie să i se supună, inclusiv în privința condițiilor procedurale de exercitare a acțiunii în justiție ( calea procedurală, termenele de sesizare a instanței). Aceste condiționări sunt admisibile în măsura în care urmăresc un scop legitim, nu afectează însăși substanța dreptului și există un raport de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese. În speță, stabilirea unui termen limită de exercitare a acțiunii în restituirea obiectelor din metale prețioase este justificată de necesitatea de a asigura o stabilitate raporturilor juridice interne și de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a bunurilor preluate în mod abuziv, legiuitorul apreciind că stabilirea unui termen maxim de 20 de ani de la schimbarea regimului comunist este suficientă pentru ca titularii dreptului vătămat să se adreseze instanței judecătorești în vederea înlăturării prejudiciilor suferite în perioada regimului comunist, astfel că sancțiunea nerespectării termenului constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Având în vedere soluția pronunțată de către instanța de fond cu privire la cererea principală, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul BNR, în contradictoriu cu M. Finanțelor P., ca rămasă fără obiect.

Împotriva hotărârii, a declarat recurs, recalificat apel, reclamantul V. N., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea cererii, recurentul a arătat că a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că art. 21 din Decretul nr. 167/1958, ce instituie termenul de prescripție de 3 ani pentru acțiunile având un obiect patrimonial, nu se aplică dreptului la acțiune privitor la dreptul de proprietate fără a face distincție între dreptul de proprietate mobiliară sau cel imobiliar, iar prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect revendicarea mobiliară care, coroborat cu prev. art. 1890 C.civ., este imprescriptibilă extinctiv.

A mai arătat recurentul că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității care guvernează procesul civil, principiul dreptului la un proces echitabil al recurentului, drepturi recunoscute și garantate; că instanța de fond nu a manifestat rol activ în vederea aflării adevărului și a justei soluționări a cauzei; că instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului cauzei care, prin administrarea probelor propuse, ar fi dovedit temeinicia susținerilor recurentului.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe disp. art. 299 și urm. art. 3041 C.proc.civ.

DGFP T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor P., prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului, cu motivarea că reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată cu nerespectarea disp. art. 26 alin 1 din OUG 190/2000, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 82/2007, care prevăd necesitatea introducerii cererii până la data de 31.12.2009. În aceste condiții, corect instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune.

În ceea ce privește celelalte motive de recurs, intimata a apreciat că instanța de fond a respectat principiul contradictorialității și dreptului la un proces echitabil, a invocat din oficiu excepția tardivității acțiunii la primul termen de judecată, 02.03.2011, părțile având astfel posibilitatea ca, până la termenul următor, să-și exprime punctul de vedere față de excepția invocată.

Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.

B. Națională a R., Sucursala Regională T., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că soluția instanței de fond este întemeiată, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la 24.08.2010, cu mult după termenul prev. de OUG 190/2000, respectiv 31.12.2009, ceea ce înseamnă că acțiunea este tardiv formulată.

BNR a avut calitatea de reprezentant al Statului R. în virtutea actului normativ special în materie, OUG 190/2000, calitate conferită pentru cererile introduse până la finele anului 2009, după care, cererile întemeiate pe disp. art. 480 C.civ. implică chemarea în judecată a reprezentantului de drept al statului, respectiv M. Finanțelor P..

Intimata a mai arătat că reclamantul nu a făcut dovada calității de proprietar asupra bunurilor revendicate, că din probatoriul administrat în cauză, nu există documente care să ateste depunerea în bancă pe numele tatălui recurentul N. I., a respectivelor bunuri sau un început de dovadă scrisă din care să rezulte că acestea i-ar fi aparținut.

Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.

Intimații pârâții M. E. și S. E. nu au depus întâmpinare.

Apelantul a depus precizare, arătând că valoarea obiectului pretențiilor este 150.000 lei.

P. decizia civilă nr. 131/08.02.2012 pronunțată în dosarul cu același număr, Tribunalul T. a respins apelul formulat de apelantul V. N. împotriva sentinței primei instanțe.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, in ce priveste prima critică formulată de apelant, respectiv faptul ca, raportat la art. 21 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea sa este imprescriptibilă extinctiv, aceasta este nefondata.

