Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1772/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1772/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-09-2012 în dosarul nr. 1772/2012
ROMÂNIA
C. DE A. TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 18.05.2012
DECIZIA CIVILĂ NR. 1772/R
Ședința publică din 12 septembrie 2012
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul P. I. împotriva sentinței civile nr. 5946/PI/16.12.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP T., pentru Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
M. Public este reprezentat de doamna procur B. E., de la P. de pe lângă C. de A. Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta Ministerului Public arată că nu mai are cereri de formulat.
C., văzând că nu mai sunt formulate alte cereri și că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
C.
Deliberând asupra recursului, constată:
P. sentința civilă nr. 5946/PI/16.12.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ a fost respinsă cererea formulată de reclamantul P. I. împotriva pârâtului S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP T..
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamantul P. I. a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2009.
În motivare, a arătat că tatăl său a fost deportat în Crimeea, fiind luat prizonier și ținut în lagăr, obligat la muncă forțată în condiții inumane.
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Analizând legalitatea și temeinicia pretențiilor instanța a reținut căuzând de dispozițiile art.5 alin.1 din Lg. nr.221/2009 și prevalându-se de vocația de a accede la beneficiul deja anunțatei legi reparatorii, - pretins conferită ex lege de ipotezele particularizate legislativ de lit.e apartenentă alin.1 al art.3 din legea în discuție și, respectiv, de art.1 alin.2 lit.a și h, ambele din legea specială, reclamantul a investit la data de 28.10.2011, instanța de judecată cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului S. român reprezentat prin M. Finanțelor P., pretenții constând în despăgubiri de ordin moral, solicitate pentru suferințele cauzate tatălui său prin măsurile represive luate contra lor de regimul comunist.
Art.5 alin.1 din Lg. nr.221/2009 recunoaște oricărei persoane „care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si dupa decesul acestei persoane”, soțului sau descendenților acesteia pana la gradul al II-lea, care „pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a legii obligarea statului la: acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Norma legală supra enunțată a fost supusă controlului de constituționalitate, pe calea excepției de neconstituționalitate, reglementată de art.29 din Lg. nr.47/1992, context în care jurisdicția de contencios constituțional a conchis îndeajuns de tranșant că, întrucât măsura reparatorie prevăzută de art.5 alin.1 lit.a din Lg. nr.221/2009, are aceeași finalitate ca și indemnizația acordată periodic sub forma unor sume de bani prin art.4 din Decretul lege nr.118/1990, acordată aceleiași categorii de persoane, respectiv celor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, daunele morale conferite prin Lg. nr.221/2009 nu pot fi unele drepte, echitabile și rezonabile, din moment ce răspund aceluiași scop precum indemnizația prevăzută de art.4 apartenent Decretului lege nr.118/1990.
Cum prin enunțata Decizie nr.1358/2010 a fost declarată neconstituțională norma legală conținută de art.5 alin.1 lit. a care conferea legitimitate pretențiilor pecuniare reclamate în condițiile Lg. nr.221/2009 și cum anunțata decizie are forță generală obligatorie consacrată constituțional prin art.147, bucurându-se de efectul opozabilității erga omnes, se conturează și concluzia că pretențiile ce-și găsesc fundamentarea în dispozițiile Lg. nr.221/2009 rămân fără suport legislativ. Mai mult, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii, prin Decizia cu nr.12/2001, a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”
Împotriva sentinței a declarat recurs în termen reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii.
În motivare, a invocat că reținerea incidenței în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 are drept consecință încălcarea dispozițiilor art. 6, 14 CEDO, art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO, a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituție.
În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C.p.c., art. 3041 C.p.c.
Pe cale de întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea recursului.
Examinând sentința prin prisma criticilor formulate și în baza art. 3041 C.p.c., față de dispozițiile art. 299 și urm. C.p.c., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Solicitând obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri, reclamantul a invocat prejudiciul moral suferit ca urmare a stării de prizonierat în care s-a aflat tatăl său în perioada 09.05._46.
În primul rând, prizonieratul nu este rezultatul vreunei măsuri luate prin actele normative enumerate de art.3 din lege.
În al doilea rând, prizonieratul nu este rezultatul vreunei măsuri administrative ci o consecință a stării de război; participant fiind la al doilea război mondial, antecesorul reclamantei trebuia să fie conștient că ar fi putut fi luat prizonier, rănit sau chiar ucis.
În consecință, nici dispozițiile art.4 al.2 din lege nu sunt aplicabile în cauză.
În continuare, instanța reține că prin decizia nr.1358/20.10.2010, C. Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art.5 al.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art.31 al.1 din Legea nr.47/1992 republicată și ale art.147 al.4 din Constituție.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art.31 al.3 din Legea 47/1992 republicată și ale art. 147 al. 1 din Constituție.
În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamant și-a încetat efectele juridice.
Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art.147 al.4 din Constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.
Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat – cel care a acordat prin Legea nr.221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității susmenționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți.
În fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr.177/2010 a cazului de revizuire de la pct.10 al art.322 C.pr.civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care C. Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță.
În concluzie, în cauză sunt respectate dispozițiile art.15 al.2 din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.
Lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 12.05.2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2.02.2010 din cauza K. și Iouri Kiladzec contra G.), fiind important ca prin lege să se acorde o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste, cât și într-o manieră individuală, ca efect al OUG nr.214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Potrivit celor anterior expuse, reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească definitivă pe care o putea executa.
Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizant) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23.11.1984 din cauza V. der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9.10.2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18.02.2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
Nici susținerile referitoare la încălcarea principiului egalității și discriminarea creată între reclamant și persoanele care au beneficiat de dezdăunări în baza Legii nr. 221/2009 nu se constituie în temeiuri de modificare sau casare a hotărârii recurate, câtă vreme situația reclamantului este diferită în raport cu cea a persoanelor ce au beneficiat de prevederile legii, cererea sa rămânând fără temeiul juridic reprezentat de dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, conform celor mai sus arătate.
Pentru aceste considerente, văzând și cele statuate prin decizia nr. 12/19.09.2011 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 14/2001 prin care s-a pronunțat asupra unui recurs în interesul legii, în baza dispozițiilor art. 312 al. 1 C.p.c. raportat la art. 304, 3041 C.p.c., instanța va respinge recursul declarat de reclamantul P. I. împotriva sentinței civile nr. 5946/PI/16.12.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul P. I. împotriva sentinței civile nr. 5946/PI/16.12.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.09.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
F. ȘUIUGHEORGHE O. RUJIȚA R.
GREFIER,
C. J.
Red. F.Ș.- 18.09.2012;
Tehnored. C.J.- 26.09.2012; 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul T.
Judecător: Z. H.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1764/2012. Curtea de... → |
|---|