Astfel, reclamantul si-a motivat in drept acțiunea pe dispozițiile OUG nr. 190/2000, care este o lege speciala privind restituirea metalelor prețioase confiscate in mod abuziv în perioada regimului comunist. Potrivit art. 26 din OUG nr. 190/2000, persoanele fizice si juridice ale căror obiecte din metale prețioase si pietre prețioase au fost preluate abuziv de către stat pot solicita restituirea judecătoriei în raza căreia domiciliază sau își au sediul până la data de 31.12.2009.

Din interpretarea acestui text rezulta fără echivoc ca legiuitorul a instituit un termen de decădere până la care aceste acțiuni in restituire pot fi introduse, respectiv 31.12.2009. Or, acțiunea reclamantului a fost introdusa in data de 28.04.2010, cu mult peste termenul prevăzut de OUG nr.190/2000. În acest context, în mod corect prima instanță a reținut această excepție a tardivității.

Tribunalul a apreciat ca aceasta modalitate de soluționare a cauzei nu încalcă dreptul reclamantului de acces la o instanță si la un proces echitabil, în sensul art. 21 din Constituția R. si art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenta sa că dreptul de acces la o instanță trebuie sa fie efectiv, însă acest drept nu este unul absolut, fiindcă prin natura sa acest drept presupune o reglementare statala căreia justițiabilul trebuie sa i se supuna, inclusiv în privința condițiilor procedurale de exercitare a acțiunii in justiție.

Tribunalul a apreciat ca stabilirea unui termen limita de exercitare a acțiunii de restituire a metalelor prețioase este justificată de necesitatea de a asigura o stabilitate raporturilor juridice interne si de a evita perpetuarea stării de incertitudine in ce privește situația juridică a bunurilor preluate în mod abuziv.

Faptul ca dispozițiile OUG nr.109/2000 au fost modificate în ceea ce privește termenul de depunere a acțiunilor în restituire, ajungându-se la un termen mai lung de 2 ani, nu se poate retine ca aceasta condiționare ar fi afectat dreptul de acces al reclamantului la o instanță în substanța sa.

Nu est fondat nici argumentul apelantului ca instanța de fond, prin invocarea acestei excepții, ar fi încălcat principiul contradictorialității. La termenul de judecată din data de 16.03.2011, instanța de fond a pus în discuția părților excepția, iar avocatul reclamantului a pus concluzii pe această excepție, așa cum rezultă din practicaua sentinței apelate.

Cu privire la invocarea art. 480 C.civ. de către apelant, tribunalul a constatat că reclamantul nu poate opta între aplicarea unei legi speciale, OUG nr. 190/2000 care reglementează regimul metalelor prețioase si pietrelor prețioase din România, si aplicarea dreptului comun in materia revendicării, si anume Codul civil.

Acest punct de vedere nu poate fi primit fiindcă ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea speciala si legea generala ( specialia generalibus derogant), în sensul ca legea speciala deroga de la legea generala.

Atâta timp cât pentru metalele prețioase confiscate abuziv în perioada regimului comunist din România s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții se pot restitui aceste metale, nu se poate retine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica in concurs cu aceasta .

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termen legal reclamantul V. N., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În motivare arată că, a promovat prezenta cerere de chemare în judecată, temeiul de drept al demersului fiind art. 480 Cod Civil, art. 17 alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și dispozițiile OUG nr. 190/200 modificată.

Am arătat că bunurile solicitate, în greutate totală de 3.578,27 grame aur, au fost ridicate și confiscate abuziv de organele de miliție din cadrul Miliției Județului T., respectiv de lucrătorii acestora din cadrul Serviciului Economic, de la domiciliul tatălui sau, N. loan, din . anului 1988, respectiv în toamna aceluiași an, în urma unor percheziții.

Se reia motivarea în fapt și in drept invocata in ciclurile procesuale anterioare, deja expusa in prezenta decizie, astfel ca nu va mai fi reiterata. Considera ca are calitate procesuală activă, atâta timp cât întemeiaza cererea pe dispozițiile art.480 C.civ., iar persoana de la care s-au confiscat bunurile este tatăl sau și nu pârâții.

Metodele abuzive prin care aceste obiecte din metale prețioase au fost confiscate nu constituie titlu valabil pentru preluarea acestora de către stat și păstrarea sau valorificarea lor de către pârâte.

Susține că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, deoarece chiar și la acea vreme, Constituția ocrotea proprietatea, conform art.12, iar, pe de altă parte, România era parte semnatară a tratatelor internaționale, care prevedeau garantarea drepturilor de proprietate asupra bunurilor personale și potrivit acestora nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Mai mult, confiscarea abuzivă a fost forțată de împrejurările si de modul în care fostele organe de miliție își făceau datoria, astfel încât au fost încălcate în mod flagrant drepturile sale, prin exercitarea constrângerilor fizice si psihice ale organelor de represiune ale regimului comunist.

Critică atât sentința pronunțată de Judecătoria Timișoara, cât și Deciziei Tribunalului T., având în vedere că, la data de 16.03.2011, instanța de fond a invocat din oficiu excepția tardivității introducerii cererii de chemare în judecată, excepție ce a fost și admisă de instanța de fond, aceasta înlăturând în totalitate apărările sale, cuprinse în notele de ședință depuse la același termen de judecată, aspecte reținute, de asemenea, si de Tribunalul T. prin Decizia recurată.

Astfel cele două instanțe, reținând ca fiind incidente în cauză dispozițiile art. 26 din OUG nr. 190/2000, în mod greșit au respins cererea sa, eludând temeiul indicat prin cererea introductivă.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, a solicitat instanței să o respingă, având în vedere că art. 21 din Decretul 167/1958, ce instituie termenul de prescripție de 3 ani pentru acțiunile avand un obiect patrimonial, nu se aplică dreptului la acțiune privitor la dreptul de proprietate, fără a face distincție între dreptul de proprietate mobiliară sau cel imobiliar, iar prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect revendicarea mobiliară care, coroborat cu prevederile art. 1890 Cod Civil, este imprescriptibilă extinctiv.

Raportarea instanței de apel la prevederile legii speciale, respectiv OUG nr. 190/2000 modificată nu este una corectă. Astfel, după cum se poate observa, fundamentarea cererii din punct de vedere legal se regăsește în prevederile art.480 Cod Civil, care reglementează dreptul de proprietate, atât al bunurilor imobile, cât și mobile. Ori, raportat la acest temei de drept, cererea sa este una imprescriptibila.

Trimiterile din cererea dedusă judecății la dispozițiile legale speciale, respectiv OUG nr. 190/2000, privesc doar titlurile care au stat la baza confiscărilor abuzive. În conținutul acestor acte normative, forul legislativ enumera actele care nu pot constitui un titlu perfect valabil pentru confiscarea bunurilor. P. urmare, legiuitorul a considerat că Decretul nr.210/1960 și Decretul nr.244/1978 nu constituie un titlu valabil. Sub acest aspect a înțeles să faca trimiterile la legea specială și nu sub aspectul întemeierii în drept a cererii de restituire.

P. urmare, raportarea instanței de control în apel Ia data limită de 31.12.2009 ca termen limită de solicitare a restituirilor, față de care să respingă ca tardivă cererea, nu este una corectă.

In condițiile în care cele două instanțe nu au luat în considerare apărările sale fondate pe dispoziții legale în vigoare și si-au insusit cu prea mare ușurință convingerea că cererea sa este tardivă, consideră că i-a fost limitat dreptul de acces la justiție, drept constituțional, fiind lipsit de posibilitatea de a discuta în contradictoriu cu pârâții aspectele de fond ale cauzei deduse judecății.

In acest fel, instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității care guvernează procesul civil, principiul dreptului la un proces echitabil al reclamantului, drepturi recunoscute și garantate.

Contradictorialitatea în procesul civil îngăduie părților in litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea si dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării judecării litigiului, având dreptul de a discuta și combate susținerile făcute de fiecare dintre ele, precum și de a-și expune punctul de vedere asupra inițiativelor instanței, în scopul stabilirii adevărului și pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Dreptul la un proces echitabil este consacrat prin art. 21 alin. 3 din Constituția R., art. 6 și art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, dar și prin art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor Omului.

In sistemul Convenție Europene, dreptul la un proces echitabil este dreptul unei persoane de a fi judecată în mod echitabil, de către un tribunal independent și imparțial, în mod public și în termen rezonabil, cu privire la drepturile și obligațiile sale civile.

Consideră că cele două instanțe, nu numai ca i-au încălcat drepturile astfel recunoscute, ci și că nu au manifestat un rol activ în vederea aflării adevărului și a justei soluționări a cauzei.

Având în vedere cele mai sus expuse, atât instanța de fond cât și cea de apel, în mod greșit au admis excepția tardivității acțiunii, pronunțând astfel hotărâri netemeinice și nelegale. Mai mult, instanța în mod greșit nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, care, prin administrarea probelor propuse, ar fi dovedit temeinicia susținerilor sale.

În drept: art. 299 și următoarele Cod Procedură Civilă.

P. întâmpinarea formulată, intimata D.G.F.P. T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor P., a solicitat respingerea recursului și menținerea, ca temeinică și legală a deciziei recurate, reluand argumentele invocate in ciclurile procesuale anterioare.

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor inovcate, în limitele trasate de art. 304 și 306 alin. 2 Cod pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, atât Judecătoria Timișoara, cât și Tribunalul T. pronunțând hotărâri temeincie și legale, pentru considerentele expuse pe larg în curpinsul acestora și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.

Curtea constată că, respingând actiunea civila si apelul reclamantului, instantele anterioare au făcut o corectă interpretare și aplicare a legii la cauza dedusă judecății.

În condițiile în care statul a adoptat un cadru special în această materie, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei dintâi, confirm principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă el nu este prevăzut în legea specială.

P. urmare, acțiunea fundamentată pe prev. OUG nr. 190/2000 era singura care putea fi utilizată de reclamant, ca instrument juridic pentru atingerea scopului de reparare a prejudiciului invocat. În acest sens, sunt și dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, conform carora „bunurile preluate de Stat fara unu titlu valabil, inclusiv prin vicierea consintamantului, pot fi revendicate de catre fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie”.

In speta, reclamantul putea revendica bunurile indicate in actiune, pretins preluate abuziv, pe calea dreptului comun, doar in conditiile in care nu era adoptata OUG nr. 190/2000, ca lege speciala de reparatie a abuzurilor din perioada comunista in materia bunurilor din metale pretioase. In conditiile in care a fost adoptata o lege speciala in materie, calea dreptului comun este exclusa.

Reclamantul, de altfel, încearcă să combine două tipuri de acțiuni pentru a obține efectul scontat. Invocă prevederile art. 480 Cod civil, pentru a eluda decăderea sa din dreptul la acțiunea întemeiată pe prevederile O.U.G. nr. 190/2000 și apelează la acest din urmă act normativ pentru a ușura probațiunea cu privire la pretinsa spoliere a tatălui său fără titlu valabil. O astfel de manieră de a aborda un litigiu, prin mixarea aspectelor ce îi sunt favorabile din două acte normative, nu poate fi primită, față de principiul deja enunțat, reclamantul fiind obligat să urmeze o cale procesuală, odată aceasta aleasă, cu toate avantajele sau dezavantajele sale.

În cauză, nu se poate constata nici o încălcare a dreptului la apărare al reclamantului, care, de altfel, a beneficiat de asistență juridică calificată, asigurată prin avocat, care a pus concluzii cu privire la excepția invocată de instanță și reținută a fi întemeiată. Faptul că nu s-au mai analizat celelalte apărări invocate de reclamant este consecința legală a admiterii excepției de tardivitate a acțiunii, excepție ce apare a fi prioritară, față de efectele specifice acesteia și de prevederile art. 137 alin. 1 Cod pr. civ.

Nici contradictorialitatea în procesul civil nu a fost încălcată, atâta timp cât aspectul tardivității acțiunii a fost pus în discuția părților, reclamantul, prin avocat, punând concluzii.

De asemenea, nici dreptul la un proces echitabil al reclamantului nu a fost încălcat, art. 129 C.pr.civ. obligând instanța să dea lămuriri părții ce nu beneficiază de asistență juridică, ceea ce nu este cazul. În speță, rolul activ al instanței nu trebuia să se manifeste în sensul cerut de reclamant, ce ar fi fost de natură să rupă echilibrul procesual, cu consecința încălcării principiului egalității părților în procesul civil.

Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale arătate, coroborate cu prevederile art. 299 și urm. Cod pr. civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, astfel că, în baza art. 312 alin. 1 Cod pr. civ., îl va respinge.

In baza art. 274 Cod pr. civ., nu va acorda cheltuieli de judecată, nesolicitate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamantul V. N. împotriva deciziei civile nr. 131/A/08.02.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații B. Națională a R., S. R. prin B. Națională a R., M. E., S. E. și M. Finanțelor P. București.

Fără cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 18.09.2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. L. D. C. C. R.

GREFIER,

I. P.

Red. C.R./15.10.2012

Tehnored. I.P. 2 ex./18.10.2012

Instanța de apel: Tribunalul T., jud. D. H., L. D.

Prima instanță: Judecătoria Timișoara, jud. A. R.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Restituire metale preţioase. Decizia nr. 1816/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA